Prima impresie… Parfum…
Culoare, zâmbet, mișcare, voce și firește… parfumul tău.
Întipărește-te în mintea lui… parfum…
Alege-te pe tine: Parfum!
Semnează-te pe pielea lui. Parfum…
Incită-l… parfum
Iubește-te… parfum…
asortează ființei calitatea parfumului care te dizolvă în mintea lui
care-l învață să vorbească limba ta – parfum.
NEAPĂRAT parfum.
Psi știe, e pasionată. Înțelege limbajul delicat al parfumului, la fel cum înțelege cuvintele.
E… adevărat.
Ea dăruiește cuvinte și azi… parfum.
Dacă nu o cunoști (mă îndoiesc), dar dacă totuși nu o cunoști du-te aici.

(Interviul luat de Magda Manea așa.)

Un promis vârtej de interviu, zăpăcitor ca ceața de decembrie lipită de pielea nopții cu o aproape lună plină, interviu cu o scriitoare româncă din Toronto a cărei identitate am preferat amândouă să nu fie dezvăluită. Un interviu orb ca o cârtiță legată la ochi cu mătase de porumb, un interviu sincer, ca-ntre prieteni, vechi ca-ntre suflete ce se știu, senin și întortocheat ca un mileu pe servanta bunicii. Un interviu cu cea mai enigmatică scriitoare posibilă, colegă de bancă în Pastilele De Nesomn, volumul îngrijit de talentata Corina Ozon și tipărit în toamna asta la București.

Nu pot s-o definesc pe Em Sava. O caut între scriiturile ei și, razant, pletele castanii îi acoperă chipul. Scrie la Sweet & Salty  pe blogul ei, împotriva ceasului însuși. Nu ne-am întâlnit niciodată.

(Aseară m-a sunat Payam. Fără nici un pretext, pur și simplu cum suni un vechi prieten. Am vorbit cu plăcere și din nou am pierdut noțiunea timpului. E un foarte bun ascultător. Tu mă știi, par extrovertită, dar foarte greu mă destăinui. Cu toate aceste, cu Payam mi-am deschis sufletul și i-am vorbit despre părinții mei. Am simțit că îmi acceptă ritmul lent, pașii timizi cu pauze și poticniri dese. Nu mi-a pus întrebări, nu mi-a dat sfaturi, dar a fost acolo cu adevărat și cuvintele lui mi-au picat bine. Îmi place Payam, nu neg atracția fizică puternică, dar e ceva mai mult decât atât. Poate sentimentul că îl știu? Inflexiunea caldă a vocii am mai auzit-o cu siguranță undeva, iar emoțiile de liniște-neliniște pe care le simt în prezența lui, deși necunoscute până acum, am senzația că le-am mai trăit cândva.)
https://savatoronto.com/2015/11/16/liniste-sau-dragoste-xi/

M: Cine ești?

O româncă venită în Canada in 2001, la Toronto. Încă nu am găsit răspunsul la această întrebare. În fiecare zi sunt diferită. Foarte creativă. Acum mă doare un pic sufletul că abia am venit de acasă, din România. Dar sunt deopotrivă fericită pentru că sunt acasă aici. E complicat. Dar eu chiar simt, acasă, ambele locuri.

M: Scrii demult? Cum scrii, cum îți vine scrisul?

Cred că scriu de când am început să articulez cuvinte. Nu are legătură cu faptul că am terminat filologia, că am fost „poeta clasei”. Scrisul mă scrie. Încep un subiect și uneori chiar și pe mine mă surprinde unde ajung. Am avut o pauză foarte lungă în care nu am scris, am reînceput anul trecut. Dar am scris în gând, cred.

M: Dau cu banul. Cap, sau pajură? (bani, sau succes?)

Nu mă interesează faima, dar sună rău dacă aleg pajură – adevărul e că am niște standarde în viață la care nu aș putea să renunț, pentru că așa am trăit mereu, dar sunt cu capul în nori, nu alerg de fapt după nici una dintre cele două.

M: Într-o seară se stinge lumina în cartier. Care e primul lucru după care umbli, pe care trebuie să-l ai aproape?

M-am gândit la soțul meu dar ai spus un lucru…da, telefonul, că am și lanternă la el.

M: Te rătăcești des? Când conduci, când trebuie să ajungi la destinații noi… ?

Da, mi se întâmplă. Nu prea des, pentru că… GPS. Dar dacă se întâmplă, mă amuz. Pun pe listă: să ne cunoaștem orașul.

(Iubesc scrisul. Scriu. Scriu și când nu scriu. Și nu știu cum, dar am avut o pauză lungă, de ani, în care nu am scris.
Nimic.
Nimic pe hârtie. Până anul trecut la sfârșit de august când am deschis blogul și m-a durut dorul de cuvânt).  https://savatoronto.com/2015/07/16/complimente-frunze-de-salata-si-friptura/

M: Despre ce ți-e cel mai greu să scrii?

Îmi plac provocările, așa că nu am întâmpinat greutăți. Mi-a fost greu la început să abordez subiecte mai îndrăznețe, cu ușor iz erotic. Dar așa a mers scriitura și a fost ok. Cred.

M: Si despre ce, cel mai ușor?

Nu am subiecte despre care scriu greu, sau ușor, ci zile în care scriu mai greu, sau mai ușor. Nu îmi place să abordez anumite subiecte: cele pesimiste.

M: Ultima oară când ai râs cu poftă, povestește-mi…

Râd mult. Cu prietena mea cea mai bună, de obicei, suntem foarte vesele. Râdem din aproape orice. Nu îmi amintesc exact dar sunt pozitivă. Râsul face parte din rutina mea.

(Mi-e dor de Payam de parcă eu am născut dorul. Mi-e dor chiar și atunci când suntem împreună…Au trecut zile și nopți, dar setea ori foamea, ori ce-o fi fiind această nevoie presantă a unuia de celălalt e o prezență constantă.
Nu am trăit până acum. Ori am fost un cocon bine îngrijit, cu ochii închiși în zâmbet. E greu să fii fericit. Fericirea doare și rănește.
Convențiile sociale te pun la zid. Ai mei mă privesc ca pe un om bolnav… ) https://savatoronto.com/2015/09/14/iidragoste-si-liniste-ela/

M: Și când ești singură cu tine, unde te duce gândul, cel mai adesea…?

Grea întrebare de obicei scriu în gând.

M: Definește Iertarea.

A ierta e a-ți da ție șansa liniștii sufletești.

M: Acum, Păcatul.

Hmmm – cu toții păcătuim, mai mult sau mai puțin…

M: Acum definește Iubirea.

Iubirea are atât de multe fețe, de la focul de paie care se stinge ușor, prea ușor, la relația aceea solidă, construită cu efort comun. De fapt cred că cea din urmă e iubire, când sunt și fluturi în stomac și prietenie și ținut în brațe când ți-e teamă…

M: Vorbește-mi despre cea mai minunată iubire întâlnită în viață. A ta, a altcuiva… 

Cea mai minunată e cea prezentă. De fiecare dată când iubim avem impresia că e pentru prima dată și pentru ultima oară, pentru că ne dăruim sufletul persoanei respective. Am auzit o teorie conform căreia în viață ar fi nu unul, ci mai multe suflete pereche. Mi-a plăcut.

M: Tu crezi că trăiesc și iubirile mari dar și iubirile mici?

Nu cred în iubiri mari și iubiri mici, ci în IUBIRI. Poți uneori să te înșeli și, după ce se așază lucrurile, să constați că nu a fost iubire, ci foc de paie, explozie hormonală… etc. Dar iubirea e iubire, nu are mărime.

(Cuvintele fac rău sau foarte rău sau extrem de rău.
Cuvintele ucid, otrăvind dulce,
plantează durerea tăcerii și apusul râsului…
taie liniștea în felii ascuțite și picante,
atât de picante că-ți lăcrimează ochii
ca și atunci când tai ceapă.)
https://savatoronto.com/2015/10/27/permis-de-port-cuvinte/

M: Un vers, oricare, ce-ți vine acum în minte…

„Și dacă ramuri bat în geam…” Nu știu de ce mi-a venit acesta.

M: Chiar voiam să te întreb povestea din spatele gândului-vers. Mi-o spui?

Ha ha, ha, nu am gândit nimic, o fi vreun dor în subconștient?

M: Fără nume, fără oameni, fără locuri, doar senzații. Un vers are cuibul lui între gânduri. Cum e cuibul versului ăstuia în mintea ta?

Asta spuneam că o fi vreun dor pe undeva, vreo fisură. E o condițională… „Dacă”.

M: Scrii într-atât încât să-ți dorești să trăiești din scris?

Să știi că mi s-a întâmplat oarecum să trăiesc ceva ce am scris. Eu de obicei trăiesc prin personajele mele, mă transpun. E un pic privat ce spun aici. Am observat că sunt convingătoare și indiferent ce scriu, lumea mă plasează ca personaj al scriiturii. Chiar spuneam unei doamne că n-o să scriu romane polițiste pentru că voi ajunge după gratii…

M: Asculți muzică când scrii, zic și eu…

Da, ascult muzică de multe ori.

M: Obiceiuri, ticuri care îți creează starea, confortul de dinaintea scrisului?

Nu am. Am însă multe idei. Prea multe ar spune El-ul meu. Așa că am subiecte tot timpul.

M: Scrii viața de-afară, dincolo de tine sau, mai degrabă, ce simți?

Și, și. Pot să mă intrige două cuvinte aruncate de cineva aiurea. De exemplu Caut Amant, l-am scris auzind ”el iubea mai mulți ochi căprui decât aveam eu”(Cosmisian)- nu știu dacă am citat corect. A fost foarte gustat, peste 34 000 vizualizări.

(În loc să merg acasă, m-am plimbat aiurea prin oraș, încercând să-mi pun ordine în gânduri. Condusul m-a liniștit oarecum și împăcat cu situația, deși aveam același gust amar de lehamite. Dar trebuia să mă recompun, trebuia să găsesc în mine putere pentru a doua zi, pentru săptămâna care urma. Știam că sunt un dezastru din punct de vedere sentimental, dar cel puțin aveam o carieră, un job care mă solicita destul de mult și conștientizam că era singura salvare din tortura care-mi guverna mintea și inima.)
https://savatoronto.com/2015/05/07/liniste-sau-dragoste-xviib/

M: Si te-ntreb iar, cine ești? Poate chiar începem interviul…  

Sunt o femeie veselă, obișnuită, cu capul în nori, o femeie ca toate celelalte…

M: Spune-mi o întâmplare nostimă din România.

Nu îmi vine în minte o întâmplare ci conversații cu râs.

M: Ai să te-ntorci? Ai în minte ideea reîntoarcerii?

Nu o exclud. Îmi place mult Clujul, Am mulți prieteni, familia… m-aș acomoda foarte repede.

M: Scriind?

Sigur. Scrisul sunt eu.

(Niciodată nu am crezut că există oameni răi. Ci doar oameni răniți, care din cauza durerii, sau orgoliului își întind brațele a neputință și lovesc din greșeală aripa îngerului lor protector. Și atunci, fix în clipa aceea când aripa se retrage foarte puțin, omul, orbit de orgoliu vede fix până în lungul nasului propriu și lovește, convins fiind că dreptatea e de partea lui. Eu am nasul mic și port ochelari…
Cred că am lovit fără să vreau… cred că am rănit… E prea târziu să-mi chem vorbele acasă… au zburat zălude și tăioase. Au tăiat în jur… mi-au scrijelit și mie palmele…)https://savatoronto.com/2015/10/14/a-plecat-2/

Am mușcat dintr-un biscuit, un soda cracker uscat, banal, făcut din făina și apă, fără sare, fără și fără, și m-am pus  pe bocit. M-a pleznit un dor în stomac și în moalele capului. Așa, brusc. Fără preaviz. Mi s-a făcut dor de bunica, de ai mei, de casă, de mine din trecut… cea din trecut… Un dor care m-a rupt în două… Gustul mi-a năzărit în minte o ceva de aluat uscat pe care o făcea bunica pe sobă, pe „ploptăn,” cum zice ea… Nu mai știu ce,  nici cum se numea… e tare înșurubată în mine amintirea cu pricina… Dar gustul a pornit o ploaie puternică… Cu tunete și fulgere… cu fluturi cenușii, cu aripi dureros de active… Cu icnete… cu necaz…

Și dintr-o dată n-am mai vrut să locuiesc pe strada mea cu oameni pașnici. Nu am vrut să mai văd fețele prietenoase ale străinilor civilizați de toate culorile, cu care mă întâlnesc de câte ori ies din casă. Nu am mai vrut căprioare și iepurași și gazon perfect îngrijit… nu am mai vrut nimic din universul meu, construit migălos, aici peste ocean…
Pe strada mea cu nume DEPARTE…

Doar să fiu acasă. ACASĂ. Să simt mirosul din bucătăria mamei, să aud vorba blajină a bunicii și râsul ei presărat cu primăvară… să aud glumele spuse de tata…. Să fiu pur și simplu… acasă.

Mai târziu, tot azi, am vorbit cu mama la telefon (ca în fiecare zi). Mi-a spus că bunica e bolnavă rău. Că de o zi nu mai mănâncă…  E la pat… bunica…

Am plecat… nu pe furiș. Mi-e dor de voi, de blog, de virtual în general. De rândurile voastre de care sunt dependentă. Însă…
Sunt cu urechile prinsă în real. Într-un real fabulos. Sunt într-o poveste unde măsor kilometri pe talpă. Stau cu ochii deschiși. Foarte larg deschiși.
Joi voi deveni un pic mai înțeleaptă. (Sper. Eu. Sau speră alții). 🙂
Lipsesc deci… motivat. Să fiți cuminți. Nu!!! De fapt să nu fiți cuminți!
E plictisitor să fii cuminte și să urmezi reguli de dimineață până seara. 🙂

E în mine o fericire calmă, de moment. E ziua mea…
Nu-mi spuneți ”La mulți ani”, că nu-i data aceea. E e doar o zi de-a mea. Socoteala e simplă. 2016 are 366 de zile. Veți spune că n-or fi toate ale mele. Așa e. Scădem vreo trei mai proaste (că se-ntâmplă câte-o luni albastră) și încă cinci, că poate mai răcesc, vreo șapte, poate mă trezesc pe partea stângă, așa pe gratis, fără motiv. Apoi or fi și unele cu lună plină (?), iar altele vor da cu virgulă… Scădem și… ce să ne mai încurcăm în matematici, eu rotunjesc. Să fie 327 de zile ale mele.
Nu vi se pare rotundă cifra? Prea mult? Păi… mai negociem. 🙂

Provocări de primăvară și dor de ghiocei. Emoții de emoții să nu mă fac de rușine big time. Dar se spune că în momentul în care te prezinți la o competiție ai deja 50% șanse să câștigi. Nu?
Sigur că uneori câștigi experiență și asta e ceva.
Îmi plac provocările. Doar că… depinde tare de temă. V-am zis că eu sunt ori genială, ori tută…  în funcție de subiect. Vom vedea. Haideți și voi!  Și ține-ți-mi pumnii! Da?
Despre ce e vorba în propoziție? E http://super-blog.eu/
Iubesc scrisul și, dacă până azi l-am lăsat să curgă în voia lui, a venit timpul să încerc să-l strunesc pe o temă dată. De altcineva. Un test și pentru mine.  Și… abia aștept.

Eu scriu și scriu și scriu. Și râd mult de felul meu, dar lately în scris, se pare că am dat-o-n albăstreală. Uneori. Ghici? M-am prins? Nuuuu!
Până când mi s-a sugerat… discret.
Și m-am uitat în oglindă pe model coșbucian: io-s? Nu mi-s io? Cum mă-nvârt și mă sucesc, pixu-mi cade în mehelancoholie și supăhărahare. Nu io. Pixu’…
Unii mă citesc și plâng. Alții mă citesc și mă înjură. Plângând.
Hmmm? Vorbeam azi cu prietena mea. E la 100 de kilometri distanță, dar pe Skype gătim, spălăm vasele, ne demachiem și ce mai avem noi de făcut. Dar mai ales ne sfătuim și râdem o grămadă, până la lacrimi.
***
Ce să fac? Caut muză hlizită, subiecte de râs. De tot râsul.
Nu-i banc. Rog seriozitate!!!
Cosmin, scuze, ți-am furat șablonul.
Dar am zis că, dacă ție ți-a mers, poate vine și la mine.
Aștept muz-ă hlizit-ă!

 

Azi – 29 decembrie, dragii mei…
ultimele zile din 2015…
Să spunem că fac un chef și vă invit pe toți, fără excepție…
și pregătesc o masă de vis,
cu toate bunătățile.
(gătesc foarte bine – pe cuvânt de zăpadă, că tocmai a nins – nu glumesc nici că a nins, nici cu bucătăria)
Iar voi, ca niște buni prieteni veniți la mine.
Vă pun pe masă tot ce vă doriți,
În pahare la fel, după poftă și gusturi.
Vă povestesc, de vă amețesc,
Vă spun poezii și povești.
(nu-mi cereți bancuri, că uit poanta, dar e Petru cu bancurile lui duminicale.)
Nici să cânt să nu-mi cereți, că mi-e rușine.
(Cânt doar când trec pe lângă câini, ca să nu mă simtă că mi-e frică.)
Vă pun muzică de care doriți și poftiți (dar vă rog frumos să nu cereți manele. Bine?)
Dansăm, râdem… ne simțim perfect.
Iar voi veniți cu toții. Și îmi aduceți un dar. Iar eu, am deja câte o surpriză pentru fiecare dintre voi sub bradul meu oceanic.
Vă primesc pe rând, desfac cadoul și dăruiesc la rândul meu.
Ce anume mi-ai adus?