fără

 

Rules2-580x514[1]și gândurile cădeau bolovănoase.
Oprește-te! Nu poți începe o propoziție cu „și”.
De ce?
Pentru că… gramatică. E conjuncție. Conjuncție coordonatoare. Trebuie să legi un ceva de-un altceva. De preferință o portocală de o portocală, sau un măr de un măr. Niciodată un măr de o portocală.
????
Nu poți începe o propoziție cu literă mică, e o altă regulă.
Zice cine? Și dacă azi mi-am pierdut majuscula? Dacă fix azi nu o găsesc? Ce fac? Rămân nevorbită, doar pentru că la un punct un cineva (nu se știe când și cine) a pus niște reguli într-o carte?

și gândurile cădeau bolovănoase răsturnând litere, puncte, virgule, paranteze, spărgând vreo două linii de dialog, culcând la pământ în același timp sintaxa propoziției și-a frazei…
p.s. și din fiecare gând ciobit ieșea câte-o literă îndrăzneață, călcătoare de prepoziții și conjuncții, purtând toc cui, sonor și ascuțit… știi cum? ca și cum ai trăi lumina pe-ntuneric

Me – analiză pe text

Nu știu de ce, când aud melodia asta am impresia că mi se adresează. Nu-s vreo marțiană, departe de mine culoarea din vers. La modul general sunt albă zăpadă (mult mai mult decât aș putea fi verde pădure), în particular de câteva zile am dat-o-n auriul ciocolatei cu lapte (soarele caraibean). Da-mi trece.
Pădure da. Acolo mă-ncadrez „bini-di-tăt”. Un pic de pădure și miez de furtună. Ramuri în vânt și capu-n nori… Eu.
La mitul Zburătorului însă mă pierde definitiv (vă spun data viitoare de ce). Dar de-acolo preia D. prietena mea. Cu o singură condiție. Zburătorul musai să fie ciuciunghez. Adică coreean. A lovit-o de-o vreme pasiunea. Și-mi spune uitîndu-se insistent pierdută cu ochii ei mari: „Ce frumos e!…  Are tot ce-i trebuie!” Eu, mai sensibilă la mușchii minții bărbatului, decât la pătrățele de pe abdomen (și total indiferentă la ciuciunghezi pe care-i văd gemeni identici făcuți de aceeași mamă) o cobor zgomotos pe caldarâm: „E un om ca toți oamenii, cu picioarele până-n pământ”. Vorba bunicii.
Și încă ceva:

2

Răspuns dat unui domn, născut pe plai mioritic, trăitor în țara frunzei de arțar

Flag-Pins-Canada-Romania[1]

Un domn (n-aș vrea să-i dau numele pentru că nu merită publicitate – dar la cerere expresă și curiozitate nestăvilită o voi face) a scris mesajul de mai jos. Am simțit nevoia să răspund. Românca și ardeleanca din mine s-au revoltat, pentru că nu e singurul exemplar care gândește astfel.

„Locuiesc in Canada de cca. 10 ani..GTA…Anterior am locuit in Bucuresti,oras in care m-am si nascut acum cca 57 de ani in urma…Am plecat din Romania in principal din considerente social emotionale, obosit si scarbit de cei aflati la putere care dupa cca 50 de ani de comunism si alti ani multi de asa zisa democratie comunisto-securista-manelistasi de dupa 90′,care imi distrugeau si farama de viata sociala pe care o mai aveam de trait dar mai ales viitorul copilului meu ( astazi manager general intr-o firma de real estate in Ottawa..)…In Romania aveam ura pe cei care furau tara si distrugeau vietile oamenilor de rand mai ales viitorul celor tineri…Dar nu aveam nici un sentiment advers asupra indivizilor de rand,Romani aflati in ori-si-ce colt al tarii…fie ca era Ardelean, Moldovean sau Oltean ….Comunicarea cu Romanii din tara mi s-a parut oarecum echilibrata intre oameni chiar daca erau in general afectati toti de saracie si lupta ptr. supravietuire zilnica…Venit aici in Canada insa am descoperit ca cei mai nenorociti locuitori al acestei tari Canada sunt Romanii…Aici toti au suferit transformari artificiale datorita nivelului social mai ridicat…In loc sa devina mai buni si mai generosi Romanii din Canada au devenit mai egoisti,mai lacomi,mincinosi,excroci si in final infatuati dupa ce si-au facut si ei un rost (casa masini,mic business etc…) Prefer intotdeauna sa am relatii de afaceri,sau sociale cu altre nationalitati de pe aici fie ei indieni,filipinezi .nepalezi,Bosniaci etc. decat cu Romani…Numai cand aud vorbindu-se in limba Romana dupa prima secunda de curiozitate auditiva intorc capul ca sa nu se stie ca inteleg limba Romana…Numai vorbesc cand am gandesc la reuniunile bisericesti sau asa zisele petreceri campenesti unde vin gertoii de tarani etalandu-si ,,limuzinele” mai ales Ardeleni care fac intotdeauna lobby impotriva celorlalti conationali…Tipandu-si in gura mare originile de ,,sange albastru ardelenesc indeajuns ca sa-i marginalizeze pe ceilalti…Cat despre organizarile de spectacole cu asa zisi artisti rasuflati scosi de la naftalina,rejetati in tara si reactivati in Canada care-si afiseaza patriotismul ieftin laudand diaspora ptr. un pumn de dolari mi-e scarba oricum…!…Astept injuraturile…

Domnule, nu am nici o intenție să vă înjur. Inițial am vrut să vă ignor, așa cum meritați, dar cei care citesc rândurile dvs. trebuie să înțeleagă un lucru: comunitățile de români sunt foarte mari în orașele canadiene, GTA (zona Toronto) în special (probabil că și în alte țări, dar eu cunosc doar această realitate), iar cei care gândesc ca dvs. sunt foarte puțini. Am să vă răspund punctual:
Locuiesc în Canada, tot în zona GTA de mai mult de zece ani, deci aș fi avut mai mult timp la dispoziție decât dvs. să uit limba noastră românească. Surpriză!!!! O vorbesc bine și corect în ciuda „bruiajului” englez la care sunt supusă zilnic multe ore, așa că știu printre altele că ardelean, moldovean… român se scriu cu literă mică. Nu stâlcesc și nu amestec limbile pentru că nu îmi place ghiveciul lingvistic. Probabil că ori ați lipsit de la orele de limba română, pentru că punctuația și numărul i-ilor vă cam fug din peisaj (ooops!), ori v-ați grăbit să uitați limba maternă și ați început cu regulile gramaticale. Nu găsesc o altă explicație pentru că în doar zece ani e cam greu să le zăpăcești. Domnule, aveți cel puțin două motive puternice pentru a mă include în lista urii dvs.
1. Eu fac parte dintre românii mândri de proveniența lor și îndrăznesc să cred că persoanele cu care intru mai mult, sau mai puțin în contact au o părere bună despre țara noastră superbă și datorită mie. Da, domnule, eu sunt printre aceia care te fac să întorci capul, când auzi vorbind românește. Știi de ce? Pentru că vorbesc românește cu românii mei. Și eu când aud românește întorc capul, dar în direcția de unde vine „curiozitatea auditivă”, zâmbesc și salut. Și știți ce se întâmplă, domnule? De obicei primesc același zâmbet și o vorbă bună. Sigur că mai ești și dumneata, domnule, excepția care întărește regula, neghina… care răspunzi acru printre dinți, ca și cum te-aș fi prins făcând o faptă rușinoasă (vorbeai românește)… și treci repede, uitându-te urât. Te las în plata Domnului, domnule, și mă bucur că sunt puțini ca tine. Și-mi provoci milă, domnule, pentru că multă ură îți populează sufletul. Eu am dublă cetățenie, domnule. Două locuri în lumea acesta poartă numele de acasă și mă simt dublu norocoasă, domnule. Dar esența mea e românească, domnule, pentru că acolo m-a sădit Dumnezeu. Trăiesc aici domnule, dar tot româncă sunt, iar a mă dezice de neamul meu e ca și cum mi-aș uita părinții. Dacă soarta, voința, întâmplarea ne-a făcut să trăim în altă țară decât cea în care am venit pe lume, nu înseamnă că am primit vreun tilu nobiliar, nu înseamnă că suntem superiori, ori inferiori celor de acasă. Iar dacă în țară ați fost acru și frustrat, cu siguranță că v-ați adus în bagaje aceste trăsături și aici. Caracterul omului nu se schimbă indiferent de locul în care trăiește, iar tipologia umană e plictisitor de repetitivă, domnule. Nu sunteți singurul care-și neagă rasa, domnule. Fiecare pădure are… de toate.
2. Da, domnule. Nu doar că sunt româncă, dar îmi permit să fiu și ardeleancă. Aș spune mai multe domnule, dar „sângele albastru ardelenesc” și educația primită mă fac să mă opresc aici.

Domnule, există și varianta dvs. în oglindă. Nici aceea nu e bună, domnule. E cel care-l disprețuiește pe cel plecat și se bate cu cărămida în piept că-i român, negând că-n alte zări și țări ar mai fi valori sau frumuseți.

Dacă nu-mi place, nu-mi place!

meh.ro6390[1]

Vă vorbeam despre mine aici și era o tentativă de listă (care e în continuă schimbare). Azi discutând cu cineva mi-am dat seama că e imperios necesar să adaug diminutivele pe lista mea de nu-mi place, excepție când în ecuație sunt implicați oamenii la diminutiv, adică bebelușii.
Lasă, frate, celor mici mânuțele, hăinuțele, gurița, buzița, piciorușul, năsucul etc. și acceptă că ai crescut și ai mâini, haine, gură, buză, picior, nas, etc.
E posibil să ai (oops) guroi, buzoi, picioroi, năsoi, dar în aceste cazuri, de forță majoră, folosim diplomația, spălăm augmentativele intenții și ne limităm la forma substantivului din dicționar.
Recapitulare listă nu-mi place:
culoare vișiniu, prost gust, prea cald, prea rece și diminutive…
Lista voastră de nu-mi place?

I’m in love

Black and White Love Wallpapers 8[1]

Am spus discreției mele zilnice, mai du-te-n dragostea mea și afirm cu tărie :m-am îndrăgostit. Sunt fericită până la stele. Această bucurie cupidonească (merge?) mă umple, mă înfioară, îmi zăpăcește toată anatomia: inima-n gât, ochii în gură, respirația sacadată…
Rău! Boală curată! Dragoste la prima vedere. Coup de foudre. Love at first sight.
Când l-am văzut am rămas fără cuvinte. Am stat mută, cu ochii larg deschiși, hipnotizată de prezența, frumusețea și personalitatea lui. Magnetice! Mi-era jenă, conștientă fiind că vede cum îl fixez (și n-aș fi vrut să-și facă o impresie greșită) dar nu mă puteam opri. Trupul mă trăda, acționând împotriva minții care-mi spunea să fiu diplomată, să nu mă dau de gol.
L-am invitat acasă. Jur că e prima dată când fac așa ceva, dar trebuia să-l am, să fie al meu. Cu orice preț.
E mai frumos decât prevede legea. Am făcut cunoștință și m-am împiedicat în numele lui. N-are un nume frumos, dar mi-am zis că-i voi găsi eu un alint dacă…
Am intrat în casă și l-am sărutat. Eu. Și i-am urat bun venit. Ne-am așezat și ne-am privit. Câtă liniște sufletească amestecată cu fericire și vinovăție (că nu-i cu soț numărul trei).
El e… perfect. I-am făcut câteva poze. Dar, credeți-mă pe cuvânt, realitatea bate filmul fotografia. El e Hibiscus. Câtă frumusețe pe capul lui!!!

20150603_185832

Apa de orez – Elixirul frumusetii

Și eu sunt adepta unui regim de viață sănătos, care, pe lângă multă mișcare și o alimentație corectă, conține și așa-zisele rețete băbești. Interesante soluțiile pe care orezul le propune. E adevărat, asiaticele au o piele foarte frumoasă. Probabil că secretul se află ascuns în micul bob de orez.

Marilena's avatarDIETA MEDITERANEANA

APA DE OREZ – ELIXIRUL FRUMUSETII

APA DE OREZ APA DE OREZ

Folosirea apei de orez in scopul obtinerii unui par stralucitor si a mult doritului ten tip portelan, lispsit de riduri, plin de fermitate si stralucire este o metoda  straveche si extrem de populara in Asia.  Se spune despre apa de orez ca este secretul frumusetii femeilor japoneze. Cunoscuta si sub denumirea de “miracolul frumusetii nipone”,  apa de orez este responsabila pentru pielea tonifiata si catifelata, fara pori deschisi a femeilor japoneze. “Frumoasa ca bobul de orez” este cel mai frumos compliment pe care il poate primi o femeie din Japonia. Dar apa de orez este folosita in mod traditional si de femeile din China si din Asia de sud-est pentru intretinerea frumusetii tenului si parului. In plus, apa de orez este recomandata si de specialistii ayurveda, dovedindu-se ca are calitati superioare produselor de infrumusetare artificiale.

Apa de orez este considerata un…

View original post 1,115 more words