0f56991d-8351-4b13-8c98-2a36c164afac.jpg

N-am idee cum am ajuns în barul acela uitat de lume, așezat parcă la intersecția problemelor mele cu mine însămi. De ce aveam senzația de ieșire din timp, de întâlnire  cu personaje cunoscute parcă în altă viață?

Știu… noaptea toate pisicile sunt negre, iar imaginația mea bogată proiectează scenarii care, la ora asta-mi par mai reale decât adevărurile palpabile și atât de cunoscute: un film alb-negru cu un barman cu coadă şi cercel în ureche, cu pleoapele puţin lăsate peste ochii obosiţi, cu ușoara ridicare din umeri în loc de vorbe (ce atâtea vorbe?). Un personaj a cărui față am mai văzut-o cu siguranță undeva, cândva… Dar mai cu seamă bărbatul din bar, necunoscutul prietenos ce părea să mă știe, să mă re-cunoscă și revendice, să-mi spună: ”Hei! nu ești singură! Sunt aici!”

Plouă dușmănos, iar ștergătoarele de parbriz aleargă năuc să vâneze șiroaile lungi ca niște lacrimi. Mai am puțin până cotesc pe strada mea. E târziu. Șoseaua e pustie și largă. Orașul doarme, iar felinarele aflate la înălțimea stâlpilor par a se lua la întrecere cu stelele. Recapitulez febril, mintea mea lucrează și acum știu cu siguranță că i-am recunoscut privirea. Nu. Nu am citit-o. Nu am pătruns-o. Nu mi s-a deschis. Însă scânteia aceea căprui a îmblânzit într-o secundă scorpia din mine, pornirea mea agresivă de ripostă, de a-l pune la punct suficient de hotărât, încât să nu las loc la interpretări, ori încurajări.  Ce a urmat pe autostradă a fost nebunesc. Și curajos din partea lui.

Dansul nostru pe asfalt, la o distanță atât de mică unul de celălalt… risc prostesc văzut din afară („ce nebuni!” și-or fi zis alții) însă perfect confortabil pentru noi, pentru amândoi… camionul lui  o trenă neobișnuită pentru Hyundaiul meu de culoarea aurului obosit…  toate acestea mi se păreau acum desprinse din viața altei persoane…

Am oprit la semafor. Mi-am aranjat oglinda retrovizoare și mi-am privit ochii. Am râs. „ Visezi! Așa ceva nu există. Mâine la lumina zilei o să vezi totul în altă culoare!” mi-am spus. Dar nu suficient de convingător, cât să-mi răstorn regretul acela, înșurubat adânc în mine, că nu am avut șansa să-l cunosc. Că am refuzat cu aroganță atunci când se putea, iar mai apoi… a fost prea târziu. Mă întrista absurdul situației. Viața asta… cât de ușor îți retează șansele. Cum răsucește întâmplările în așa fel, încât rămâi prostit pe peron, deși tu ar fi trebuit să fii în trenul care a plecat de cinci minute.

Am ajuns acasă. Mi se părea că am ajuns mult prea repede. În ciuda orelor multe petrecute la volan nu mă simțeam obosită. Am închis ușor portiera și am lăsat mașina în fața casei, nu am mai băgat-o în garaj. Apoi, fără grabă, am scos încet cheile, fără să iau în seamă dușmănia ploii…

Plecasem în grabă de la petrecere. Fără să mai suport încă o lecție lungă despre ce e bine și nu e bine, ce îl face fericit și cum m-am schimbat…  i-am întors spatele, lăsându-l să vorbească, am închis calm (aparent) ușa în urma mea,  am luat mașina și am plecat. Lașitate sau curaj?  În situații similare îmi exprimam frustrarea în plâns. De data asta am decis să nu-mi pese. Să facă ce vrea. Mi-e frică de mânia lui, de amenințările voalate din spatele vorbelor, de privirea aceea dură și pătrunzătoare, plină de ură cu mesajul că eu nu pricep ce e în mintea lui  și de ce nu pricep ce e în mintea lui când datoria mea e să pricep ce e în mintea lui… de tot acest arsenal ușor parșiv de care nici nu cred că este conștient, dar cu care mă manipulează. Cu care m-a manipulat întotdeauna.

Obosisem. Și am plecat fără să mă intereseze consecințele, fără să mă uit în urmă și mai ales fără să știu dacă voi reveni și ce se va întâmpla la întoarcere.

Am intrat cu spinarea cambrată, ca o pisică care se furișează noaptea în casa stăpânului. Nu știam dacă sunt pregătită să îndur alte vorbe, alte acuzații, alte reproșuri cu același final: „îți spun asta pentru că te iubesc”. De cum am deschis ușa, am auzit zgomotul familiar al televizorului, apoi click-ul fololiului recliner și pașii lui, grăbiți către mine. Am oftat adânc fără să spun nimic.
– Iubito, ești bine? Am murit de îngrijorare. Te-am sunat de o mie de ori…
Și m-a îmbrățișat protector.  Am rămas fără reacție, pentru că îngrijorarea lui sinceră  era total neaștepată. De obicei, de câte ori avea loc o scenă de genul acesta eu  plângeam, iar el se închidea în supărare câteva zile și, indiferent cât de mult aș fi încercat să-l scot din starea asta care ne distrugea pe amândoi, îmi răspundea monosilabic și ducea mânia zile în șir, ca și cum ar fi fost o plantă care trebuia crescută cu grijă până la maturitate. Apoi revenea zâmbitor. Nu discutam incidentul, pentru că era din oficiu vina mea. Iar el revenea, ca un soldat care se întorce de pe câmpul de luptă și eu trebuia să-l primesc veselă. Să uit tensiunea de zile întregi, când casa fusese ascunsă în tăcere. O tăcere solemnă, păstrată în semn de respect pentru supărarea lui, de fiecare dată iscată din motive atât de puerile, încât nici nu și-ar fi amintit ce anume l-a adus aici. Și-l primeam zâmbind, bucuroasă că revenim la normal, ascunzând în mine credința că sunt furată, că zilele și săptămânile tăcute sunt o risipă fără sens în viața noastră.

Căldura lui bruscă m-a luat prin surprindere. Mă așteptam la un val de reproșuri și săgeți, la un tir de întrebări. Însă mi-a pus doar una. Dacă mi-e foame. Am negat ușor din cap, fără să spun nimic, fără să-i dau nici o explicație, fără nici un cuvânt. M-a îmbrățișat încă o dată, apoi s-a întors la filmul pe care-l urmărea în momentul sosirii mele. Pe zgomotul familiar al televizorului, al clickului fotoliului recliner, mi-am scos încet pantofii uzi, i-am lăsat în hol, apoi, desculță, m-am dus în dormitor. Obosită brusc, mi-am scos hainele, ca și cum aș fi fost teleghidată, le-am aruncat în coșul de rufe, apoi am intrat sub jetul de apă fierbinte. Am lăsat mult să curgă apa, fără să fac nici o mișcare.  Apoi, fără să știu de ce, am început să plâng încet. Simțeam un gol adânc. Eram cumplit de singură. Iar casa mea, atât de frumoasă și confortabilă, parcă nu mai era a mea. De fapt eram o străină, o musafiră în propria mea casă.  Ceva se spărsese în interiorul meu și prin fisura aceea intra apa și ieșea nevoia mea de a trăi, de a participa activ la… viața mea. Și mă durea un dor, un dor absurd… de mine. Parcă în barul acela uitat de lume, mă întâlnisem în mod straniu cu mine însămi.

Am ieșit de sub duș sleită de puteri. Știam că oboseala nu e cel mai bun prieten al meu și mă mințeam singură că mâine mă voi trezi cu altă stare de spririt. Că tristețea e provocată de epuizare.
Mi-am uscat părul în tăcere și m-am băgat în pat. Voiam să adorm repede, să traversez noaptea… să las lucrurile să se așeze în mine. Să răsară soarele ca să am puterea să râd la culoare. Să mă inunde bolboroseala filtrului de cafea din bucătăria mea frumoasă. Iar el să plece la serviciu ca de obicei, cu un pupic fugar. Eu să-mi reiau rutina obișnuită, rutina mea de femeie împlinită, cu zile confortabil liniștite, fără suișuri și coborâșuri. Zile ca o linie dreaptă, aidoma diagramei inimii în repaus. Zile identice și calme….

Am adormit singură în timp ce vag, din living se auzea ca o părere zgomotul familiar al televizorului, unde eroii se luptau într-un film de acțiune. Un film ca toate filmele, în care cel bun învinge după multe încercări, iar cel rău e pedepsit… un film… ca toate filmele.

Pași (1), Pași (2)