– Cum ai dormit?
– Bine.
În fiecare zi aceeași întrebare. Dulce în esența ei, dar repetitivă până la Carul Mic și Carul Mare. Ieri l-am întrebat:
– De ce mă tot întrebi cum am dormit? Dacă dorm, dorm. Habar nu am cum o fac, că-s ocupată să dorm. E o întrebare stupidă.
L-am derutat. Dar, cum analizează și-mi dă dreptate întotdeauna, s-a gândit preț de câteva secunde și mi-a răspuns:
– Asta e ca întrebarea aceea când intri pe ușă și ești întrebat: ai venit? De zici că nu te vede că ai venit. Ce să zici? Că ai plecat?
Râdem amândoi și-n trei minute uităm de conversația savantă despre întrebările inutile ale omenirii, care consumă timpul, și așa limitat, nu-i așa, al muritorului de rând.

Și vine noaptea și mă pun la somn că eu noaptea dorm. Mă culc pe la unsprezece. Adorm ca plesnită ca de obicei, dar dintr-un motiv pe care numa’ somnu-l știe mă trezesc de o mie de ori cu o sete, de zici că Sahara mă locuiește. Și beau apă. Și dacă beau apă mă duc și la baie. Și ațipesc și beau apă și mă duc la baie. La un moment dat mă trezesc fresh! Cu ochii mari de bu-hu-hu. E întuneric afară. Nu-i nimic, mă gândesc. O să scriu. Îmi pornesc telefonul să mă uit la ceas. Ecranul mă plesnește cu o lumină crâncenă. E trei jumate. Mă trântesc în pernă. Mi-e cald. Mă duc și deschid geamul. Vine o răcoare divină din grădină. E liniște în primele secunde, apoi aud niște foșnete moi și dubioase prin frunze și un clipocit mic. Sunt ratonii cățărați pe vie care fură struguri. Mănâncă și scuipă pielițele. N-au cum să ajungă la mine, că dormitorul e la etaj, că e plasă la geam și că le e frică de oameni. Dohhh! Îmi spun în minte cu voce tare argumentele ca să-mi liniștesc starea de iritare și ușoară frică.
Iar ațipesc, dar setată pe ideea că la câțiva metri de mine, chiar dacă despărțiți de pereți, se simt bine, în grădina mea, niște grăsani blănoși.

Mă trezesc din nou. E ora patru. Deja în România e agitație. Am o grămadă de notificări pe fb. Intru. Vorbesc cu Violeta și Cora. Au poftă de poveste că una e în Germania, cealaltă în Kuweit și la ele e ziua slobodă, nu sugrumată de somn, ca la mine. Le zic că mai dorm un pic. Închid telefonul. Și mă trezesc la șapte ruptă de oboseală.

Nu mă întreabă, dar în spatele minții stăruie întrebarea lui:
– Cum ai dormit?

Ziua internațională a ploii am scanat eu în grabă. Apoi am citit corect: nu a ploii ci a piersicii. 🙂

Mai târziu a venit ploaia. Am stat puțin pe balcon și m-am uitat la ea și la nori. Nu mult, pentru că nu mă știu gospodări în așa fel ca să am timp să stau și să mă uit pur și simplu.
Rafale puternice cădeau în valuri oblice, ondulate, pe stradă și grădină și pe casele de peste drum. Apa curgea sănătos, hrănind pământul flămând și spăla arșița umedă, insuportabila fierbințeală vâscoasă a zilei. Peste drum, la casa din lateral se întrezărea o siluetă. Părea a fi ea.

Azi ieșisem în balcon, doar să-mi limpezesc un pic ochii de ecrane, că nu era de stat afară. Și am văzut-o venind ață către mine.
Gesticula, îmi arăta ceva și vorbea în limba ei. O însoțeau patru copii: o fetiță și trei băieți, care încercau să-mi traducă ce zicea bunica. Nici ei nu pricepeau ce vrea femeia, dar era clar că se străduiau, cât puteau, s-o ajute să-și îndeplinească scopul. Se vedea că sunt extrem de respectuoși.
Aici, chiar dacă nu sunt garduri, lumea nu trece așa, că are chef. O priveam uluită cum vine din stradă direct către mine, traversează gazonul, vorbindu-mi și gesticulând, ca și cum noi două am avea de rezolvat ceva foarte important. Era învăluită din creștet până la călcâie în roz. Avea șalvari și un soi de rochie până deasupra genunchilor, cu mâneci lungi și o marama imensă care îi cădea ca o pelerină, depășind în spate lungimea rochiei.
Pe nas îi strălucea cercelul cu piatră roșie sau vișinie și purta niște șlapi prea mari pe care-i tărșâia ușor. Nu contenea să explice și să gesticuleze cu o mână. Pe cealaltă o ținea pe lângă corp, pierdută în faldurile largi, roz.
Se uita în ochii mei, nemulțumită că nu-i pricep păsăreasca, apoi s-a dus glonț la ușa de la intrare, urmată de cârdul de copii. A încercat clanța, dorind să intre în casă. Sigur că era închis.
Mi-a cerut prin semne, și apoi copiii mi-au spus și ei, să deschid ușa. Nu aveam nici o poftă să invit înăuntru trupa asta colorată și gălăgioasă, care venea revoluționară să facă un ceva pe care nu îl înțelegeam. I-am arătat gheata ortopedică și i-am spus prin semne că mi-e greu să cobor scările.
Dă-ne parola de la ușă, mi-a spus îndrăzneț unul din puștii bruneței. Parola e secretă, i-am spus zâmbind. Nu i-a plăcut răspunsul meu.
Mi-a făcut semn să mă apropiu de colțul balconului și, de pe treptele casei s-a întins la mine. Avea în mână un soi de lipie subțire, ca o clătită. Și vorbea, vorbea. Fetița mi-a spus: bread. Nu era pâine, dar cine știe, posibil ca ei să o utilizeze pe post de pâine.
Mi-a apucat glezna sănătoasă, a cuprins-o cu o mână, iar cu cealaltă mi-a înfășurat-o în lipie. M-am gândit că o fi vreun leac băbesc și îmi explică cum să-mi oblojesc piciorul cu probleme. Dar fierbințeala zilei de august, contactul cu mâna aceea străină și cu lipia cleioasă, care nu avea nici o treabă cu piciorul meu, era o combinație cât se poate de grețoasă.
M-am retras, încercând să nu fiu nepoliticoasă, însă gestul meu de refuz o irită în mod vizibil, la fel de mult cu faptul că nu puteam comunica, că eu nu-i pricepeam limba.
Am refuzat, zâmbind și i-am mulțumit pentru intenția ei, care-o fi fost aia. Iar copiii i-au spus în limba lor ce-am zis. Ea s-a uitat urât la mine. Cercelul i-a strălucit roșu sau vișiniu în soarele turbat și, uitându-se în ochii mei, mi-a spus ceva scurt, care se termina clar cu semnul exclamării.
She said: get lost! mi-a zis unul dintre băieți. Apoi au plecat la fel de furtunoși cum veniseră, ca un stol de țânțari, bâzâind un august fierbinte, descompus. Am intrat în casă și mi-am dezinfectat glezna îmbrățișată de lipie.

Plouă. Plouă atât de frumos, încât am oprit muzica să ascult ploaia. Scriu și ascult și mi-e bine. Și plouă. De nu s-ar mai opri!
Aș vrea să fie ziua ploii.
Mi-a fost atât de dor de ploaie, că i-aș face un tort și i-aș cânta „La mulți ani” chiar dacă nu știu să cânt. Și aș ruga-o ca vara asta să stea cu mine.
Nu! Să nu bată tot orașul, că lumea își ia vara vacanță și se duce la scăldat. Și se supără dacă îi plouă vacanța.
Să-mi stea mie în grădină. Să se lupte cu geamul și să-i spună povești. Să-mi inunde, dacă are chef, iarba și pomii și roșiile și să scalde toate veverițele nebune, imprudente ce fac zilnic echilibristică pe gard.
Să ude mai ales ratonii care pândesc strugurii copți și se urcă grași în vie și scuipă toată terasa cu pielițe verzi și sâmburi.
Să mă plouă pe mine de mine.

Gura lumii s-a născut la sat. Și nu în orice sat, ci în cel românesc tradițional. Și se transmite, ca Miorița, pe cale orală, prin viu grai, din generație în generație.
Sunt oarecum imobilizată și am timp de scris. Timp am, dar chef nu. Eu mi-am zdrelit piciorul, iar muza și-a zdrelit limba. Când nu am timp de scris, Niagara inspirației îmi curge prin minte. Acum nimic. Ioc. Nada. Nothing. Rien.

Mă uit la un serial tâmpițel, dar pozitiv și mi-am instalat pe telefon două jocuri idioate, pe care tot zic că le șterg, dar să mai iau un nivel. Sparg bule și omor prăjituri. Și, pe lângă faptul că imi arată seturile (e un fel de X-0) unul dintre ele, mă și laudă când primesc puncte: Amazing!!! Excellent!!! Să îmi inducă ideea că sunt exepțional de deșteaptă că am găsit un șir de trei steluțe ori inimioare. Când mă joc mai mult, jocul mă condiționează. Trebuie să mă logez cu fb-ul sau să cumpăr cu o sumă infimă niște „vieți” ori niște inimioare. Când văd mesajul mă rușinez că fac așa ceva. Sigur că nici nu mă loghez ca să mă fac de minune, să vadă și alții ce fac eu, iar să cumpăr mi se pare și mai stupid. Dar prostia asta se încarcă singură și după o vreme iar mă joc.

Filmul e simpatico-neserios. Sunt faze haioase, dar ce îmi place e diferența catastrofală dintre americani și români.

Subiectul: o famile gay (o polițistă și o directoare de liceu) cresc împreună cinci copii. Patru sunt adoptați, unul, B. provine din fosta căsătorie cu un polițist a polițistei. Detaliu important.
Cele două mame fac față cu brio tuturor situațiilor, mai mult sau mai puțin grave, prin care copiii, în majoritate adolescenți, trec.
Hotărârile, corective uneori, sunt luate de părinți, care, în funcție de copil, pot fi doi, trei sau patru.
Primează interesul copilului, indiferent de repercursiunile posibile asupra vieții ori relațiilor adulților. În planul doi este clar creionată fericirea adultului. Și estompat, la distanță, e cadrul societății în care trăiește această familie. Societate imediată, formată din vecini, colegi, bunici – părinții celor două.  E un tablou palid, cu elemente care nu deranjează viața protagoniștilor. Când se închide ușa, casa e populată de o familie care trăiește firesc și e formată din suflete. Când se deschide, societatea oferă în primul rând respect familiei care adăpostește și educă cinci copii, zbătându-se în probleme cotidiene și abia apoi o ușoară dezaprobare din partea unei minorități nesemnificative. Dezaprobarea însă este civilizată, exprimând mai degrabă niște convingeri diferite de ale cuplului format din cele două mame, decât condamnarea acestora.

La noi, la români pe primul plan este societatea, morala, regulile scrise și nescrise. Pe al doilea plan tot societatea. Și pe al treilea și pe al cincilea.
Declarativ e și la noi fericirea copilului. Însă, din păcate, doar la nivel declarativ. Că așa trebuie. De ochii lumii.
În realitate copilul e carne de tun. E folosit de foștii parteneri ca muniție. Și nu doar. În marea majoritate a cazurilor, copilul e setat de părintele care a obținut custodia împotriva celui care e mai puțin prezent în viața lui. De ce? Pentru a câștiga. Copilul? Nici vorbă. Pentru a câștiga dulcele rol de victimă. În muntele lui de egoism părintele, titular să-i zicem, se vrea frumos coafat și aranjat în ochii societății. Iar asta presupune ca celălalt să iasă cât mai ciufulit.
Copilului i se fură dreptul de a avea doi părinți.

Am realizat că termenul gossip nu are nimic în comun cu ceea ce numim noi bârfă. E din aceeași familie lexicală, dar diferența e aceea dintre un cuțit de plastic bont și o katana. Oh! Sfânta bârfă românească!

Eh! Imaginați-vă scenariul acesta transpus în plan mioritic: ea, polițista, divorțează de polițistul ei soț, îndrăgostită fiind de frumoasa și mulatra directoare de liceu cu care se și căsătorește. Și e fericită. Soțul, polițistul nu o împușcă, nici măcar n-o înjură, ci rămân în relații de prietenie și iau decizii în trei (pentru că se cosideră toți trei părinți) atunci când vine vorba de prezentul și viitorul lui B.
O să ziceți că-i mai prost ca Garcea. Nu e. Nația asta digeră altfel, trăiește altfel. Boala e doar boală, nu-i ridică statui de neputință. Iar când o poveste se termină, o lasă să se ducă. Culmea e că rămân prieteni cu foștii, pentru că nimeni nu deține pe nimeni.
Și nimănui nu-i pasă dacă vecinul are capră, câine sau pisică, dacă e iarba verde-n curtea lui, ori crește bolovani. Oamenii trăiesc simplu și, foarte important, își acceptă aproapele. Așa cum este. Iar societatea nu are rolul de ceaslov strivind muște.

Da, sunt româncă. Dar de multe ori aș vrea să fiu un pic, un pic de tot americană. V-am zis. N-am chef să scriu. Dar asta nu înseamnă că n-o fac.