Am venit din nou la voi, pentru că-mi sunteți acasă. E drept că am descoperit asta în 20 (mai precis în 21) iulie.

Primele zile în România au fost dezastru. Cu majuscule. Erau meșteri care terminau de schimbat acoperișul. Gălăgie. Oameni. Noaptea nu puteam dormi din cauza de jet lag, ziua din cauză de bubuituri de pe casă. Colac peste pupăză s-a înfundat canalizarea principală (au fost lucrări pe stradă și căzuse în canal o bucată de ciment), instalatorul a venit, însă era atât de îmbălsămat în zeamă de prună, încât a spart vasul de toaletă. Era sâmbătă seara. Ce-am făcut eu? Am clacat. Realmente am clacat, am simțit că e gata, că vreau să mă întorc în Canada în secunda aia. Atac de panică, nu tu aer, nu tu speranță, nu tu luminiță la capăt de tunel, nu tu wc. Ne-a luat fratello de-o aripă și ne-a cazat până luni, când universul și-a rearanjat piesele de puzzle și baia a redevenit funcționabilă.

Oricum, decizia mea cu tabăra de creație a căzut cu mare zgomot și s-a făcut țăndări mari. Păi, dacă pentru o amărâtă de canalizare înfundată se revarsă asemenea potop de probleme și fac atac de panică, ce mă fac eu cu tot eșafodajul din minte? Ce fac cu armata de directori aroganți și inabordabili, cu muncitorii puturoși, cu termenele nerespectate, cu (probabil) notele de plată astronomice?
Nu. Nu-s în stare.

Ce e șocant pentru mine, poate și pentru voi, este că sunt oameni care se folosesc de durerea și fragilitatea altora – a mea în speță. Eu sunt nebună, recunosc. Nu nebună de legat, dar sufletul, mintea, inima s-au alterat definitiv, deci clar nu mai sunt bună, întreagă, ziceți cum vreți. Nu suport să mi se plângă de milă, sunt ultrasensibilă, am o mie și una de chichițe. Recunosc. Dar ca cineva să se folosească de faptul că sunt la pământ e evil. E colosal de negru, de întunecat.

În fine, ce voiam să vă spun e că mi-am deschis pagina de Facebook. În 20 iulie am simțit un impuls nestăpânit. Nu știu de ce. Presupun că Tudor și bunica și-au unit forțele, o fi participat și tata, însă, fără să gândesc, m-am chinuit să deschid pagina, apoi s-o fac să meargă și apoi am pus două vorbe. Izvorul de suflet cald venit către mine m-a înspăimântat în prima fază. Am trimis psihologei un mesaj: am gafat. Ce să fac? M-a liniștit, mi-a spus că e un pas uriaș și bun. N-am fost convinsă.

Săptămâni în șir n-am putut merge la magazine, pentru că-mi venea să vomit când vedeam oameni. N-am acceptat să vorbesc cu nimeni, n-am răspuns la mesaje (apropo, scuze celor care mi-ați scris sau m-ați sunat, însă nu am deschis niciun mesaj și încă nu răspund la telefon).

Dar în 20 iulie s-a întâmplat ceva.

Eu nu-mi mai sărbătoresc ziua, pentru că e în 19 mai, iar înmormântarea lui Tudor a fost în 18 mai și fac doar comemorări. De sărbători și evenimente sunt plecată de acasă, pentru că sapă în carne vie. Conformația anului s-a schimbat pentru mine, valorile s-au metamorfozat în alte substantive extrem de abstracte, totul e și va fi diferit atâta cât mai trebuie să stau pe aici. Am remarcat că mă supăr mai tare, că renunț mai ușor. Mă raportez altfel la tot și toate. Cred că doar așa pot funcționa.

Știu că e foarte greu, poate chiar imposibil să mă înțelegeți…

Însă în 20 iulie s-a întâmplat ceva. După spaima că am făcut ceva grav, căldura voastră și-a făcut loc în mintea mea încăpățânată, în refuzurile mele toate, și a spart ceva.

În 21 iulie m-am trezit liniștită, ca și cum m-aș fi resetat. Am simțit că sunt mai puternică.

Am luat legătura cu o organizație pentru copii unde mă voi înscrie voluntar. Am început cumva ordinea și curățenia. Nu știu de ce și cum. De unde brusc această resursă… nu știu.

Ceva însă s-a spart. Și am realizat ce oameni minunați au fost și încă sunt în viața mea, am realizat și simțit puterea gândului și a rugăciunii. N-am mai putut face negru în jurul meu. N-a mai fost noapte, ci am simțit că, deși trag storurile, pe la îmbinări soarele intră la mine.