Sonia scrie. E un om vesel și tonic. În ciuda faptului că o cunosc de puțină vreme și doar de pe fb. știu că poartă o inimă mai mare decât prevede legea.
Textul de mai jos e diferit de ceea ce scrie de obicei, poate de aceea și-a dorit să fie oaspetele meu, să testeze oarecum acest tip de scriitură. Sunt onorată și vi-o dezvălui cu drag. Rândurile ei mi-au amintit de Mihail Drumeș, de anii de liceu și primii fiori adolescentini:

„In fiecare pauză se luau de braț amândouă și mergeau la baie. Se uitau în oglindă, își țuguiau senzual buzele, își zburleau puțin părul, apoi se întorceau râzând în clasă. Ritualul acesta se petrecea cu un singur scop: acela de-a trece prin fața clasei a XII-a, unde știau că-l vor zări pe Laurențiu, sportivul școlii, după care erau leșinate toate fetele. Ca să-i atragă atenția, încercau care mai de care să-i fure o privire, un zâmbet. Se ciocneau de el, ca din greșeală, pe coridoare. Râdeau zgomotos, apoi se lăudau fericite cu orice mic gest, real sau imaginar pe care acesta l-ar fi făcut în direcția lor.

Sonia ura cursa asta generală, nu pentru că n-ar fi fost frumoasă, ori amuzantă, dar de ce să vrea ceva dorit de toată lumea? Râdea de reacțiile colegelor ei, care-și dădeau ochii peste cap la fiecare apariție a blondului, așa că numărul drumurilor spre baie au scăzut simțitor, direct proporțional cu interesul ei pentru băiat.

Cătălina, prietena ei cea mai bună o simțea. Știa că dezinteresul fetei era mai mult la suprafață, deși Sonia nega cu furie că l-ar mai plăcea, repetând de fiecare dată că e un subiect închis. Dar când îl vedea, ori când auzea vorbindu-se despre el, undeva, în interiorul ei, nici ea nu știa unde anume, simțea o durere ciudată, care-i strângea râsul într-o umbră de lacrimă.
***
1 Martie. Zumzăială generală și îmbujorată de albinuțe vesele: fetele împărțeau mărțișoarele, atent pregătite de acasă. Sonia iubea sărbătoarea primăverii. Nu avea nici un mărțișor pregătit pentru Laurențiu și vedea amuzată cum celelalte făceau rând la ușa clasei lui, în fiecare pauză.
– Hai cu mine la baie? O chemă Cătălina în pauza mare.
– Nu! Nu suport să le văd pe gâștele astea, cum își rup gâtul după Mr. Laurențiu! Fraiere! Iar el mândru de tot circul ăsta! – pufni enervată.
Cătălina plecă singură și grăbită spre baie. Pe ea încă nu o interesau băieții… Era mai copilăroasă, dar înțelegea prea bine frământările Soniei. Erau nedespărțite din clasa a cincea și încă de atunci băieții scriau declarații siropoase prietenei ei. Cătălina era spectator, consilier și sfetnic de taină al Soniei.
***
Deodată simți că cineva o prinde. Se opri din alergat și se uită buimacă spre mâna care o ținea strâns de încheietură. Țipă de uimire:
– Laurențiu!
– Tu ești prietena Soniei… Te rog frumos să îi duci asta din partea mea.
Și dispăru după ușă, lăsând-o pe Cătălina perplexă, cu un buchet de ghiocei în mână. Uitând de baie, se întoarse în goană în direcția opusă, spre clasă, unde Sonia râdea cu celelalte fete. O trase grăbită deoparte și, cu fața încă întipărită de uimire, îi îndesă în mână buchetul de ghiocei ciufulit de graba ei.
– Ce-i asta? Întrebă Sonia râzând.
– Laurențiu! El mi i-a dat pentru tine. Știe cum te cheamă, sublinie cu importanță.
Amândouă aveau ochii măriți din cauza mirării, de parcă cine știe ce miracol nemaivăzut tocmai se petrecuse în fața lor. Se uitau la nevinovatul buchet de ghiocei, ca și cum ar fi fost un obiect proaspăt picat de pe altă planetă.
Până la urmă Sonia își făcu curaj și îl ridică la nivelul ochilor, înduioșată. Apoi, brusc, începu să țipe:
– Are un bilețel! Un bilețel!!!
Mâinile îi tremurau de emoție și cu greu desfăcu firul roșu-alb, ce-l ținea legat prizonier de florile primăvăratice. Îl citi cu emoție de câteva ori, apoi cu voce stinsă ca și cum ar fi anunțat o tragedie, spuse:
-Vrea să mă duc cu el la spectacol! Diseară! Ce mă fac?

Am zis să vă dau și vouă știrea de ultimă oră. Plec. E în toate ziarele de azi.
Mă duc nițel pe Marte. După atâta agitație mă hotărâsem să scriu doar despre gâște, capre și marțieni. Apoi cugetând, am zis că e mai interesant să scriu despre marțieni. Și când mă gândeam eu așaaaaa, sună telefonul. Coincidență. Mi s-a propus de la…. Da. Exact. Așa că sus e dovada. Dacă nu mai postez, înseamnă că nu au net pe marte.

Când vrei să faci jogging și o pisicuță hotărâtă îți taie calea, nu se numește ghinion, ci sesiune foto. Dânsa a venit fugind la mine, m-a obligat să mă opresc și să mă joc un pic cu ea. Asta da personalitate felină!
Pisicuțele obțin întotdeauna ce vor. Miau! 😀

(N-a fost ușor să o fotografiez, pentru că nu o interesa să fie vedetă, ci să fie iubită un pic.)

Cuvinte ce trebuie puse pe frigider!!! Musai!
În plus am nevoie zilnic de exerciții: o oră, cu voce tare, în fața oglinzii: nu-uri și cuvinte cu p și f. Da. Exact acelea.

Am ajuns să mă scot din sărite. Eu pe mine. Enervant de politicoasă și diplomată și serviabilă și bla și bla și bla…
Prietenele mele, mai colorate în limbaj, că-s oameni și ele, s-au hotărât de Revelion să mă facă să zic p.. hfefeș, adică la masculin, cum ar veni.
Eu? M-am codit, ce m-am codit, dar nu era loc de întors. Afumate, gălăgioase și insistente, muzică și dans… deh, petrecere… așa că la unu, doi și trei…. tare și răspicat trebuia să zic.
Și am trișat, adică am zis Pola (Paula în engleză așa sună. Nu?) Bruiajul de fond m-a ajutat. Ele fericite: mission accomplished… Am zâmbit, am sughițat și… Pola!!!
Nu! Nu se mai poate!!!

Azi. Ieșeam de la cumpărături și un cerșetor mi-a cerut mărunt. Eu nu prea am cash cu mine, așa că-n portmoneu câteva monede, sub un dolar. Jenant.
I-am dat totuși, cerându-mi scuze. Mi-a mulțummit omu’ fericit. Iar eu???
După ce că-mi cerusem scuze… i-am mulțumit!!!! Dohhhhh!!!!!
De ce? În virtuatea inerției. Habar nu am de ce.

Nu. Trebuie să am o discuție serioasă cu mine în fața oglinzii: nu, și nu, și nu și fjeore, fheff și pdfaf și pfgehee.

Păi nu? Viață-i asta?

Phiii! E ziua mea.
Phiii! Și am știut? Nuuuu!!!!
Azi se fac doi ani de când… Da. Fix doi ani de când am lansat în spațiu primele mele litere bloggeristice. Notificarea de la WordPress mi-a amintit mulțumit că zbor. Formulă tipică, șablon, dar eu chiar zbor. Și ce mai zbor… de-mi pierd fulgii și mai dau și cu capul de….
Acum doi ani am intrat îndrăzneață, ca omul care se știe singur într-o încăpere mare și se poate juca nestingherit. Am strigat: „Ecooooo!!!”, gândindu-mă că nimeni nu mă aude, așa că pot și falsa dacă vreau. Însă imediat am auzit răspunsuri. Vorbele mele s-au întors pe alte aripi și alte voci. Că am descoperit o altă lume, populată cu oameni minunați, voi știți. Doar voi sunteți cei care…
Nu mă pricep la statistici, la bilanțuri și nu știu dacă cifrele care curg în jurul meu au vreo semnificație, dar pentru un motiv pe care nu îl înțeleg le voi scrie acum și aici:
69 251 vizualizări
24 905 vizitatori
10 070 like-uri
8 837 comentarii
273 articole
401 followers/abonați
râs și plâns
prieteni de suflet
bătăi de inimă
adrenalină uneori
și da… nervi, sau supărare câteodată.
Mă tenta să scriu câteva vorbe despre unii dintre voi, că vă iubesc tare. Dar, cu capul în nori cum sunt, mi-e teamă că aș putea uita ceva, sau pe cineva. Așa că nu voi scrie. Vă mulțumesc cu niște vorbe total nepotrivite, tocite și clișeice rău,( care mă zgârie când mi se spun… dar ce vină am eu că le-a spus altcineva înaintea mea?)
Vă mulțumesc că existați!!! xoxo

Prima impresie… Parfum…
Culoare, zâmbet, mișcare, voce și firește… parfumul tău.
Întipărește-te în mintea lui… parfum…
Alege-te pe tine: Parfum!
Semnează-te pe pielea lui. Parfum…
Incită-l… parfum
Iubește-te… parfum…
asortează ființei calitatea parfumului care te dizolvă în mintea lui
care-l învață să vorbească limba ta – parfum.
NEAPĂRAT parfum.
Psi știe, e pasionată. Înțelege limbajul delicat al parfumului, la fel cum înțelege cuvintele.
E… adevărat.
Ea dăruiește cuvinte și azi… parfum.
Dacă nu o cunoști (mă îndoiesc), dar dacă totuși nu o cunoști du-te aici.

(Interviul luat de Magda Manea așa.)

Un promis vârtej de interviu, zăpăcitor ca ceața de decembrie lipită de pielea nopții cu o aproape lună plină, interviu cu o scriitoare româncă din Toronto a cărei identitate am preferat amândouă să nu fie dezvăluită. Un interviu orb ca o cârtiță legată la ochi cu mătase de porumb, un interviu sincer, ca-ntre prieteni, vechi ca-ntre suflete ce se știu, senin și întortocheat ca un mileu pe servanta bunicii. Un interviu cu cea mai enigmatică scriitoare posibilă, colegă de bancă în Pastilele De Nesomn, volumul îngrijit de talentata Corina Ozon și tipărit în toamna asta la București.

Nu pot s-o definesc pe Em Sava. O caut între scriiturile ei și, razant, pletele castanii îi acoperă chipul. Scrie la Sweet & Salty  pe blogul ei, împotriva ceasului însuși. Nu ne-am întâlnit niciodată.

(Aseară m-a sunat Payam. Fără nici un pretext, pur și simplu cum suni un vechi prieten. Am vorbit cu plăcere și din nou am pierdut noțiunea timpului. E un foarte bun ascultător. Tu mă știi, par extrovertită, dar foarte greu mă destăinui. Cu toate aceste, cu Payam mi-am deschis sufletul și i-am vorbit despre părinții mei. Am simțit că îmi acceptă ritmul lent, pașii timizi cu pauze și poticniri dese. Nu mi-a pus întrebări, nu mi-a dat sfaturi, dar a fost acolo cu adevărat și cuvintele lui mi-au picat bine. Îmi place Payam, nu neg atracția fizică puternică, dar e ceva mai mult decât atât. Poate sentimentul că îl știu? Inflexiunea caldă a vocii am mai auzit-o cu siguranță undeva, iar emoțiile de liniște-neliniște pe care le simt în prezența lui, deși necunoscute până acum, am senzația că le-am mai trăit cândva.)
https://savatoronto.com/2015/11/16/liniste-sau-dragoste-xi/

M: Cine ești?

O româncă venită în Canada in 2001, la Toronto. Încă nu am găsit răspunsul la această întrebare. În fiecare zi sunt diferită. Foarte creativă. Acum mă doare un pic sufletul că abia am venit de acasă, din România. Dar sunt deopotrivă fericită pentru că sunt acasă aici. E complicat. Dar eu chiar simt, acasă, ambele locuri.

M: Scrii demult? Cum scrii, cum îți vine scrisul?

Cred că scriu de când am început să articulez cuvinte. Nu are legătură cu faptul că am terminat filologia, că am fost „poeta clasei”. Scrisul mă scrie. Încep un subiect și uneori chiar și pe mine mă surprinde unde ajung. Am avut o pauză foarte lungă în care nu am scris, am reînceput anul trecut. Dar am scris în gând, cred.

M: Dau cu banul. Cap, sau pajură? (bani, sau succes?)

Nu mă interesează faima, dar sună rău dacă aleg pajură – adevărul e că am niște standarde în viață la care nu aș putea să renunț, pentru că așa am trăit mereu, dar sunt cu capul în nori, nu alerg de fapt după nici una dintre cele două.

M: Într-o seară se stinge lumina în cartier. Care e primul lucru după care umbli, pe care trebuie să-l ai aproape?

M-am gândit la soțul meu dar ai spus un lucru…da, telefonul, că am și lanternă la el.

M: Te rătăcești des? Când conduci, când trebuie să ajungi la destinații noi… ?

Da, mi se întâmplă. Nu prea des, pentru că… GPS. Dar dacă se întâmplă, mă amuz. Pun pe listă: să ne cunoaștem orașul.

(Iubesc scrisul. Scriu. Scriu și când nu scriu. Și nu știu cum, dar am avut o pauză lungă, de ani, în care nu am scris.
Nimic.
Nimic pe hârtie. Până anul trecut la sfârșit de august când am deschis blogul și m-a durut dorul de cuvânt).  https://savatoronto.com/2015/07/16/complimente-frunze-de-salata-si-friptura/

M: Despre ce ți-e cel mai greu să scrii?

Îmi plac provocările, așa că nu am întâmpinat greutăți. Mi-a fost greu la început să abordez subiecte mai îndrăznețe, cu ușor iz erotic. Dar așa a mers scriitura și a fost ok. Cred.

M: Si despre ce, cel mai ușor?

Nu am subiecte despre care scriu greu, sau ușor, ci zile în care scriu mai greu, sau mai ușor. Nu îmi place să abordez anumite subiecte: cele pesimiste.

M: Ultima oară când ai râs cu poftă, povestește-mi…

Râd mult. Cu prietena mea cea mai bună, de obicei, suntem foarte vesele. Râdem din aproape orice. Nu îmi amintesc exact dar sunt pozitivă. Râsul face parte din rutina mea.

(Mi-e dor de Payam de parcă eu am născut dorul. Mi-e dor chiar și atunci când suntem împreună…Au trecut zile și nopți, dar setea ori foamea, ori ce-o fi fiind această nevoie presantă a unuia de celălalt e o prezență constantă.
Nu am trăit până acum. Ori am fost un cocon bine îngrijit, cu ochii închiși în zâmbet. E greu să fii fericit. Fericirea doare și rănește.
Convențiile sociale te pun la zid. Ai mei mă privesc ca pe un om bolnav… ) https://savatoronto.com/2015/09/14/iidragoste-si-liniste-ela/

M: Și când ești singură cu tine, unde te duce gândul, cel mai adesea…?

Grea întrebare de obicei scriu în gând.

M: Definește Iertarea.

A ierta e a-ți da ție șansa liniștii sufletești.

M: Acum, Păcatul.

Hmmm – cu toții păcătuim, mai mult sau mai puțin…

M: Acum definește Iubirea.

Iubirea are atât de multe fețe, de la focul de paie care se stinge ușor, prea ușor, la relația aceea solidă, construită cu efort comun. De fapt cred că cea din urmă e iubire, când sunt și fluturi în stomac și prietenie și ținut în brațe când ți-e teamă…

M: Vorbește-mi despre cea mai minunată iubire întâlnită în viață. A ta, a altcuiva… 

Cea mai minunată e cea prezentă. De fiecare dată când iubim avem impresia că e pentru prima dată și pentru ultima oară, pentru că ne dăruim sufletul persoanei respective. Am auzit o teorie conform căreia în viață ar fi nu unul, ci mai multe suflete pereche. Mi-a plăcut.

M: Tu crezi că trăiesc și iubirile mari dar și iubirile mici?

Nu cred în iubiri mari și iubiri mici, ci în IUBIRI. Poți uneori să te înșeli și, după ce se așază lucrurile, să constați că nu a fost iubire, ci foc de paie, explozie hormonală… etc. Dar iubirea e iubire, nu are mărime.

(Cuvintele fac rău sau foarte rău sau extrem de rău.
Cuvintele ucid, otrăvind dulce,
plantează durerea tăcerii și apusul râsului…
taie liniștea în felii ascuțite și picante,
atât de picante că-ți lăcrimează ochii
ca și atunci când tai ceapă.)
https://savatoronto.com/2015/10/27/permis-de-port-cuvinte/

M: Un vers, oricare, ce-ți vine acum în minte…

„Și dacă ramuri bat în geam…” Nu știu de ce mi-a venit acesta.

M: Chiar voiam să te întreb povestea din spatele gândului-vers. Mi-o spui?

Ha ha, ha, nu am gândit nimic, o fi vreun dor în subconștient?

M: Fără nume, fără oameni, fără locuri, doar senzații. Un vers are cuibul lui între gânduri. Cum e cuibul versului ăstuia în mintea ta?

Asta spuneam că o fi vreun dor pe undeva, vreo fisură. E o condițională… „Dacă”.

M: Scrii într-atât încât să-ți dorești să trăiești din scris?

Să știi că mi s-a întâmplat oarecum să trăiesc ceva ce am scris. Eu de obicei trăiesc prin personajele mele, mă transpun. E un pic privat ce spun aici. Am observat că sunt convingătoare și indiferent ce scriu, lumea mă plasează ca personaj al scriiturii. Chiar spuneam unei doamne că n-o să scriu romane polițiste pentru că voi ajunge după gratii…

M: Asculți muzică când scrii, zic și eu…

Da, ascult muzică de multe ori.

M: Obiceiuri, ticuri care îți creează starea, confortul de dinaintea scrisului?

Nu am. Am însă multe idei. Prea multe ar spune El-ul meu. Așa că am subiecte tot timpul.

M: Scrii viața de-afară, dincolo de tine sau, mai degrabă, ce simți?

Și, și. Pot să mă intrige două cuvinte aruncate de cineva aiurea. De exemplu Caut Amant, l-am scris auzind ”el iubea mai mulți ochi căprui decât aveam eu”(Cosmisian)- nu știu dacă am citat corect. A fost foarte gustat, peste 34 000 vizualizări.

(În loc să merg acasă, m-am plimbat aiurea prin oraș, încercând să-mi pun ordine în gânduri. Condusul m-a liniștit oarecum și împăcat cu situația, deși aveam același gust amar de lehamite. Dar trebuia să mă recompun, trebuia să găsesc în mine putere pentru a doua zi, pentru săptămâna care urma. Știam că sunt un dezastru din punct de vedere sentimental, dar cel puțin aveam o carieră, un job care mă solicita destul de mult și conștientizam că era singura salvare din tortura care-mi guverna mintea și inima.)
https://savatoronto.com/2015/05/07/liniste-sau-dragoste-xviib/

M: Si te-ntreb iar, cine ești? Poate chiar începem interviul…  

Sunt o femeie veselă, obișnuită, cu capul în nori, o femeie ca toate celelalte…

M: Spune-mi o întâmplare nostimă din România.

Nu îmi vine în minte o întâmplare ci conversații cu râs.

M: Ai să te-ntorci? Ai în minte ideea reîntoarcerii?

Nu o exclud. Îmi place mult Clujul, Am mulți prieteni, familia… m-aș acomoda foarte repede.

M: Scriind?

Sigur. Scrisul sunt eu.

(Niciodată nu am crezut că există oameni răi. Ci doar oameni răniți, care din cauza durerii, sau orgoliului își întind brațele a neputință și lovesc din greșeală aripa îngerului lor protector. Și atunci, fix în clipa aceea când aripa se retrage foarte puțin, omul, orbit de orgoliu vede fix până în lungul nasului propriu și lovește, convins fiind că dreptatea e de partea lui. Eu am nasul mic și port ochelari…
Cred că am lovit fără să vreau… cred că am rănit… E prea târziu să-mi chem vorbele acasă… au zburat zălude și tăioase. Au tăiat în jur… mi-au scrijelit și mie palmele…)https://savatoronto.com/2015/10/14/a-plecat-2/

Am mușcat dintr-un biscuit, un soda cracker uscat, banal, făcut din făina și apă, fără sare, fără și fără, și m-am pus  pe bocit. M-a pleznit un dor în stomac și în moalele capului. Așa, brusc. Fără preaviz. Mi s-a făcut dor de bunica, de ai mei, de casă, de mine din trecut… cea din trecut… Un dor care m-a rupt în două… Gustul mi-a năzărit în minte o ceva de aluat uscat pe care o făcea bunica pe sobă, pe „ploptăn,” cum zice ea… Nu mai știu ce,  nici cum se numea… e tare înșurubată în mine amintirea cu pricina… Dar gustul a pornit o ploaie puternică… Cu tunete și fulgere… cu fluturi cenușii, cu aripi dureros de active… Cu icnete… cu necaz…

Și dintr-o dată n-am mai vrut să locuiesc pe strada mea cu oameni pașnici. Nu am vrut să mai văd fețele prietenoase ale străinilor civilizați de toate culorile, cu care mă întâlnesc de câte ori ies din casă. Nu am mai vrut căprioare și iepurași și gazon perfect îngrijit… nu am mai vrut nimic din universul meu, construit migălos, aici peste ocean…
Pe strada mea cu nume DEPARTE…

Doar să fiu acasă. ACASĂ. Să simt mirosul din bucătăria mamei, să aud vorba blajină a bunicii și râsul ei presărat cu primăvară… să aud glumele spuse de tata…. Să fiu pur și simplu… acasă.

Mai târziu, tot azi, am vorbit cu mama la telefon (ca în fiecare zi). Mi-a spus că bunica e bolnavă rău. Că de o zi nu mai mănâncă…  E la pat… bunica…