Ți se întâmplă uneori să te împiedici de un obiect care nu rimează cu nimic din casă? Eu da. Nu știu de unde am mâța asta și, cu toate că am o casă mare, nu am putut-o plasa pe nici un perete fără să risc să-i compromit feng shui-ul. Casei, nu mâței.
Nu se potrivește cu nimic. E un tablou vechi, copia ieftină a unei lucrări semnate de un necunoscut. De nenumărate ori am avut intenția să renunț la ea, pentru că nu are nici un fel de valoare. E o reproducere cu o ramă solidă din lemn, potrivită nuanțelor cuminți, ruginii ale întregului. Cumințenia se oprește însă la culorile desenului. Mâța, gen Disney, cu niște ochi disproporționați, are o privire incredibilă de iubește-mă chiar dacă fac tâmpenii. Ar fi de ajuns privirea, însă pictorul vrea să fie sigur că mesajul e clar, așa că așează demonstrativ la bază o ceașcă spartă și o conservă, de pește, goală. E o mâță rebelă strecurată printr-un gard de lemn ca rama tabloului vechi.
Am pus-o pe un dulăpior, rezemată de perete, ascunsă pe jumătate de rafturile bibliotecii din birou. O văd de fiecare dată când deschid jaluzelele și îi zâmbesc. Se uită la mine mustrător. Nu știu ce vrea. Să fie iertată odată pentru gafa aceea imortalizată de o pensulă ghidușă? Zâmbesc.
Am devenit de curând iubitoare de pisici. Nu am crescut cu animale în casă. Mâța era o individă care trecea adesea prin zonă, se freca de picioare și se ducea în treaba ei. Nu deranja, nu se voia deranjată. Copil fiind nu m-am jucat cu pisici. Câinele voia atenție. Dădea din coadă și lătra cu personalitate până îl răsplăteai. Pisica ignora totul cu superioritate și o ignoram la rându-mi. Credeam că nu-mi plac pisicile pentru că sunt infidele și pierd mult păr.
Prima care mi-a atras atenția a fost Red. Se numea așa pentru că era un ghem obez, roșcat, cu doi ochi verzi, inexpresivi. A fost prima pisică pe care am văzut-o în lesă. Era priponită în fața casei și se uita cu jind la jumătatea de metru la care nu ajungea. Obișnuia să mă fixeze cu ochii ei inexpresivi când îmi luam mașina. Mă opream și o mângâiam consolator. Într-o zi a scăpat de lesă și mi-a lăsat un cadou. A pus în fața garajului un șoricel. Dar calul de dar nu se caută la dinți și trebuie apreciat gestul, nu valoarea cadoului, așa că mi-am continuat sesiunea de mângâieri. Eu mângâiam, ea torcea și periodic mă exaspera cu câte un cadou. Într-o zi a venit și mândră și mi l-a pus la picioare. „Bucuria” mi-a fost auzită de tot cartierul.
Apoi, după ce ne-am mutat în Toronto, o pisică din vecini a venit ață la mine, pe model personalitate de câine. Pe asta aș fi luat-o acasă. O văd des. Vine la mine hotărâtă de fiecare dată, ca și cum noi două am fi prietene de când lumea. Face parte din categoria animalelor care, dacă s-ar apuca să vorbească, nu te-ai mira.
Se întâmplă uneori să te împiedici de un obiect, care nu înseamnă nimic, dar într-un fel să fie parte și el din universul tău. Ți se întâmplă?
