Fiecare zi e sora geamănă a celei care tocmai a trecut. La fel se succed și anotimpurile în splendoarea lor tipică și repetitivă. Aceeași frecvență, aceleași culori, iar eu fac poze cu nemiluita și mă încarc de energia lor verde.

Mă fardez în fiecare dimineață cu aceleași mișcări și variațiuni mici de nuanță. Mă îmbrac spre cuminte, îmi iau cafeaua în trafic și ziua alunecă nerumegată. Mă întorc acasă la aceeași oră în fiecare zi. Ies în parc de câte ori pot și am decis să mă reapuc de pictură. Am abandonat o jumătate de tablou cu nuanțe de mov. Știu că-l voi termina, doar că nu s-a copt încă în mintea mea ceea ce vreau să fac. Tronează pe șevalet în mijlocul unei camere, unde țin ușa deschisă, pentru că-mi place să-l văd acolo, altar al așteptării, înconjurat de zeci de tuburi de vopsea, aranjate pe nuanțe, de pensule mici și mari, pentru acuarelă, acrilic sau ulei. Tabloul meu e o poveste nespusă încă, timid ancorat în aventura mesajului nerostit…

Azi nu mi-am pus GPS-ul. N-ar fi trebuit să fie mare filozofie să mă întorc acasă, însă la a doua intersecție am confundat stânga cu dreapta. Ce mare lucru? Parcă e prima dată… Am realizat după câțiva kilometri și am început să râd, dar nu m-am întors imediat. Peisajul e fabulos în perioada aceasta a anului. Șoseaua e liberă.

Încep să pierd semnalul radioului. Schimb posturile nemulțumită, când îmi atrage atenția un camion tras pe dreapta. Văd în același timp o siluetă umană, ghemuită spre marginea șoselei și indicatorul de oprire interzisă. Ignor avertismentul și trag brusc de volan fără să mă gândesc. E pustiu în zonă, iar omul pare să aibă nevoie de ajutor. Parchez și cobor în grabă. Mă apropii de el, dar când își întoarce capul să mă privească, fac fără să vreau un pas înapoi din cauza surprizei, mai bine zis șocului, pentru că în fața mea nu e nimeni altul decât necunoscutul din bar.

În prima secundă îmi aruncă o privire ușor iritată, dar imediat ochii i se încălzesc a bucurie, ca și cum m-ar recunoaște. Așa citesc eu, dar realizez instantaneu că mă înșel. Nu are cum. În seara aceea nu-mi văzuse fața, iar ținuta de atunci și îmbrăcămintea ușoară, sport, de azi: blugi și un tricou moale, albastru, nu au nici o legătură.
Însă privirea mi se agață de a lui și rămân blocată, fără să pot articula nimic. Nici el nu zice nimic. Stăm așa amândoi prostiți, în neștire, așteptând poate fiecare ca celălalt să zică ceva.
Mă gândesc să formulez o propoziție inteligentă, să-i mulțumesc pentru gestul făcut pe autostradă, ori să salut, ori să întreb dacă are nevoie de ajutor. Dar, înainte să apuc să deschid gura, o mașină a poliției apare zgomotos de niciunde și trage lângă mașina mea. Omul legii coboară tacticos, își aranjează pantalonii într-un gest ritualic, tușește, se oprește în fața noastră și se bălăbăne ușor, cu satisfacție, studiind terenul. Ne-a prins pe picior greșit. Se uită sever, de sus, când la unul, când la celălalt. Începe să întrebe cu ton voit intimidant ce căutăm acolo. Necunoscutul din bar îi explică calm că a fost nevoit să oprească pentru a ajuta un… pui de cioară șchiop. Văd și eu „victima”, pe care nu o observasem inițial, aflată la picioarele lui, ocupată să se războiască cu șireturile de la pantofii lui sport. Mă pufnește râsul. Îmi trece prin minte un vers stupid: „Noi cu mușchii ca oțelul vom culege mușețelul…”
Îi ascult cu plăcere vocea profundă și caldă, explicația argumentată și logica fluentă. E convingător. Vorbește frumos, fără grabă, fără să fie afectat de poziția celui din fața lui.
Polițistul nu pare să înțeleagă cum adică legea poate fi încălcată pentru un suflet ascuns într-un trup atât de insignifiant și inutil, cum nu percepe nici umorul situației. Simte superioritatea interlocutorului și asta îl irită și mai mult. Se întoarce spre mine și mă întreabă cu ironie dacă tot salvarea unui pui de cioară m-a dus la un gest atât de reprobabil. Tușesc, ca să-mi țin în gât hohotul de râs care se vrea afară și îi povestesc versiunea mea. Nu este convins. „Infractori” ca noi „fumează” în fiecare zi la micul dejun. Își drege vocea și ne ține un discurs lung cu amenințarea clară că am putea rămâne fără permise de conducere.

Brusc se creează două tabere: legea și noi, prinșii cu mâța-n sac, pardon, cu cioara. Scena e mai mult decât ilară. Doar puiul de pasăre își duce netulburat lupta cu șireturile, fără să fie interesat de războiul nervilor dintre umanoizi. Văd că a reușit să deznoade unul și mă străduiesc să nu mă mai uit acolo. Nu vreau să râd. Aș putea supăra și mai mult legea, demonstrând neseriozitate în fața reprezentantului ei.
E un scenariu absurd, de film pentru proști. Îmi privesc vârful pantofilor și cu coada ochiului pe salvatorul de cioară și îmi strâng buzele într-un efort disperat. Polițistul îmi surprinde privirea, ne înmânează solemn câte-o amendă. Frățește. Apoi se urcă în mașină și în sfârșit pleacă.

În aceeași secundă îmi eliberez hohotele de râs pe care le ținusem captive atâta timp. Bărbatul zâmbește și el cu colțul gurii. Doar puiul de cioară își continuă netulburat treaba.
„Ce facem cu tine?” Îl întreabă cald, apoi se întoarce către mine, îmi întinde mâna și se prezintă scurt: „A.”  Răspund în aceeași manieră: „E.” cu zâmbetul încă împrăștiat pe față.

Apoi tăcem împreună privind puiul de cioară. E o tăcere bună, tihnită. Nu o lipsă a vorbelor. Este de fapt o liniște, nu o tăcere. Cuvintele sunt la adăpost în fiecare dintre noi și în amândoi. Circulă perfect de la unul la altul în stare pură. Fără să ia contact cu aerul. Fără să ia forme sonore. Nu e o absență, ci un preaplin. Zona interzisă devine brusc un loc special de unde nu avem nici o tragere de inimă să plecăm, ca și cum amenda ar constitui biletul nostru, permisul de a sta acolo după bunul plac.

Mă invită la o cafea și accept. Râd din nou. Invitația e la fel de absurdă ca toată întâmplarea. Suntem în câmp, nu se vede nici o așezare aproape. Însă mă surprinde din nou. Aduce din cabină un termos, toarnă cafea în unica ceașcă pe care o are și mi-o oferă cu un gest elegant, ca și cum ne-am afla într-o cafenea de fițe. Mă întreabă ce doresc lângă băutura aromată. Îi spun că nimic. Îmi place amară. O iau și degetele noastre se ating. Sorb cuminte două înghițituri. E fierbinte și surprinzător de bună. Îi întind cana. Se uită în ochii mei și soarbe la rândul lui, punându-și buzele pe amprenta lăsată de buzele mele. Nu zic nimic. Îi privesc chipul. Are trăsături dure, cioplite parcă în bazalt, un chip puternic, masculin, cu ochi severi. Dar torc miere când se uită la mine. Și mă topește metamorfoza lor ciudată. Mai stăm așa o vreme fără să vorbim. E o liniște perfectă în jur. Miroase a cafea, a seară și a iarbă. Soarele obosit se apleacă spre noapte. Îmi întinde cana de cafea și iarăși degetele ni se ating și ținem amândoi o vreme ceașca de cafea, conștienți de timida apropiere, pe care o prelungim mult, într-un acord tacit. Beau cafea din același loc. Și cafeaua are gustul buzelor lui și al buzelor mele. Îi privesc ochii și găsesc acolo toată liniștea pe care o ființă agitată ca mine nu o cunoaște. Îi întind cana de cafea, zâmbesc și mă ridic încet. Mierea privirii se înnorează a tristețe. Știe. Înțelege. Dar nu face nici un gest să mă oprească.
Mă îndrept spre mașina mea și urc la volan. Îl privesc. Mă privește ținând cana aproape de buze și ochii lui sunt cu adevărat triști acum. Îi zâmbesc vesel, încurajator ca și cum l-aș saluta: Pe curând!
Învârt cheia în contact, pornesc Hyundai-ul brusc și plec. Îl văd în oglinda retrovizoare în aceeași poziție cu ceașca de cafea și puiul de cioară cu capul ușor ridicat din lupta cu șireturile, cu o privire interogativă: „Unde pleci?”

Mă întorc în oraș, la viața mea cuminte, în timp ce soarele apune liniștit într-o ceașcă de cafea amprentată cu buze.

Pași (1) , Pași (2) , Pași (3)

N-am idee cum am ajuns în barul acela uitat de lume, așezat parcă la intersecția problemelor mele cu mine însămi. De ce aveam senzația de ieșire din timp, de întâlnire  cu personaje cunoscute parcă în altă viață?

Știu… noaptea toate pisicile sunt negre, iar imaginația mea bogată proiectează scenarii care, la ora asta-mi par mai reale decât adevărurile palpabile și atât de cunoscute: un film alb-negru cu un barman cu coadă şi cercel în ureche, cu pleoapele puţin lăsate peste ochii obosiţi, cu ușoara ridicare din umeri în loc de vorbe (ce atâtea vorbe?). Un personaj a cărui față am mai văzut-o cu siguranță undeva, cândva… Dar mai cu seamă bărbatul din bar, necunoscutul prietenos ce părea să mă știe, să mă re-cunoscă și revendice, să-mi spună: ”Hei! nu ești singură! Sunt aici!”

Plouă dușmănos, iar ștergătoarele de parbriz aleargă năuc să vâneze șiroaile lungi ca niște lacrimi. Mai am puțin până cotesc pe strada mea. E târziu. Șoseaua e pustie și largă. Orașul doarme, iar felinarele aflate la înălțimea stâlpilor par a se lua la întrecere cu stelele. Recapitulez febril, mintea mea lucrează și acum știu cu siguranță că i-am recunoscut privirea. Nu. Nu am citit-o. Nu am pătruns-o. Nu mi s-a deschis. Însă scânteia aceea căprui a îmblânzit într-o secundă scorpia din mine, pornirea mea agresivă de ripostă, de a-l pune la punct suficient de hotărât, încât să nu las loc la interpretări, ori încurajări.  Ce a urmat pe autostradă a fost nebunesc. Și curajos din partea lui.

Dansul nostru pe asfalt, la o distanță atât de mică unul de celălalt… risc prostesc văzut din afară („ce nebuni!” și-or fi zis alții) însă perfect confortabil pentru noi, pentru amândoi… camionul lui  o trenă neobișnuită pentru Hyundaiul meu de culoarea aurului obosit…  toate acestea mi se păreau acum desprinse din viața altei persoane…

Am oprit la semafor. Mi-am aranjat oglinda retrovizoare și mi-am privit ochii. Am râs. „ Visezi! Așa ceva nu există. Mâine la lumina zilei o să vezi totul în altă culoare!” mi-am spus. Dar nu suficient de convingător, cât să-mi răstorn regretul acela, înșurubat adânc în mine, că nu am avut șansa să-l cunosc. Că am refuzat cu aroganță atunci când se putea, iar mai apoi… a fost prea târziu. Mă întrista absurdul situației. Viața asta… cât de ușor îți retează șansele. Cum răsucește întâmplările în așa fel, încât rămâi prostit pe peron, deși tu ar fi trebuit să fii în trenul care a plecat de cinci minute.

Am ajuns acasă. Mi se părea că am ajuns mult prea repede. În ciuda orelor multe petrecute la volan nu mă simțeam obosită. Am închis ușor portiera și am lăsat mașina în fața casei, nu am mai băgat-o în garaj. Apoi, fără grabă, am scos încet cheile, fără să iau în seamă dușmănia ploii…

Plecasem în grabă de la petrecere. Fără să mai suport încă o lecție lungă despre ce e bine și nu e bine, ce îl face fericit și cum m-am schimbat…  i-am întors spatele, lăsându-l să vorbească, am închis calm (aparent) ușa în urma mea,  am luat mașina și am plecat. Lașitate sau curaj?  În situații similare îmi exprimam frustrarea în plâns. De data asta am decis să nu-mi pese. Să facă ce vrea. Mi-e frică de mânia lui, de amenințările voalate din spatele vorbelor, de privirea aceea dură și pătrunzătoare, plină de ură cu mesajul că eu nu pricep ce e în mintea lui  și de ce nu pricep ce e în mintea lui când datoria mea e să pricep ce e în mintea lui… de tot acest arsenal ușor parșiv de care nici nu cred că este conștient, dar cu care mă manipulează. Cu care m-a manipulat întotdeauna.

Obosisem. Și am plecat fără să mă intereseze consecințele, fără să mă uit în urmă și mai ales fără să știu dacă voi reveni și ce se va întâmpla la întoarcere.

Am intrat cu spinarea cambrată, ca o pisică obosită care se furișează noaptea în casa stăpânului. Nu știam dacă sunt pregătită să îndur alte vorbe, alte acuzații, alte reproșuri cu același final: „îți spun asta pentru că te iubesc”. De cum am deschis ușa, am auzit zgomotul familiar al televizorului, apoi click-ul fololiului recliner și pașii lui, grăbiți către mine. Am oftat adânc fără să spun nimic.
– Iubito, ești bine? Am murit de îngrijorare. Te-am sunat de o mie de ori…
Și m-a îmbrățișat protector.  Am rămas fără reacție, pentru că îngrijorarea lui sinceră  era total neaștepată. De obicei, de câte ori avea loc o scenă de genul acesta eu  plângeam, iar el se închidea în supărare câteva zile și, indiferent cât de mult aș fi încercat să-l scot din starea asta care ne distrugea pe amândoi, îmi răspundea monosilabic și ducea mânia zile în șir, ca și cum ar fi fost o plantă care trebuia crescută cu grijă până la maturitate. Apoi revenea zâmbitor. Nu discutam incidentul, pentru că era din oficiu vina mea. Iar el revenea, ca un soldat care se întorce de pe câmpul de luptă și eu trebuia să-l primesc veselă. Să uit tensiunea de zile întregi, când casa fusese ascunsă în tăcere. O tăcere solemnă, păstrată în semn de respect pentru supărarea lui, de fiecare dată iscată din motive atât de puerile, încât nici nu și-ar fi amintit ce anume l-a adus aici. Și-l primeam zâmbind, bucuroasă că revenim la normal, ascunzând în mine credința că sunt furată, că zilele și săptămânile tăcute sunt o risipă fără sens în viața noastră.

Căldura lui bruscă m-a luat prin surprindere. Mă așteptam la un val de reproșuri și săgeți, la un tir de întrebări. Însă mi-a pus doar una. Dacă mi-e foame. Am negat ușor din cap, fără să spun nimic, fără să-i dau nici o explicație, fără nici un cuvânt. M-a îmbrățișat încă o dată, apoi s-a întors la filmul pe care-l urmărea în momentul sosirii mele. Pe zgomotul familiar al televizorului, al clickului fotoliului recliner, mi-am scos încet pantofii uzi, i-am lăsat în hol, apoi, desculță, m-am dus în dormitor. Obosită brusc, mi-am scos hainele, ca și cum aș fi fost teleghidată, le-am aruncat în coșul de rufe, apoi am intrat sub jetul de apă fierbinte. Am lăsat mult să curgă apa, fără să fac nici o mișcare.  Apoi, fără să știu de ce, am început să plâng încet. Simțeam un gol adânc. Eram cumplit de singură. Iar casa mea, atât de frumoasă și confortabilă, parcă nu mai era a mea. De fapt eram o străină, o musafiră în propria mea casă.  Ceva se spărsese în interiorul meu și prin fisura aceea intra apa și ieșea nevoia mea de a trăi, de a participa activ la… viața mea. Și mă durea un dor, un dor absurd… de mine. Parcă în barul acela uitat de lume, mă întâlnisem în mod straniu cu mine însămi.

Am ieșit de sub duș sleită de puteri. Știam că oboseala nu e cel mai bun prieten al meu și mă mințeam singură că mâine mă voi trezi cu altă stare de spririt. Că tristețea e provocată de epuizare.
Mi-am uscat părul în tăcere și m-am băgat în pat. Voiam să adorm repede, să traversez noaptea… să las lucrurile să se așeze în mine. Să răsară soarele ca să am puterea să râd la culoare. Să mă inunde bolboroseala filtrului de cafea din bucătăria mea frumoasă. Iar el să plece la serviciu ca de obicei, cu un pupic fugar. Eu să-mi reiau rutina obișnuită, rutina mea de femeie împlinită, cu zile confortabil liniștite, fără suișuri și coborâșuri. Zile ca o linie dreaptă, aidoma diagramei inimii în repaus. Zile identice și calme….

Am adormit singură în timp ce vag, din living se auzea ca o părere zgomotul familiar al televizorului, unde eroii se luptau într-un film de acțiune. Un film ca toate filmele, în care cel bun învinge după multe încercări, iar cel rău e pedepsit… un film… ca toate filmele.

Pași (1), Pași (2)

Tresar când oglinda retrovizoare se umple cu o grilă cromată, care strălucește vag în soarele de seară. Zâmbesc amuzată și-mi imaginez că e același camion care parcase în fața barului. Dar n-am de unde să știu. Până la urmă toate camioanele albe sunt la fel. Nu i-am reținut numărul. Încerc să-mi alung gândul, însă dintr-un motiv care-mi scapă, necunoscutul întâlnit în barul de nicăieri se încăpățânează să-mi rămână în minte. Realizez că-mi face plăcere existența lui pe aceeași planetă cu mine. Și iar zâmbesc. Apoi mă surprind că-mi doresc cu ardoare să fie el. Dar rațiunea intervine: Ce prostie! Cum ar putea fi el? De ce ar fi el?  Și chiar dacă ar fi…?

Șoseaua se întinde cuminte de la botul mașinii mele spre infinit. Plus infinit… minus infinit… Oare unde duce? Până la capăt. Glumesc amar cu mine însămi și rămân pe prima bandă. Nu mă grăbesc să ajung nicăieri. În plus nu vreau să atrag atenția asupra mea vreunui polițist zelos, mai ales după ce trecusem prin barul uitat de lume, pentru un șah imaginar cu un necunoscut și un pahar de vin. Trebuie să recunosc, câștigase runda. Băusem vinul, în ciuda faptului că nu accept nimic de la străinii întâlniți întâmplător. E drept că nici să conduc de nebună fără țintă nu-mi stă în obicei și nici să beau la volan.

Camionul se încăpățânează să rămână în spatele meu. Foarte aproape. Acum știu că e el. Nu aș putea să spun de unde această convingere, însă nu mai am nici o îndoială.  Mă întreb de ce se apropie atât de mult.  Ce vrea? Mulți dintre șoferii de camioane au siguranța tonelor pe care le poartă cu nonșalanță.  Profită de gabaritul mare și acționează în trafic după un fel de lege a junglei, cu atu-ul celui mai puternic.

Încerc să văd în oglinda retrovizoare chipul șoferului, dar cabina e mult prea înaltă. Am un sentiment ciudat simțindu-l atât de aproape. Vrea să mă intimideze? Ha! Cine se crede? Nu mă las. Se joacă. Intru și eu în joc. Încetinesc. Îl oblig și pe el să facă la fel. Nu mi-e frică. Îmi simt mașina. E seară, iar el vine în urmă, ca un câine de pază uriaș, cu botul metalizat lucind în lumina apusului de soare. Hyundai-ul meu e o scamă în comparație cu mașina de mare tonaj, însă mă urmează cuminte, ca și cum o lesă invizibilă, foarte scurtă l-ar ține la aceeași  distanță egală de mine. Orice mișcare de frână sau accelerație provoacă aceleași manevre din partea lui. Nimeni nu s-ar putea intercala între noi. Stăpânește bine motorul. Îl face să toarcă, să-l asculte, ca pe un uriaș îmblânzit. Haide, vino cu mine, îi spun. Mă ascultă și mă urmează docil. Glisăm așa, în tandem, mulți kilometri, sincronizându-ne perfect, într-un dans ciudat pe șosea. Îl privesc din când în când: Așa! Protejează-mă!

La un moment dat, nu știu ce se întâmplă. Brusc, coloana din față încetinește. Tot mai multe mașini mari și mici se înghesuie pe banda întâi. Uff! Un blocaj îmi trebuia!  O fi fost vreun accident? Nu văd nimic în oglinda retrovizoare. Nu are logică ce se întâmplă. Traficul pe banda întâi devine tot mai sufocat. Așa nu se mai poate! Hai prietene, trebuie să acționăm. Vino cu mine! Îi clipesc de câteva ori cu avariile și semnalizez. Oare te prinzi? Mă trag cât mai spre stânga, însă nu văd nimic, nici un obstacol. Marele alb e atât de aproape, încât m-ar atinge dacă aș pișca un pic frâna. Hai să fugim de-aici! îi spun și repet semnalizarea. Mă îndrept spre banda doi. Vreau să ies, să depășesc aglomerația asta fără sens. Vede intenția mea și-mi acoperă spatele, ca un scut. Aprinde faza lungă și claxonează prelung. Tresar speriată. Claxonul lui puternic pare goarna unul vapor. Ce vrei să-mi spui??? Dar nu se întâmplă nimic. Nu mai am răbdare. Trebuie să acționez rapid, dacă vreau să ies de pe banda aproape paralizată.  Eh! E vremea să renunț la serviciile tale de bodyguard, băiete!  Însă, ca și cum ar ști ce gândesc, înainte să fac vreo manevră, îmi anticipează mișcarea și iese cu botul în față, aproape paralel cu mine, blocându-mă și obligându-mă să păstrez banda. What a heck…? Dar n-apuc să-mi duc gândul la capăt, pentru că în secunda următoare pe lângă noi trece ca vântul un Corvette roșu, urmat în viteză maximă de câteva mașini de poliție cu girofarul pornit și o gălăgie infernală. Câteva secunde iadul pare răsturnat pe pământ. Apoi nebunia se pierde în zare și autostrada se liniștește, redevine fluidă. Cele trei benzi intră în normalitate, iar noi rulăm ca înainte, el la distanță egală, în spatele meu. Acum înțeleg. Mă împiedicase să schimb banda ca să mă protejeze. Privesc recunoscătoare în oglinda retrovizoare: mulțumesc!!! Răsuflu ușurată și mă simt obosită brusc, înțelegând pericolul pe care tocmai l-am depășit.  Nu vreau să mă gândesc la ce s-ar fi putut întâmpla dacă aș fi ieșit în calea bolidului urmărit de poliție.

Îmi doresc dintr-o dată să simt pământul sub picioare și să stau mai aproape de salvatorul meu. Văd un indicator. La câțiva kilometri în față e o ieșire de pe autostradă. Hai, vino să te cunosc, eroul meu! îi transmit, clipind prietenos cu avariile. Îmi răspunde și el cu un flash scurt. Oare a înțeles? Pun din nou avariile și semnalizez dreapta. Haide, vino!  Farurile se aprind și se sting:  Mulțumesc de invitație, însă el nu semnalizează intenția de-a o lua la dreapta, cum ar fi de așteptat. Nu a înțeles? Ori… e un refuz? Repet jocul luminilor. Insist: Haide, vino! Și semnalizez dreapta să înțeleagă clar intenția mea. Din nou avariile. Și iar dreapta. Însă clipește din nou: Nu, mulțumesc! fără să semnalizeze. Micșorez viteza cu ochii în oglindă, sperând până în ultima secundă că se va înscrie și el pentru ieșire. Inima îmi bate cu putere. E în spatele meu foarte aproape. Însă semnalizarea lui rămâne mută. Înțeleg cu tristețe. Jocul s-a terminat. Eroul meu își va continua drumul fără mine. Misiunea lui, în ceea ce mă privește, este îndeplinită. Mă salvase de pericol. Acum zbura în căutarea altor aventuri, altor jocuri ale destinului, altor necunoscute din baruri ciudate, presărate pe șosele ce duc la infinit. Plus infinit… minus infinit…

Apusul se așterne plictisit, trezind încet la viață lumina artificială a farurilor. Înregistrez fără interes culorile, stăpânindu-mi cu greu lacrimile care vor să curgă fără nici un sens, dintr-un motiv doar de ele știute.
Îmi lipesc mâna pe geam, într-o timidă mângâiere pentru eroul meu și ies cuminte de pe autostradă, fără să știu dac-a văzut gestul meu de rămas bun.

Pași (1)