Ai luat vreodată în brațe un arici? Cam așa e să vorbești cu mine. Să nu te superi că nu am răspuns.

Am murit mult din mine. Poate de aceea comunic atât de greu. Deși mă bucur de mesaje – de cele mai multe ori plâng pe cuvinte ploi de vară – răspund în gând, apoi amân să răspund în scris și, cu fiecare zi care trece, tastatura îngheață și mă urzică.

E iunie, un alt iunie și eu reînvăț să merg. Metaforic.
Îmi tot propun să scriu… Tudor îmi trimite din cer mesaje, Dumnezeu mă ceartă prin cei dragi și-mi spune: treci la treabă cât mai ești repartizată pe pământ. Eu zic da, da… mă uit în stânga, mă uit în dreapta. Uneori mă sufoc, convinsă că s-a terminat, alteori mă uit la pomi, mirată că totuși respir. Și nu prea știu ce să fac cu mine.
Nu vreau să-l supăr pe Tudor (Mami, nu ești cuminte!). Nu vreau să-l supăr pe Dumnezeu. Mi-e suficient să fiu eu supărată.

De multe ori ajunge la mine CUVÂNTUL. Cel pe care l-am scris.
Așa am văzut prezentarea „Anei” la Siono. Frumos!
Am tot avut în gând să scriu aici. Să o pun la loc de cinste.
https://www.sionoeditura.com

și chiar acum mi-au căzut ochii pe postarea cuiva. Mulțumesc doamna/domnișoara Ana Goșa. Văzând textul, m-am impulsionat să scriu aici. Acum.

Am în minte un proiect nou. O să vă spun când prinde formă.