Cu drag, din drag pentru cel drag… Nu? Ce minune pe lumea asta sunt surprizele… și premiile. Vă mulțumesc mult Alina și Beatrice pentru Liebster Award. M-ați surprins și bucurat și… mi-ați făcut ziua mai frumoasă. xoxo

Reguli:
•multumeşte-i persoanei care te-a nominalizat ataşând link-ul blogului său în articol.
•răspunde celor 11 întrebări primite.
•nominalizează 11 bloggeri care au mai puţin de 500 followers. (NU îl poţi numi pe cel care te-a numit pe tine).
•formulează 11 întrebări pentru cei pe care i-ai nominalizat.
•trimite-le nominalizaților un link la postarea în care i-ai numit.

Am să vă răspund la amândouă, cât pot și cât știu, în ordinea numerelor de pe tricou, adică cea în care am primit leapșa: Alina și Beatrice (s-a nimerit să fie în ordine alfabetică).

1. Mi-am făcut un blog, pentru că… scrisul e una dintre pasiunile mele și cineva drag m-a bătut la cap să fac asta într-un blog. Și bine-a făcut. 🙂
2. Care este melodia ta preferată? Nu am doar una. Iubesc mai multe genuri muzicale și ascult în funcție de starea de moment. Mă plimb de la Pavarotti, ori Vivaldi, la Phoenix, sau Pentatonix (asta ascult în acest moment).
3. Ce vis ai? Unul dintre ele ar fi să public o carte. Da, mi-ar plăcea tare mult să-mi „adun” numele pe coperta unei cărți. Recunosc. Cred că mulți vrem, dar unii ne ascundem după deget.
4. Când te-ai apucat de scris? De când am învățat alfabetul am avut o relație mai specială cu literele. Mi-a plăcut să le modelez, ori colorez, să mă joc cu ele.
5. Povesteşte cel mai frumos, sau cel mai urât moment din viaţa ta. Am avut clipe foarte frumoase, dar și mai puțin frumoase, ca orice om. Nu-mi place să mi le amintesc pe cele urâte, le pun în sertar, închid și arunc cheia.
Mi se pare magic atunci când cunoști un om bun, cu suflet frumos. Perioada aceea când îl descoperi pe celălalt, cred că se poate încadra în capitolul sugerat de tine: momentele cele mai frumoase ale vieții.
6. Câini sau pisici? Câini. Îmi plac și pisicuțele, dar iubesc mult câinii.
7. Care este anotimpul tău favorit? Primăvara, pentru că toate explodează și ne surprind în culoare și petale. Dar vara parcă-mi place și mai mult pentru că mare, soare, plajă, piele bronzată, vacanță. Însă toamna mi-e dragă, e timpul lucrurilor serioase, parcă atunci ai cel mai mult spor. Totuși iarna, că e zăpadă, și gura sobei și Crăciunul… hmmm. Nu mă pot hotărî.
8. Îţi pasă de ceea ce cred ceilalţi despre tine? Da. Clar.
Iubesc oamenii și e firesc să țin cont de ceea ce gândesc despre mine. În special cei dragi, sau cei pe care-i respect foarte mult. Dar nu las pe nimeni să-mi influențeze deciziile.
9. Motto-ul tău în viaţă este… Nu am un motto, dar îmi pace să fiu pozitivă, să privesc doar jumătatea plină a paharului. Iubesc râsul, veselia.
10. Piesa vestimentară pe care îţi place să o porţi cel mai des… Port ce se poartă, nu am simpatii ori antipatii. Și-mi pac pantofii. Și bijuteriile și…..
11. Crezi în existenţa sufletelor pereche? Good luck! ❤ Da, cred.

Setul numărul doi:
1.Cartea sau filmul? Cartea și filmul.
2.Nisipurile de Aur sau Mamaia?   Răspunsul corect ar fi Caraibe, că mi-e mai la îndemână. Însă spun Mamaia, fiind la noi în țară, deși nu am fost niciodată la Nisipurile de Aur, iar de Mamaia nu-mi amintesc mare lucru.
3.Un meci de fotbal sau un meci de tenis? Tenis.
4.Wolverine, sau Captain America? Ar fi și-și, ori nici-nici.
5.Blogul Danei Rogoz sau al lui Tudor Chirilă? Tudor Chirilă.
6.Desene animate dublate sau subtitrate? Subtitrate.
7.City-break sau all-inclusive? Ambele.
8.McDonald’s sau KFC? Niciunul, prefer healthy food.
9.Merlot sau Chardonnay? Merlot, că e roșu. Nu?
10.Picnic sau grătar? Picnic.
11.Un blog sau o știre? Un blog.

Acum ar fi momentul să aleg 11 blogeri. Dar cum să compari merele cu portocalele? Nu poți. Uneori ai poftă de mere, alteori de portocale, sau căpșuni. Îmi pare rău, dar la această regulă voi spune pas, că … toți suntem fructe.

Întrebări. Eu voi schimba regula puțin. Vă dau vouă verde la întrebări. Puteți să mă întrebați tot ce doriți (aproape). Bine? Dar nu de-alea cu numere că nu mă mai joc. 🙂

 Mă lupt. Zilnic. Cu vocalele și consoanele, cu literele care se arcuiesc obraznice în cuvinte unduioase, vibrante, colorate. Se bulucesc de-a valma, cu plămânii deschiși spre libertatea muzicii. Vor să danseze goale în jurul focului, să muște bucăți de lună și să petreacă pe nisipuri fierbinți fără hotar de zi, sau noapte.
Mă împotrivesc. Le explic deosebirea majoră dintre mine și ele.
Eu: diplomată, ele: cam zălude.
Nu le pot lăsa așa, proaspăt trezite, dezgolite, fără cercei și fard. Nu se cade.
Ele-mi spun să tac. Să închid ochii și să-mi dau drumul în nori. Îmi fac ghiduș cu ochiul și mă aruncă-n primul val înspumat.
Cuvintele știu că mi-e dor și mi-e sete. Îmi trag de breton zâmbetul, ce perfect îmi ascunde taina. Îl scot cu grijă, să nu se șifoneze și-l pun pe raftul diplomație, alături de alte măști.
Îmi pipăi buzele. Nici urmă de surâs…doar miere… Ele, cuvintele, măruntele, spulberatele m-au învățat să-mi conștientizez mierea.
Apoi s-au împrăștiat sub formă de petunii azi, 28 iulie, pe strada și-n grădina mea. Petuniada…

La mulți ani celei mai frumoase ființe pe care o cunosc, prietena și confidenta mea, modelul meu, eroina mea – mama!

Fernando moare. Știe. Și el și Fernanda și cele două fete ale lor. Toată familia, toată strada știe.
I-am cunoscut în aprilie, când ne-am mutat aici și mi-au fost dragi din prima secundă, pentru că, oarecum, sunt versiunea portugheză a părinților mei. Ne-au adoptat înainte să ne dumirim care, cine, ce, cu o căldură atât de intens părintească, cum nu s-a întâmplat vreodată să vină din partea unor străini.

Fiica lor cea mare mi-a spus ieri că tatăl ei era până de curând un „social butterfly”.

Am citit în ultima vreme multe postări cenușii, printre rânduri fiind prezentă aproape după fiecare literă doamna cu coasa. Într-un fel sau altul… era acolo.

Ce poți să spui unui om aflat pe prag, pe acel prag? Mai contează vorbele, florile din grădină, anotimpurile și ziua, ori noaptea? Morfina, asistenta care vine de două ori pe zi, medicii umiliți de neputință… Dicționarul își schimbă brusc configurația. Cuvintele se preling printre rânduri, se topesc, ori se sparg în cioburi ascuțite, sau cu iz de lacrimă.

Citeam la un moment dat, și-mi pare rău că nu-mi amintesc exact citatul, că liniștea sufletească a omului e dată de faptul că, deși știe că va muri, nu cunoaște momentul în care se va întâmpla. Dar dacă-l știe?

Thomas, un bun prieten, artist plastic, făcea voluntariat la HopeSpring, un centru destinat bolnavilor de cancer. Avea o clasă de pictură, unde veneau oameni de vârste, diagnostice și stadii ale bolii diferite. Povesteau și pictau.
Într-o zi a venit la clasă o fată, o femeie tânără:
”Nu știu dacă era frumoasă. Avea ochii mari, chipul palid și era foarte tăcută. Când m-a privit am simțit că se uită prin mine. Picta incredibil. Folosea doar galben. Nuanțe de galben. Dar refuza să-și expună tablourile, deși ale ei erau cele mai frumoase. Le sfâșia cu meticulozitate de fiecare dată. Aș fi vrut s-o întreb de ce face asta, dar nu îndrăzneam. Ochii-i ardeau intens pe fața cu nuanțe de chimo-terapie. O perucă îi ascundea creștetul văduvit de păr, iar pe buzele-i cărnoase era înșurubată tăcerea. O tăcere impusă. Cu toții îi respectam tăcerea, deși printre culori se derulau trăiri, mici victorii asupra bolii, ori dimpotrivă, pași înapoi.
Într-o zi a vorbit și sufletele tuturor au născut boabe de rouă galbenă, pentru ca iarba chihlimbarie din tabloul ei să crească. Timpul s-a împiedicat de povestea ei, iar boala s-a scurs ca de obicei prin tuburi galbene pe foaia albă de hârtie. Când la sfârșit, și-a rupt pictura, am aplaudat cu toții, iar ceilalți cursanți i-au imitat gestul. Au sfâșiat cu meticulozitate bucățile de boală, fâșie cu fâșie.
După un timp n-a mai venit la curs. Mă întrebam…
Dar am văzut-o întâmplător după vreun an. Nu mai avea perucă. Nu mai avea nevoie. Nu m-a recunoscut… N-am îndrăznit s-o tulbur, s-o întreb dacă mai pictează galben…”

E trist pe strada noastră înflorită.

Da. Știu. Nu sună bine combinația. (Nu am pățit nimic. Jur.)
Iubesc scrisul. Scriu. Scriu și când nu scriu. Și nu știu cum, dar am avut o pauză lungă, de ani, în care nu am scris. Nimic. Nimic pe hârtie. Până anul trecut la sfârșit de august când am deschis blogul și m-a durut dorul de cuvânt.
Uneori când scriu primesc vorbe. Vorbe bune. Complimente.
Alteori primesc frunze de salată. Cuvinte paralele, sau perpendiculare, sau pur și simplu… cuvinte.
Se întâmplă adesea ca răspunsul să-mi continue ideea atât de fidel, ca și cum ar porni din aceeași apă de izvor, ca și cum m-ar vedea goală, fără pic de punct și virgulă. Iubesc critica constructivă, argumentată, cea care mă trage nițel de ureche și-mi zice „vezi că acolo…  ori acolo… e cam hmmm. Tu poți mai mult”. Și mi-e drag să pună lupa fix acolo, unde e fisura, pentru că sunt patru ochi în loc de doi și pot lipi, pot șlefui, pot arunca și… de la capăt.
Urăsc, (prea tare cuvântul), să zicem că nu aprob parșiveniile mici, când o persoană care-și frecă muzical fundulețul pe la bloguri de genul „foaie verde de trifoi ce frumos e pe la noi”… (știți și voi modelul), vine și-mi trântește verde-n față: îmi plac portocalele. De ce ești măr? Și încă acru? Și dansează ritmic pe manele, susținând că nu-i plac manelele…
Dacă e o greșeală drege-o. Dacă e prostie, sau caracter miiic-miiic e…că nu e.
Acesta a fost momentul divagație, pentru că mi-am amintit o discuție de pe blog pe tema: dacă citești, sau mai citești pe cineva care scrie bine, dar se poartă prost. Nu, frate. Nu mai citesc. E musai de bifat ambele criterii. Că timpu-i scurt și sunt multe butoane la telecomandă. Accidente de genul acesta… nu prea… așa unul, poate două. Dar pentru aproape un an…
Revenind. Uneori primești complimente, alteori frunze de salată, alteori friptură, care-ți pică bine de tot, chiar dacă ești vegetarian. Când vine o părere clară și deștept articulată, chiar dacă-ți spune c-ai făcut omletă, tot îl iubești pe cel care-o emite.
Am scris oareșce pe facebook (intru rar pe acolo, dar acum a fost ceva special). Un cineva, pe care nu-l cunosc mi-a spus trei vorbe. Și toată seara mea a fost bună datorită celor trei vorbe. Și n-au fost complimente. Nici frunze de salată. Habar n-am ce face, cine e, cu ce se ocupă. Dar știe cu siguranță despre ce este vorba în propoziție și am simțit pertinența părerii lui până-n ultima cratimă a ceea ce eu încerc.