N-am scris de mult. Nici n-am citit. Nici n-am trecut pe aici decât să șterg praful și să verific dacă sunt închise lumina și ochiurile de la aragaz. Puțin de tot. Nici trei minute pe zi.

Câteodată e furtună și te întrebi.
Te oprești cinci minute și aștepți să se așeze apele. Te întrebi.
Asculți ecourile curcubeielor care se așază cenușiu după ploaie.

Te duc valurile în toate direcțiile. Te oprești o secundă, te uiți în oglindă și iar te întrebi: cine sunt?

Câteodată te răpune un gând sau un dor de-o prietenie dragă din trecut care a murit. Brusc. Poate a fost bolnavă și nu știai. A murit pur și simplu, fără să-și ia măcar adio sau la revedere. S-a dus. A murit și nu are un mormânt măcar să pui o floare din când în când. Ai amintiri frumoase și întrebări. Oare?
Și te apucă dorul uneori. Te consolezi cu o sintagmă ruginită: așa e viața. Așa o fi?

Am primit poze cu luna. Cineva a pândit luna pentru mine și mi-a dăruit-o cu autograf. Al lunii. A surprins-o în ipostaze, culori și lumini ciudate. Luna habar n-avea că e pândită. Șantajată mi-a scris.

Altcineva mi-a spus ieri „Bună dimineața, rază de curcubeu!”

Lume colorată. Ghiveci de suflete. Pentru fiecare deget întins acuzator sau supărat sau bănuitor sunt 3473. 23 oameni care te iubesc. Știai?

… că e timpul acela din an care nu are legătură cu nimic. Adică nici nu e vară să te duci undeva, nici iarnă să te duci altundeva… dar e luna mai când se întâmplă întâmplări. 🙂 Să fiți cuminți! Sau nu. Vedeți voi. 🙂 Iar când revin o să dezvălui unde m-am re-construit. Unde mi-am încărcat bateriile. Așa că stop joc. Start pauză.

Fb-ul ăsta de toate zilele îmi dă câteodată dureri de cap și-o ciudă, de nu mă văd. Câteodată. Nu. Nu vreau să renunț la el, cel puțin deocamdată, pentru că am cunoscut niște oameni super faini, pe care îi pot urmări doar acolo, plus am contacte importante… complicat. Am avut intenția, recunosc și chiar l-am dezactivat de câteva ori, însă nu prea stau eu acolo, așa că nu câștig nimic dacă-l tai.
Pagina mea feisbucistă nici măcar nu e personală, ci un fel de apendice al blogului și o unealtă de promovare, ca a multora dintre voi. Că deh, eu recunosc cinstit că am nevoie de feedback. Dacă nu m-ar interesa ce zic alții, aș scrie jurnal personal. Dar mă interesează, mă incită, mă provoacă… Uneori mă supără, sau mă enervează, dar de cele mai multe ori mă ridică, în special când anumiți oameni mă citesc, lăicuiesc și comentează.
Nu fac paradă cu viața personală pe fb, am două trei poze puse la presiunea unora, care mi-au reproșat c-aș fi robot și că le-aș datora un minim minimorum celor care își iau din timp să mă citească. Am zis biiiine și m-am inspirat după o persoană dragă de pe blog și am pus și eu ceva acolo.
De ce nu e personală? De numa’. Pentru că sunt o voce. Eu scriu. Atât. Nu mă interesează socializarea feisbucistă. Acum nu-s nici speriată de avioane. Atunci când mă salută cineva, ori mulțumește pentru accept, nu mi se rupe tastatura să zic două vorbe (sau una).
Dar unde-s oameni apar probleme și se înmulțesc cu ț când aceștia-s români.
Cum stau puțin pe fb mai și gafez, ca atunci când am felicitat-o pe o tipă că a fost părăsită. De fapt voiam să răspund cu un rând mai jos.
Acum iar o să supăr niște persoane, dar… Eu postez ce scriu. Deci e public. Chiar foarte public, nefiind doar pentru persoanele din grupul meu feisbucist, ci pentru oricine de pe planetă care are fb și vorbește românește, sau folosește deștept google translate.
De ce să dezbatem pe mesaje private tema postării mele? Că ce?
Supăr și nu vreau să supăr, da’ știu că supăr. Însă nu fac analize pe text în privat. Nici nu mai predau română, ca să zic că dau meditații. Nici sfaturi în dragoste, ori ședințe de psihologie, nici cum să emigrezi în Canada și nici să mă mai mărit o dată nu vreau. O dată e bugăt ar fi spus bunica.
Socializare de plictis? Nu e bine. Nu sunt eu aceea.
De ce să nu spună oamenii sub text, pe pagină, ce au de spus?
Câte opțiuni sunt până la urmă? Dacă îți place, ori ai o opinie, cum o fi aia, spui. Dacă te jenezi (!?!) să spui și vrei să lași un semn ai la îndemână butonul like, care a evoluat și el, că place, râde, plânge și se miră. Dacă ai o anumită normă de like-uri pe zi, număr limitat, că poate-s cumpărate de la piață și s-au terminat până la mine, asta e! Mă sari. Dacă nu îți place ce am zis mă ignori.
(Am înțeles că unii folosesc like-urile cu măsură, altfel se deteriorează, le scade valoarea. O fi o economie a like-urilor?)
Dar de ce mesaje private? Ca să ce? Îmi spunea o persoană din a cărei conversație nu reușeam să scap,  cât de mult mă admiră, dar să nu mă supăr, că ea nu comentează și nu dă like pentru că nu prea stă pe fb. Nu am trezit-o din bula roz să îi spun că tot pe fb era și când nu mai termina de vorbit cu mine.
Urăsc să ignor mesajele pe care le primesc, dar cum să împac și capra și varza? Cum să fiu politicoasă, dar să nu răspund?

Azi se conjugă la indicativ prezent verbul „A PROTESTA”.
Se declină substantivul „VIITOR”, cu funcție de subiect, acordându-se în mod extrem și absolut atributului  „COPIII”.
Accentul, în construcția propoziției și a frazei, cade imperios pe complementul circumstanțial de loc „ ÎN STRADĂ”.
Sintaxa propoziției și a frazei ajunge invariabil GEOGRAFIE locuită de români în țară și peste hotare.
***
Fragment: Azi timpul nu mai are răbdare cu oamenii. Paharul s-a umplut și a luat formă de oameni care protestează: ISTORIE.
Gramatica reacționează violent, iar substantivul„ VIITOR” a devenit brusc sinonim pentru „COPII”.
***
Fb-ul e fierbinte. Politicul mustește neliniște în toate piepturile care bat românește, iar oamenii își scuipă libertatea, care cum pot. Știri interactive,  comentarii la subsol, zile în stradă, sau pe fb, să vedem unde, ce și mai ales CÂND?
Emoție la unison. Zile care contează și contorizează ISTORIE.

Leapșa de la  HopeLess căreia îi mulțumesc. Cartea e una din marile mele iubiri (știu că așa este și pentru voi. Toți cei care citiți acum aici, locuiți aceeași patrie, a cuvântului.)

Preferi cititul în pat sau în alt loc?

Oriunde. În pat, pe scaun, la birou, în picioare dacă aștept undeva… Am mereu cu mine ceva de citit în telefon, așa că profit de fiecare ocazie. În vacanțe însă îmi place să am cartea clasică, tipărită…

Personaj principal feminin sau personaj principal masculin?

Depinde de cum mă incită personajul. Nu am o preferință pentru genul protagonistului, mai degrabă mă atrage (ori dimpotrivă, respinge) caracterul, construcția lui, jocul în cadrul scriiturii.

Gustări dulci sau gustări sărate?

Exact ca numele blogului meu: ambele. Prea mult dulce e prea mult, iar sarea peste măsură… acrește. De câteva luni am descoperit biscotti cu sare și zahăr. Am strâmbat din nas inițial, dar sunt delicioase. În concluzie: îmi plac ambele, uneori chiar combinate.

Trilogii sau serii alcătuite din mai multe volume?

O carte bună e o carte bune, indiferent cât pedalezi până la final. Iar una proastă te convinge de la primele cuvinte să o lași din mână. Așa că pentru mine nu contează dacă e trilogie, ori serie compusă din mai multe volume. Şi, şi.

Narațiune la persoana I sau la persoana a III-a?

Narațiunea la persoana I convinge, incită, dă senzația de autenticitate. Și eu folosesc mult această tehnică. Și de prea multe ori dau impresia că scriu despre mine, chiar dacă e doar un exercițiu de imaginație Cum spunea cineva: e fascinant să te uiți pe gaura cheii.
Nu am totuși o preferință. Citesc cu aceeași plăcere o narațiune,  indiferent că e scrisă la persoana I ori a III-a.

Librărie sau bibliotecă?

Ambele. Și sunt plăceri oarecum diferite din punctul meu de vedere. Îmi provoacă senzații diferite.
Îmi petrec destul de mult timp la librăriile Chapters, unde uit de mine. Sunt cele care au cafenea și poți sta cu nemiluita la o cafea și să frunzărești ce vrei. E paradis. Atmosfera este atât de faină, că uneori îmi place să scriu. Te molipsești cumva de la literele din jur…

Cărți care îți provoacă râsul sau cărți care te fac să plângi?

Nu le aleg după acest criteriu. Mă transpun în scriitură și pot să sufăr, în disperare, cot la cot cu protagoniștii, ori să mă bine dispun.

Coperta albă sau copertă neagră?

Coperta incită. Atrage. E primul contact, mai ales atunci când ai de-a face cu un autor nou, despre care nu știi mai nimic. Aș zice că e foarte importantă. E oarecum cartea de vizită a viitoarei lecturi.
Cred că o prefer neagră, dacă am doar cele două opțiuni. Aș opta însă pentru… colorată.

Roman psihologic sau roman de acțiune?

Psihologic. Clar!

Nu voi lepșui pe nimeni, dintr-un singur motiv: v-aș lepșui pe toți. Așa că vă invit, dacă vă place subiectul să preluați aceste întrebări. Voi ce ați răspunde?

Oameni vin în viața noastră. Mereu și mereu. Intră și ies, ca într-o imensă sală de așteptare. Cu soare, sau cu nori negri, împovărați de suflete cenușii…
Aduc cu ei vreme bună, sau ninsoare și neapărat povești.
Puterea omului… Unii aduc, plantează, însoresc… Alții sug vampiric energia râsului tău-primăvară… Oamenii…

Ei nu sunt ce par a fi. Aproape de fiecare dată descoperi în cel din  fața ta  o altă variantă, decât cea aflată în „fișa postului” pe care ți-o prezintă în perioada de cucerire (nu neapărat erotică, de interes la persoană). Poate imaginea lor interioară despre ei înșiși e cu totul alta decât cea primită de exterior. Se petrece același fenomen ca atunci când îți auzi vocea înregistrată. Departe și străină, pentru că o receptezi altfel în cutia craniană.

Oamenii sunt frumoși. Fără excepție. Fiecare e o lecție, fiecare un vis, sau o poartă. Fiecare un doritor de-a face bine. Nu se întâmplă întotdeauna cum vrem noi și-atunci dăm pe dinafară, suntem spumoși în afirmații, acțiuni. Uităm un lucru: așa trebuie să fie. Nu suntem făuritori de soartă, oricât de deștepți, intuitivi, pragmatici, pozitivi, ori negativi am fi. Câteodată o poartă se închide și e perfect. Suntem protejați de furtună. Sigur, noi nu știm. Habar nu avem că la șase metri și-un pic e un pui de furtună.

Se spune că omul e cel mai mare drog pentru om. Cred.