În România se publică masiv. Cartea este de prea multe ori în primul rând produs comercial, abia apoi obiect de cultură. Cererea formează oferta.
Pe de o parte se citește mai puțin, pe de alta se publică mai mult și mai prost.

Fără să știu bine sistemul, am bănuiala că diferența o face librăria. Când cartea ajunge în librărie se poate spune că a trecut ultimul examen. Dar, cum până la Dumnezeu te mănâncă sfinții, e posibil ca manuscrise bune să bată la uși greșite și atunci autorul să aleagă selfpublishing și nu se mai pune problema de librărie.

Editurile sunt luate cu asalt de potențialii autori. E inflație de manuscrise pe piață. Ați văzut poze cu lumea la mare în China? Om lângă om. Ce șanse are un înotător să meargă în larg? N-are. Sau are șanse mult mai mici, abia după ce străpunge stratul gumos, gelatinos de ființe umane. Așa se întâmplă și cu scriitorii.

Nu devii scriitor. Te naști scriitor. Poți să ții în tine diamantul ca un cărbune, să scrii doar în tine, să arzi în tine și să nu pui penița pe hârtie.

Poți să publici sute de cărți, dar să nu fii scriitor, pentru că a așeza cuvinte pe hârtie nu e har. Harul e să iei materialul și să-l topești în emoție. „…vocația artistică, cea mai misterioasă dintre toate, căreia îi consacri viața întreagă fără să aștepți nimic de la ea (…) pe care o porți înlăuntrul tău de când te naști (…) așa cum este vocația de preot.” (Gabriel Garcia Marquez)

Oricât ai fi de bun în ceea ce faci ai nevoie de o contra-opinie. Un alt ochi care să vadă din unghi diferit textul tău și să discutați zonele cu gheață subțire. Am citit povești absolut admirabile care șchiopătau din cauza cuiului din pantof (ușor de reparat de un corector bun) și texte care nu am înțeles cum au reușit să vadă lumina tiparului.
Se fac multe greșeli și, citind în ultima perioadă de timp foarte multă literatură română contemporană în scop de analiză (pentru o revistă), am observat încă o dată cât de mult contează ochiul străin și avizat care vede cartea și cât de ușor se molipsește stilul de moda de moment.

• • Nevoia turbată de neologisme, trântite de prea multe ori unde nu e cazul, în scopul de a face un text mai prețios, mai pretențios. Sigur că scopul autorului e acela de a-i mări valoarea, de a-l duce peste limita vulgului, însă textul e ca și o mâncare. Trebuie să se asorteze gustul. Dacă pui la ciorba de perișoare vanilie, parcă nu e bine. S-ar putea să găsești doi trei nebuni care să-ți perie orgoliul și să zică: „Moamă ce idee! Ești genial! Doar noi pricepem această mirobolantă viziune!” Însă pe termen lung mâncarea în sine nu are șanse. Tot clasica ciorbă va avea succes, clasicul fiind mereu punct de referință și va fi așezată cuminte în cartea de bucate.
  • O altă tendință e aceea de a-ți introduce cultura reală sau google-istică în text. Abundență de citate și de referințe, ca să vadă el, ăla de citește cartea, că are un autor serios și titrat în mână.

Două adevăruri în care eu cred din tot sufletul aș vrea să fie concluzia mea de azi:
1. În scris nu există concurență. Un autor nu îl exclude pe altul. Nici un om nu citește/iubește un singur scriitor sau o singură carte. Loc sub soare e pentru fiecare muritor și a citi e o algere extrem de personală și intimă.

2. În scris ești singur. Nu te raportezi la nimeni altcineva. Scrisul nu e o producție. E lumea ta interioară. Vocea. Timbrul tău. Amprenta ta. Dacă nu ești singur pleacă. Du-te! Caută-te pe tine însuți!

Nu știu alții cum sunt, vorba lui Creangă, dar eu observ cu majuscule niște fenomene în peisajul literar românesc contemporan, niște fenomene care, cel puțin mie, îmi zgârie retina uneori. Nicio carte/articol care se respectă nu ar trebui să vadă lumina tiparului înainte să fie bine scuturat de un corector bun, nu doar cu gramatica și stilistica la el, dar și cu viziune asupra textului.
Nu mă refer la textele penibile cu greșeli gramaticale flagrante unde trebuie făcută operație pe cord deschis.
Îmi pare rău, însă, când citesc o carte bună ca structură, cu o poveste bine închegată și „voce” credibilă, dar care pierde multe puncte din cauza unor greșeli mascate, ca să zic așa, de însăși frumoasa limbă românească. Și știu că pe termen lung, la competiția care există pe piață, o carte de genul ăsta se va îneca încet și sigur, lăsând loc scrierilor impecabile din toate punctele de vedere.

Cititorul nu va pune degetul să spună ce nu e bine și unde nu e bine, dar mentalul lui va înregistra scârțâiala scriiturii, ca niște note false într-o partitură și autorul respectiv va pierde teren. Mult teren. Pentru că atunci când nu trăiești o carte, ci o citești, automat descalifici textul.
„E ok cartea, dar…” Ați auzit asta de multe ori. Nu-i așa?
Sunt câteva aspecte care dau fluență, aspecte extrem de importante, care fac diferența dintre o carte bună și una care e doar ok. O carte bună va circula, indiferent de marketingul care i se face ori nu i se face. Știți de ce? Pentru că sursa principală e folclorică, adică cea orală, vorba care circulă din gură în gură. Când ceva ne place ori dimpotrivă nu ne place, simțim nevoia să spunem. Facem reclamă pozitivă ori negativă. Sigur că în zilele noastre marketingul ajută, însă nu poate da valoare, oricât de meșteșugit ar fi el. Adică vinzi o dată zăpadă la eschimoși, dar mai cumpără ei a doua oară?

• Cea mai frecventă problemă pe care am observat-o în cazul multor cărți contemporane este nerespectarea regimului verbal. Deși corect din punct de vedere gramatical, textul de multe ori e un ghiveci de imperfect, perfect compus, mai mult ca perfect etc. Dacă timpul verbal nu se „asortează”, fluența lasă mult de dorit. Cititorul nu va ști să pună degetul pe „buba” textului, dar va lua cu greu în mână a doua carte a aceluiași autor.
• Am citit texte bune în care păcatul zonei din care ne tragem își spune cuvântul ad litteram. Fără să fim conștienți dăm o tentă regională textului. Autorul nu realizează acest aspect care, iarăși, din punct de vedere gramatical este corect. Însă din nou, scriitura pierde puncte importante.
• Dacă unele texte sunt sărăcuțe, adoptând un limbaj simplu, chiar simplist, altele abundă în figuri de stil coborând la fel de tare ștacheta ca primele. Entuziasmul spumos al autorului face uneori ca textul să arate ca un brad de Crăciun supraîncărcat de globuri multicolore și sclipici.
• Fraze prea lungi. Când pornești de la Ana și ajungi, nu la Caiafa, ci la vecinii vecinilor Caiafei, e clar că nu ai luat trenul care trebuie.
• Lipirea unor cuvinte pretențioase care se potrivesc în peisajul scriiturii ca nuca-n perete. Imginați-vă textul ca un material. Să zicem mătase. Nu ai cum să împodobești o rochie de mătase cu niște cuie. Chiar dacă-s de inox. Chiar dacă strălucesc.

Un corector bun va observa nu doar aceste aspecte, ci multe altele. Eu am amintit azi doar câteva, ascunse, care scapă pe ușa din spate a gramaticii. Este esențial ca textul vostru să fie văzut de un alt ochi avizat. Pentru că noi suntem subiectivi cu textele noastre și creierul citește cuvântul corect, chiar dacă s-a strecurat un typo ori repetiții supărătoare. Avem în minte imaginea din spatele cuvântului, nu instrumentul din față care e propoziția.
Eu fac corectură și scriu în același timp, dar am nevoie ca textul meu să fie văzut și de un alt ochi și de multe ori mă minunez cum nu văd la mine ceea ce la un text străin îmi sare în față ca o vestă portocalie de „nu calcă trenul”.

Cartea nu doar că vă reprezintă, dar înglobează în sine atât de multă muncă, încât merită lustrul fin și final al corectorului. Îi datorați asta cărții voastre și vouă.