Azi am fost la piață. Am făcut poze la tot ce mi-a ieșit în cale și mi-am amintit de anii studenției când, după examene, mă duceam în piața de flori și-mi umpleam plămânii de culoare. Rezidurile de la balastul unor materii se buluceau, cred că prin intermediul privirii, și se așezau ca un fel de polen pe frunze și flori. Lăsam acolo oboseala. Ieșeam din piața de flori nouă. Pe atunci îmi plăcea să primesc flori. Cred că mi se părea firesc. Aveam încă egoismul acela al omului foarte tânăr căruia i se pare că totul i se cuvine: dragoste, sănătate, flori, pantofi la modă sau ciocolată cu alune. Nu pierdusem încă nimic. Învățam conștiincioasă lecțiile vieții, cu vise intacte și siguranța că e suficient să vreau ca să obțin. Dar piața de flori nu mai există la Cluj. Am fost în primăvară să o salut, ca pe vremuri, dar era plin de tarabe modernizate, unde se vindeau tot felul de chinezării, iar florile, ei bine, florile erau exilate afara. Doi, trei indivizi vindeau câteva buchete chinuite în găleți de plastic.
Azi m-am trezit devreme și am vorbit, cu ochi cârpiți de somn, cu un om tare fain care are grijă de zâmbete și le provoacă. E specialistă, așa că mi l-a trezit și pe al meu, deși era șapte jumate, adică șapte și jumătate de duminică, înainte de cafea. Există câte o persoană pe care o cunoști pur întâmplător și ți-ar fi valoroasă la o cafea adevărată. Genul care, cu o glumă, trezește primăvara chiar într-o zi mizerabilă de toamnă ploioasă. Nu c-ar fi plouat azi, dar zic așa, că sunt oameni-liniște, oameni-pădure înflorită, care cu un râs te aduc cu picioarele pe pământ, dacă trebuie. Nu o cunosc și arareori mi-e toamnă, că și eu sunt omul râsului, chiar dacă n-am forța ei, însă așa o intuiesc din trei vorbe cât am schimbat noi. Și nu prea mă înșel la oameni.
Azi a fost o zi rotundă ca un dovleac portocaliu copt. Cu soare, ca o înghețată de portocale pe care o mănânci stând în tricou cu mânecă scurtă, deși e sfârșit de septembrie.
Am fost la piață și am făcut poze cu nemiluita. Cu flori și legume și oameni și tot felul de nebuneli pe care nu le înțeleg, dar mă fascinează, chiar dacă sunt rude cu fasolea ori dovleacul ori cu nimic, dar au viață în ele și dau bucurie, că de-aia stau leneșe, răsfirate pe galantare la piață, provocatoare și colorate, cântărite din când în când și aruncate în cratițe cu tot felul de arome.
Azi a fost o zi calmă. O zi de duminică tihnită și plină cu de toate, ca orice duminică. O zi lungă, ca pe vremea lui Moromete când timpul avea nesfârșită răbdare cu oamenii. Cu foarte puțin virtual și mult real. O zi colorată și densă pe care aș pune-o în borcan pentru iarnă.
