… că e timpul acela din an care nu are legătură cu nimic. Adică nici nu e vară să te duci undeva, nici iarnă să te duci altundeva… dar e luna mai când se întâmplă întâmplări. 🙂 Să fiți cuminți! Sau nu. Vedeți voi. 🙂 Iar când revin o să dezvălui unde m-am re-construit. Unde mi-am încărcat bateriile. Așa că stop joc. Start pauză.

Fb-ul ăsta de toate zilele îmi dă câteodată dureri de cap și-o ciudă, de nu mă văd. Câteodată. Nu. Nu vreau să renunț la el, cel puțin deocamdată, pentru că am cunoscut niște oameni super faini, pe care îi pot urmări doar acolo, plus am contacte importante… complicat. Am avut intenția, recunosc și chiar l-am dezactivat de câteva ori, însă nu prea stau eu acolo, așa că nu câștig nimic dacă-l tai.
Pagina mea feisbucistă nici măcar nu e personală, ci un fel de apendice al blogului și o unealtă de promovare, ca a multora dintre voi. Că deh, eu recunosc cinstit că am nevoie de feedback. Dacă nu m-ar interesa ce zic alții, aș scrie jurnal personal. Dar mă interesează, mă incită, mă provoacă… Uneori mă supără, sau mă enervează, dar de cele mai multe ori mă ridică, în special când anumiți oameni mă citesc, lăicuiesc și comentează.
Nu fac paradă cu viața personală pe fb, am două trei poze puse la presiunea unora, care mi-au reproșat c-aș fi robot și că le-aș datora un minim minimorum celor care își iau din timp să mă citească. Am zis biiiine și m-am inspirat după o persoană dragă de pe blog și am pus și eu ceva acolo.
De ce nu e personală? De numa’. Pentru că sunt o voce. Eu scriu. Atât. Nu mă interesează socializarea feisbucistă. Acum nu-s nici speriată de avioane. Atunci când mă salută cineva, ori mulțumește pentru accept, nu mi se rupe tastatura să zic două vorbe (sau una).
Dar unde-s oameni apar probleme și se înmulțesc cu ț când aceștia-s români.
Cum stau puțin pe fb mai și gafez, ca atunci când am felicitat-o pe o tipă că a fost părăsită. De fapt voiam să răspund cu un rând mai jos.
Acum iar o să supăr niște persoane, dar… Eu postez ce scriu. Deci e public. Chiar foarte public, nefiind doar pentru persoanele din grupul meu feisbucist, ci pentru oricine de pe planetă care are fb și vorbește românește, sau folosește deștept google translate.
De ce să dezbatem pe mesaje private tema postării mele? Că ce?
Supăr și nu vreau să supăr, da’ știu că supăr. Însă nu fac analize pe text în privat. Nici nu mai predau română, ca să zic că dau meditații. Nici sfaturi în dragoste, ori ședințe de psihologie, nici cum să emigrezi în Canada și nici să mă mai mărit o dată nu vreau. O dată e bugăt ar fi spus bunica.
Socializare de plictis? Nu e bine. Nu sunt eu aceea.
De ce să nu spună oamenii sub text, pe pagină, ce au de spus?
Câte opțiuni sunt până la urmă? Dacă îți place, ori ai o opinie, cum o fi aia, spui. Dacă te jenezi (!?!) să spui și vrei să lași un semn ai la îndemână butonul like, care a evoluat și el, că place, râde, plânge și se miră. Dacă ai o anumită normă de like-uri pe zi, număr limitat, că poate-s cumpărate de la piață și s-au terminat până la mine, asta e! Mă sari. Dacă nu îți place ce am zis mă ignori.
(Am înțeles că unii folosesc like-urile cu măsură, altfel se deteriorează, le scade valoarea. O fi o economie a like-urilor?)
Dar de ce mesaje private? Ca să ce? Îmi spunea o persoană din a cărei conversație nu reușeam să scap,  cât de mult mă admiră, dar să nu mă supăr, că ea nu comentează și nu dă like pentru că nu prea stă pe fb. Nu am trezit-o din bula roz să îi spun că tot pe fb era și când nu mai termina de vorbit cu mine.
Urăsc să ignor mesajele pe care le primesc, dar cum să împac și capra și varza? Cum să fiu politicoasă, dar să nu răspund?

Azi se conjugă la indicativ prezent verbul „A PROTESTA”.
Se declină substantivul „VIITOR”, cu funcție de subiect, acordându-se în mod extrem și absolut atributului  „COPIII”.
Accentul, în construcția propoziției și a frazei, cade imperios pe complementul circumstanțial de loc „ ÎN STRADĂ”.
Sintaxa propoziției și a frazei ajunge invariabil GEOGRAFIE locuită de români în țară și peste hotare.
***
Fragment: Azi timpul nu mai are răbdare cu oamenii. Paharul s-a umplut și a luat formă de oameni care protestează: ISTORIE.
Gramatica reacționează violent, iar substantivul„ VIITOR” a devenit brusc sinonim pentru „COPII”.
***
Fb-ul e fierbinte. Politicul mustește neliniște în toate piepturile care bat românește, iar oamenii își scuipă libertatea, care cum pot. Știri interactive,  comentarii la subsol, zile în stradă, sau pe fb, să vedem unde, ce și mai ales CÂND?
Emoție la unison. Zile care contează și contorizează ISTORIE.

Leapșa de la  HopeLess căreia îi mulțumesc. Cartea e una din marile mele iubiri (știu că așa este și pentru voi. Toți cei care citiți acum aici, locuiți aceeași patrie, a cuvântului.)

Preferi cititul în pat sau în alt loc?

Oriunde. În pat, pe scaun, la birou, în picioare dacă aștept undeva… Am mereu cu mine ceva de citit în telefon, așa că profit de fiecare ocazie. În vacanțe însă îmi place să am cartea clasică, tipărită…

Personaj principal feminin sau personaj principal masculin?

Depinde de cum mă incită personajul. Nu am o preferință pentru genul protagonistului, mai degrabă mă atrage (ori dimpotrivă, respinge) caracterul, construcția lui, jocul în cadrul scriiturii.

Gustări dulci sau gustări sărate?

Exact ca numele blogului meu: ambele. Prea mult dulce e prea mult, iar sarea peste măsură… acrește. De câteva luni am descoperit biscotti cu sare și zahăr. Am strâmbat din nas inițial, dar sunt delicioase. În concluzie: îmi plac ambele, uneori chiar combinate.

Trilogii sau serii alcătuite din mai multe volume?

O carte bună e o carte bune, indiferent cât pedalezi până la final. Iar una proastă te convinge de la primele cuvinte să o lași din mână. Așa că pentru mine nu contează dacă e trilogie, ori serie compusă din mai multe volume. Şi, şi.

Narațiune la persoana I sau la persoana a III-a?

Narațiunea la persoana I convinge, incită, dă senzația de autenticitate. Și eu folosesc mult această tehnică. Și de prea multe ori dau impresia că scriu despre mine, chiar dacă e doar un exercițiu de imaginație Cum spunea cineva: e fascinant să te uiți pe gaura cheii.
Nu am totuși o preferință. Citesc cu aceeași plăcere o narațiune,  indiferent că e scrisă la persoana I ori a III-a.

Librărie sau bibliotecă?

Ambele. Și sunt plăceri oarecum diferite din punctul meu de vedere. Îmi provoacă senzații diferite.
Îmi petrec destul de mult timp la librăriile Chapters, unde uit de mine. Sunt cele care au cafenea și poți sta cu nemiluita la o cafea și să frunzărești ce vrei. E paradis. Atmosfera este atât de faină, că uneori îmi place să scriu. Te molipsești cumva de la literele din jur…

Cărți care îți provoacă râsul sau cărți care te fac să plângi?

Nu le aleg după acest criteriu. Mă transpun în scriitură și pot să sufăr, în disperare, cot la cot cu protagoniștii, ori să mă bine dispun.

Coperta albă sau copertă neagră?

Coperta incită. Atrage. E primul contact, mai ales atunci când ai de-a face cu un autor nou, despre care nu știi mai nimic. Aș zice că e foarte importantă. E oarecum cartea de vizită a viitoarei lecturi.
Cred că o prefer neagră, dacă am doar cele două opțiuni. Aș opta însă pentru… colorată.

Roman psihologic sau roman de acțiune?

Psihologic. Clar!

Nu voi lepșui pe nimeni, dintr-un singur motiv: v-aș lepșui pe toți. Așa că vă invit, dacă vă place subiectul să preluați aceste întrebări. Voi ce ați răspunde?

Oameni vin în viața noastră. Mereu și mereu. Intră și ies, ca într-o imensă sală de așteptare. Cu soare, sau cu nori negri, împovărați de suflete cenușii…
Aduc cu ei vreme bună, sau ninsoare și neapărat povești.
Puterea omului… Unii aduc, plantează, însoresc… Alții sug vampiric energia râsului tău-primăvară… Oamenii…

Ei nu sunt ce par a fi. Aproape de fiecare dată descoperi în cel din  fața ta  o altă variantă, decât cea aflată în „fișa postului” pe care ți-o prezintă în perioada de cucerire (nu neapărat erotică, de interes la persoană). Poate imaginea lor interioară despre ei înșiși e cu totul alta decât cea primită de exterior. Se petrece același fenomen ca atunci când îți auzi vocea înregistrată. Departe și străină, pentru că o receptezi altfel în cutia craniană.

Oamenii sunt frumoși. Fără excepție. Fiecare e o lecție, fiecare un vis, sau o poartă. Fiecare un doritor de-a face bine. Nu se întâmplă întotdeauna cum vrem noi și-atunci dăm pe dinafară, suntem spumoși în afirmații, acțiuni. Uităm un lucru: așa trebuie să fie. Nu suntem făuritori de soartă, oricât de deștepți, intuitivi, pragmatici, pozitivi, ori negativi am fi. Câteodată o poartă se închide și e perfect. Suntem protejați de furtună. Sigur, noi nu știm. Habar nu avem că la șase metri și-un pic e un pui de furtună.

Se spune că omul e cel mai mare drog pentru om. Cred.

Sonia scrie. E un om vesel și tonic. În ciuda faptului că o cunosc de puțină vreme și doar de pe fb. știu că poartă o inimă mai mare decât prevede legea.
Textul de mai jos e diferit de ceea ce scrie de obicei, poate de aceea și-a dorit să fie oaspetele meu, să testeze oarecum acest tip de scriitură. Sunt onorată și vi-o dezvălui cu drag. Rândurile ei mi-au amintit de Mihail Drumeș, de anii de liceu și primii fiori adolescentini:

„In fiecare pauză se luau de braț amândouă și mergeau la baie. Se uitau în oglindă, își țuguiau senzual buzele, își zburleau puțin părul, apoi se întorceau râzând în clasă. Ritualul acesta se petrecea cu un singur scop: acela de-a trece prin fața clasei a XII-a, unde știau că-l vor zări pe Laurențiu, sportivul școlii, după care erau leșinate toate fetele. Ca să-i atragă atenția, încercau care mai de care să-i fure o privire, un zâmbet. Se ciocneau de el, ca din greșeală, pe coridoare. Râdeau zgomotos, apoi se lăudau fericite cu orice mic gest, real sau imaginar pe care acesta l-ar fi făcut în direcția lor.

Sonia ura cursa asta generală, nu pentru că n-ar fi fost frumoasă, ori amuzantă, dar de ce să vrea ceva dorit de toată lumea? Râdea de reacțiile colegelor ei, care-și dădeau ochii peste cap la fiecare apariție a blondului, așa că numărul drumurilor spre baie au scăzut simțitor, direct proporțional cu interesul ei pentru băiat.

Cătălina, prietena ei cea mai bună o simțea. Știa că dezinteresul fetei era mai mult la suprafață, deși Sonia nega cu furie că l-ar mai plăcea, repetând de fiecare dată că e un subiect închis. Dar când îl vedea, ori când auzea vorbindu-se despre el, undeva, în interiorul ei, nici ea nu știa unde anume, simțea o durere ciudată, care-i strângea râsul într-o umbră de lacrimă.
***
1 Martie. Zumzăială generală și îmbujorată de albinuțe vesele: fetele împărțeau mărțișoarele, atent pregătite de acasă. Sonia iubea sărbătoarea primăverii. Nu avea nici un mărțișor pregătit pentru Laurențiu și vedea amuzată cum celelalte făceau rând la ușa clasei lui, în fiecare pauză.
– Hai cu mine la baie? O chemă Cătălina în pauza mare.
– Nu! Nu suport să le văd pe gâștele astea, cum își rup gâtul după Mr. Laurențiu! Fraiere! Iar el mândru de tot circul ăsta! – pufni enervată.
Cătălina plecă singură și grăbită spre baie. Pe ea încă nu o interesau băieții… Era mai copilăroasă, dar înțelegea prea bine frământările Soniei. Erau nedespărțite din clasa a cincea și încă de atunci băieții scriau declarații siropoase prietenei ei. Cătălina era spectator, consilier și sfetnic de taină al Soniei.
***
Deodată simți că cineva o prinde. Se opri din alergat și se uită buimacă spre mâna care o ținea strâns de încheietură. Țipă de uimire:
– Laurențiu!
– Tu ești prietena Soniei… Te rog frumos să îi duci asta din partea mea.
Și dispăru după ușă, lăsând-o pe Cătălina perplexă, cu un buchet de ghiocei în mână. Uitând de baie, se întoarse în goană în direcția opusă, spre clasă, unde Sonia râdea cu celelalte fete. O trase grăbită deoparte și, cu fața încă întipărită de uimire, îi îndesă în mână buchetul de ghiocei ciufulit de graba ei.
– Ce-i asta? Întrebă Sonia râzând.
– Laurențiu! El mi i-a dat pentru tine. Știe cum te cheamă, sublinie cu importanță.
Amândouă aveau ochii măriți din cauza mirării, de parcă cine știe ce miracol nemaivăzut tocmai se petrecuse în fața lor. Se uitau la nevinovatul buchet de ghiocei, ca și cum ar fi fost un obiect proaspăt picat de pe altă planetă.
Până la urmă Sonia își făcu curaj și îl ridică la nivelul ochilor, înduioșată. Apoi, brusc, începu să țipe:
– Are un bilețel! Un bilețel!!!
Mâinile îi tremurau de emoție și cu greu desfăcu firul roșu-alb, ce-l ținea legat prizonier de florile primăvăratice. Îl citi cu emoție de câteva ori, apoi cu voce stinsă ca și cum ar fi anunțat o tragedie, spuse:
-Vrea să mă duc cu el la spectacol! Diseară! Ce mă fac?

Am zis să vă dau și vouă știrea de ultimă oră. Plec. E în toate ziarele de azi.
Mă duc nițel pe Marte. După atâta agitație mă hotărâsem să scriu doar despre gâște, capre și marțieni. Apoi cugetând, am zis că e mai interesant să scriu despre marțieni. Și când mă gândeam eu așaaaaa, sună telefonul. Coincidență. Mi s-a propus de la…. Da. Exact. Așa că sus e dovada. Dacă nu mai postez, înseamnă că nu au net pe marte.