E un articol egoist pe care-l scriu pentru mine.
Pentru cutia mea cu lucruri prețioase.
Pentru că vreau să-l păstrez.
Pentru că.
***
O bună parte din viață mi-a fost sete de cuvânt. Atât de sete…!
Mi se spunea că scriu frumos, stârneam reacții… aveam note bune la română… apoi în facultate… în viață…

Sigur că mă bucura efectul lor, dar o parte din mine dorea un răspuns pe măsură. Nu c-aș fi fost oropsită de iubire. Dimpotrivă.
Însă voiam mai mult.
Veneau aniversări, iubiri, evenimente frumoase, recompensate de fiecare dată cu vorbe dulci, din inimă. E drept, mă ungeau la suflet pe moment, dar nu-mi cutremurau neuronul.
Și-mi era foame și sete de ceva special. De CUVÂNT.
Nu de cuvintele-vorbe, bolborosite, rostogolite pașnic și sănătos prin sirop, vanilie și scorțișoară de toate zilele, ci de literă-cuvânt și gând.
De SĂRBĂTOARE.

Recunosc. Mă numesc S&S și sunt dependentă de cuvinte și de mere.
De mere acre și de cuvinte cu sâmbure.

La un moment dat ruga mi-a fost ascultată și au început să curgă. Tot mai intens. Mai tulburător. Foc și aer, apă și zbor… de-mi dădeau aripile pe dinafară de multe ori…

Apoi, am început blogul (septembrie 2014) și am întâlnit niște oameni, care m-au bulversat. Cum adică puteau trăi pe aceeași planetă cu mine, iar eu să aflu atât de târziu despre ei?
Dar mai bine mai târziu decât niciodată. 🙂

Cine n-o cunoaște pe Adriana e un om sărac. Eu o cunosc.
Poate e mult spus. Sau puțin spus.
Cum poți cunoaște un om doar virtual? Nu știu. Chiar nu am o explicație cum anumiți oameni se pot înșuruba atât de adânc în ființa ta, deși nu îi cunoști fizic.
Sau poate că îi cunoști mai bine, străbătându-le cuvântul. Inima. Sufletul. Caracterul.
Se produce, poate, același efect ca în cazul orbilor. Toate simțurile se concentrează și străbat până în miez de zicere.

De câte ori îmi scrie Adriana se aprinde lumină în sufletul meu. Aș înșira mărgăritarele ei și le-aș purta la gât mereu.
Pentru că ea așa este: un fel de alchimist ce produce mărgăritare. ❤

Greșești (distanțându-te) unui om care a greșit la rândul lui față de tine, fără ca el să știe.
Deci tu îl „pedepsești” pentru ceva, probabil făcut involuntar, fără rea intenție. Așa crezi. Așa pare. Fără să vrea, fără să bănuiască, te-a rănit, de-a bubuit pământul.
Nu poți să-i spui, pentru că tu nu te comunici decât celor foarte apropiați.
Și omul acesta minunat, pe care-l simți aproape copie la indigo, nu-ți este prieten. Pentru că e mult prea nou în viața ta.
Practic îl cunoști puțin, mai mult îl bănuiești.
Aveți în comun absurd de multe… Incredibil. Mai multe decât el bănuiește.
Dar ți-a greșit.
Ai decis că vei păstra distanța. Deocamdată. Ca să fii tu bine. Nu poți altfel.
Încearcă să se apropie. Contezi pentru el. Simte că a greșit undeva, deși bâjbâie rău. Are niște supoziții, ipoteze. Însă departe de realitate.
E intuitiv, ca tine, dar nu știe ce anume te-a alungat din preajma lui.
Tu te zbați să nu te gândești, pentru că nu știi cum să procedezi. Pentru că ai îndrăgit omul. Te frământă pentru că nu vrei să faci nimănui rău și involuntar, depărtându-te…
Cum e corect?
1. Ai o discuție cu el? Te expui și riști să fii și mai rănit, pentru că în definitiv cunoști foarte puțin omul? Și s-ar putea să adâncească răul făcut ție, să te surprindă urât. (E posibil ca doar tu să fii sensibilă la subiect. Iar respectivul să nu fi pus la suflet „răcirea” ta. Deci discuția să fie o inutilitate.)
2. Lași timpul să treacă și rămâi cu gustul amar că ai pierdut un om care, posibil, ți-ar fi putut fi prieten de suflet?
Ce ați alege? Prima, a doua, sau aveți o altă variantă?