Se spune că nimic nu e întâmplător, că există o carte a vieții unde destinul nostru e scris, iar noi urmăm orbește acei pași prestabiliți, ca și cum am recita o poezie în chineză, reținută doar auditiv, fără sens, fără să avem habar despre ceea ce gura noastră articulează.
În contradicție cu primul raționament e ideea că norocul ni-l facem singuri.
De la distanță pare că unii au tras lozul cel mare, iar alții că au pierdut autobuzul.
M-am întrebat în dimineața asta de luni – că așa se nasc începuturile, lunea – cum o fi să te naști sub o stea norocoasă. Poate nici nu există conceptul de noroc. Poate doar o Fata Morgana după care alergăm bezmetici. Poate e doar o aberație ce trăiește pe iarba mai verde din vecini, în pozele cu multe filtre de pe Facebook, în aparențele afișate pe toate drumurile și în toate reclamele care promit sănătate, fericire și viață veșnică. În cursurile de dezvoltare personală care, by the way, habar n-am cum reușesc să îmbete omenirea cu iluzii, pentru că omul cel mai dezvoltat personal pe care l-am cunoscut vreodată a fost Ana – bunica, femeie înțeleaptă, dar fără multă școală, însă cu soluții la orice, cu o seninătate ce alunga orice urmă de conflict și o curățenie îngerească. În totală contradicție cu ea e lumea de azi atât de „școlită”, de liberă la voce și acțiune, dar în același timp atât de buimacă și căutătoare de fericire, atât de agramată și nepăsătoare, de egoistă și bântuită de demoni.
În fine, vorbind despre soartă, m-am gândit că mi-o fi fost pecetluită atunci când tata, care și-a dorit băiat, m-a avut pe mine. Om mândru, a fost cu siguranță dezamăgit neputând să se laude răspicat că are cine să-i ducă mai departe stindardul numelui David. Mi-l imaginez zâmbind rușinat, ca și cum a avea o fată era neputința lui personală.
Ani mai târziu, când l-am avut pe Tudor, nora unor vecini a fost însărcinată în aceeași perioadă cu mine și mi-l amintesc pe tata spunând că a născut femeia, dar n-au zis nimic ai ei, probabil e fată, a concluzionat el.
În plus, de parcă n-ar fi fost suficient că nu eram băiat, am venit pe lume și foarte mică, așa că bunu’, când m-a văzut a exclamat: „Din asta în veci nu se face om!”
În paranteză vă spun că bunu’ era înalt, drept, impunător în familie și nu numai, foarte respectat. Nimeni nu-i ieșea din vorbă. De fapt toți se învârteau în jurul lui ca să-i facă pe plac. Nu-mi amintesc să fi fost dur, însă era rece, distant cu o privire care te punea la respect și foarte corect.
Numele tot el mi l-a dat.
L-a auzit la o mănăstire și i-a plăcut mult, așa că nici mama și nici chiar tata – căruia presupun că nu-i păsa prea mult cum mă cheamă din moment ce oricum eram fată – n-au avut vreun cuvânt de spus sau măcar prezența de spirit să-mi pună și ei unul.
Însă, cum numele era prea mare pentru o bucățică de om atât de mică, din start l-au tăiat în două și l-au diminutivat. Și nimeni nu mi-a spus vreodată așa cum scrie în certificatul de naștere, chiar dacă între timp am crescut și m-am făcut om, în ciuda previziunii bunului patern.
N-am căutat în bărbați rolul tatei, pentru că probabil n-am vrut să fiu iubită doar ca o fată. Am tins spre articolul hotărât și l-am găsit.
Poate așa a fost destinul. Dacă aș alege azi altfel? Cu siguranță. Fără fiul meu, viața e plină de regrete. Însă atunci nu știam ce știu. Alergam neobosit după Fata Morgana.
Azi m-am oprit.
Da, fiecare suntem cine suntem si ne scriem în fiecare clipa trairile, chiar daca scrisul pare adeseori invizibil, neasternut cu cerneala pe suport material, Cuvântul ascuns în ADN-ul celulei vii si în sertarele tainice ale gândirii, se va materializa (întrupa) mai devreme sau mai târziu, formând o carte, un volum cu pagini vii care ne va fi citit la capat de calatorie prin aceasta dimensiune a perceptiei 3D.
Oricât ai fi de bine îmbracat, curat,
oricâte ,,masti” perfecte îti vei pune,
în ochii Lui esti nud, gol, dezbracat,
iar constiinta, zilnic ti-o va spune.
E greu sa fii tu însuti în aceasta lume,
din ce în ce mai conectata pe retele-n virtual.
Realitatea doar ,,Oglinda” ti-o va spune,
Cuvântul Vietii, Absolut, Adevarat, Atemporal.
Metamorfoza eului e lunga, dureroasa,
si nu începe în exteriorul material, firesc.
Începe-n taina inimii, în mica noua casa,
în gândul luminos al Omului duhovnicesc.
Binecuvântari supreme, eterne, perene, în orice loc, împrejurari sau vreme!
LikeLiked by 1 person
Da, scrisul. Suntem propoziții, fiecare dintre noi.
LikeLiked by 2 people
Din puţinul pe care am reuşit să-l înţeleg despre tine mi-e clar că nu te laşi etichetată de nimeni, fie chiar familia apropiată. Aş fi vrut să am şi eu puterea asta, însă n-a fost să fie.
În ce priveşte norocul… pot spune că el există doar prin prisma faptului că toată viaţa am avut parte de… opusul lui. E absolut imposibil să aduni toate cîte [mi] s-au întîmplat într-o anumită perioadă de timp şi să le pui eticheta de ‘coincidenţe’.
Fata Morgana e cu totul altceva. Am putea-o echivala cu perfecţiunea cea imposibil de atins. Dar în căutarea ei cu siguranţă ne “ridicăm”, devenim mai buni – la ceva anume sau doar aşa, în general. E important să realizăm asta, chiar dacă nu ajungem a atinge ţelul propus. Şi e important să nu ne oprim din căutare.
LikeLiked by 1 person
O să mai povestesc despre bunu, un tip atât de puternic și rece, dar organizat și foarte deștept, antonim perfect în mintea mea cu bunicul (matern) care era dulce ca mierea și locuia la Sava.
Eu nu mai știu cum e cu norocul. Cred că e o iluzie, la fel ca Fata Morgana. Tudor, care-și traducea din engleză, în loc de ghinion spunea noroc rău. O fi și ăsta – de există – bun și rău. Ca oamenii.
LikeLiked by 2 people
Îmi aduc – vag – aminte că ai mai povestit despre ‘bunu cel rece’. Nu mai ştiu cînd şi unde. Nu contează. Alţi cititori poate nu au avut prilejul.
Şi, ştii, seamănă puţin cu povestea mea. Bunicii din partea tatălui îmi păreau cumva… reci, distanţi, mult prea serioşi şi autoritari. Aici se încadrează şi bunica, unguroaică get-beget nu ardeleancă sau ceva ci direct din Ungaria. De-aia am avut mult prea puţine contacte cu ei de-a lungul vieţii şi acum ştiu mult prea puţine despre ei ca să-i pot descrie cu acurateţe.
Pe bunicul matern l-am cunoscut prea puţin. A murit cînd aveam doar nouă ani, eram acolo cînd s-a întîmplat. Mulţi ani după asta am ajuns să-l visez şi să regret profund o întîmplare anume. Nu cred că-mi va da vreodată pace, fiindcă mă judec pe mine însumi mai aspru decît ar face-o oricine altcineva şi am înţeles – deşi mult mai tîrziu – că nu merita ceea ce am făcut la vremea respectivă, chiar copil fiind.
Tudor era prea tînăr şi lipsit de experienţă ca să înţeleagă cu adevărat anumite expresii. Iată-mă că spun asta. Asemenea lucruri găsesc prin traducerile penru filme şi seriale. Dar nu vreau să dezvolt subiectul. Ideea e că norocul şi ghinionul sînt absolute şi complementare în esenţă. Nu cred că poate exista noroc bun şi noroc rău, aşa cum nu poate exista ghinion bun şi ghinion rău. Pot exista urmări ale lor care să poată fi etichetate într-un fel sau altul. Eu pot depune mărturie pentru modul în care un lucru bun care mi se întîmplă – destul de rar – e inevitabil urmat de unul rău – şi invers -, parcă pentru a menţine un echilibru invizibil dar foarte tangibil.
LikeLiked by 1 person
Da, am mai povestit.
Noroc bun și noroc rău veneau din traducerea good luck și bad luck.
LikeLiked by 2 people
Ei, îmi dădusem şi eu seama de unde proveneau expresiile respective. 🙂 Ce voiam să spun e că, în glumă şi în cadru restrîns – în familie, cu prietenii – e în regulă să fie folosite asemenea expresii, însă unii le folosesc la modul cel mai serios în public, de obicei în documente precum subtitrările de care vorbeam. Nu neapărat din neştiinţă ci probabil ca rezultat al unei traduceri automate printr-o aplicaţie de foarte slabă calitate care nu are o bază de date cu expresii uzuale şi traduce efectiv totul mot-à-mot. Cineva dinafara cercului de cunoscuţi şi-ar putea face o impresie greşită despre persoana care foloseşte asemenea expresii, necunoscînd contextul. În fine, am divagat cam mult. 😳
LikeLike
Așa erau vremurile. Și mama a fost „eh, o fată!”, dar a ajuns bunicul s-o iubească, după dezamăgirea inițială că nu a avut băiat. Doisprezece ani le-a fost dat împreună…
LikeLike
Mai sunt și azi, cel puțin în zona noastră, dar cred că peste tot. Prietena cea mai bună a avut aceeași problemă, dar cu mama ei.
LikeLiked by 1 person