Protected: cele mai frumoase flori
21 Thursday Sep 2017
Posted in Amalgam, Bucăți de gând
≈ Enter your password to view comments.
Category Archives: Amalgam
Personaje blogo-sferice
10 Sunday Sep 2017
Posted in Amalgam, De prin viață...
Orice asemănare cu realitatea este pur, dar pur întâmplătoare. Sau nu.
Periodic apare un lăicuitor, sau o lăicuitoare de serviciu. Adică cineva care lăicuie în draci tot ce prinde. No’, e dreptul lui/ei. Are buton și îl folosește, că-i butonul personal. Te miri că ai devenit brusc atât de genial și te uiți în x văzând că ți-a lăicuit până și când ai spus „mulțumesc” altei persoane. Da’ mă rog, o fi fost mulțumescul acela spus într-un anume fel, care ție îți scapă, o fi fost pe un anumit ton, semiton-ton-ton. Ideea e că lăicuie și cam tace. Tace că e timidă persoana, sau pentru că habar n-are ce bifează. Pe unde te duci, hop a lăicuit, a ștampilat. Câh! După o vreme cazi în dizgrație, dacă nu răspunzi cu aceeași monedă, adică: Yes sir/ma’am! Like sir/ma’am!
Ce mi se pare mie grav/straniu e faptul că lumea bună lăicuiște la schimb pe lăicuitorul de serviciu. Adică oameni care scriu extraordinar de bine, oameni cu pretenții și cultură, plus gramatica în buzunar, dau like unor texte pe care cu greu le poți numi naive, texte din care regulile gramaticale au plecat de multe ori în vacanță, postări pe unde-a bătut vântul și a luat cu el punctuația? Adică… doh?!? Jur că nu mai înțeleg nimic. Sau mi-e teamă de concluzia pe care îmi vine să o trag.
Oare asta să însemne lumea virtuală? Roboți goi de conținut care apasă ritmic butonul de like? De fapt ce faci cu ele, cu sfintele like-uri? Câștigi ceva? Cumperi ceva? Ești popular? Te califici undeva? Primești centura neagră în blogging?
Lăicuitorul de serviciu e în general un om de treabă, ți-e chiar simpatic cum sare el cu laicul la nevoie, ori de câte ori tușești, ori strănuți. Poate așa se explică, până la urmă cum, în ciuda simplismului care pulsează în textele lui, este recompensat de bloggerii cu pretenții. Poate că laicurile la textele lui nu sunt like-uri/like-uri, ci un soi de mărunțiș, cum ar fi bacșișul la taxi.
Nu la fel de cumsecade este individul plin de el. Buricul pământului. Rotundul. Omul cu statuie. Coboară cu greu din sfera lui de geniu, de stăpânitor al limbii române și nu numai, ca să binevoiască a articula ceva. Orice. El nu dă like-uri din principiu. Este sub demnitatea lui. Nici nu are cum pentru că el știe tot, a fumat de mult tot. Așa că ce-ai putea tu să spui, să scrii, sau să gândești nou? De aceea nici nu prea citește ce scriu alții.
N-are nimic cu lăicuitorul de serviciu. Firește că nu-și infectează ochii cu textele agramate ale acestuia, dar îi acceptă cu generozitate laicurile. Se ia periodic, din senin, de câte-o chestie interpretabilă, pe care o taie cu bisturiul. Sec. Pe model: „mă de ce ai/sau n-ai șapcă?” după caz. Discursul lui e prețios, căutat cu lupa în dicționare. Acțiunea face parte din recuzită, pentru ochii și urechile lustruitorilor de statui.
Fauna blogo-sferei este variată, cuprinzând o galerie diversificată de tablouri, unele în griuri, în tonuri întunecate, altele dimpotrivă, vesel colorate.
Alt personaj interesant ar fi Pristanda virtual, care e de acord cu toată lumea. Spune-i că e alb, va zice curat alb, spune-i că e negru. Curat negru va fi.
Și nu are el dreptate până la urmă? Nu e de-a dreptul curat murdar acest loc minunat unde ne-nșirăm gândurile pe ață?
N-am uitat de el. Cel important. Cel care scrie. Cel care te inspiră.
Când îl citești, nu citești, trăiești. Devorezi textul, fără să ai timp să respiri, pentru că el le are pe toate. Te are pe tine întreg, cu totul. Cu mintea, cu sufletul, cu lacrima, ori râsul.
Ce nu are? Laicuri, frate! Pentru că nu-l interesează reciprocitatea.
Și te uiți în x, din nou, văzând la un text genial o mână de like-uri, pe când un banc cunoscut, absolut cretin, aflat la un lăicuitor de serviciu, poate avea peste 200.
Păi??? Doar bine zis-a Caragiale: curat-murdar!
Fără titlu
19 Saturday Aug 2017
… și ea cântă la pian o melodie tristă și vocea ei e tristă și culorile sunt triste. Și no’, totul e trist. Ochii ei mari albaștri sunt lăcrămoși, pentru că el a făcut ceva și a supărat-o. Geamul cafenelei unde e pianul e deschis și face curent cu ușa deschisă și ea, exact atât cât părul ei blond să se vălurească romantic. El vine și e sexy rău, cu ochii ăia mari și flămânzi. E supărat și el că a supărat-o pe ea. E ușor nebărbierit, că nu a avut timp, da-i stă fantastic de bine așa. Îi pune în evidență ochii ăia verzi și mari și triști. Mi se pare mie, sau am cam repetat cuvântul trist? Eh! Dar ca să se înțeleagă ideea…
Și el intră și ea-i aruncă o privirea de-aia printre șuvițele de păr, care-i mai cad peste ochi. Și el o privește. Și ea nu se oprește din cântat, dar se uită așa, cu subînțeles. El vine aproape de pian și așteaptă politicos să-și termine piesa. Ea-i spune răstit: „You don’t belong here!!!” Am zis că e supărată. Da? Iar el o corectează ușor, cu blândețe: „Ba da, ba da! Belong!” (yes, I do) .
No’, mi-a plăcut metafora „love is a verb”. Sună bine. Nu? Eu am auzit-o pentru prima dată, dar am căutat o poză pe net și am văzut că nici vorbă să fie ceva nou. Dar mi-a plăcut și o las.
El e scriitor, ea e patroană de cafenea. Idila începe atunci când el caută un loc unde să se simtă acasă și ghici unde ajunge? Exact.
Ea e specialistă în cafele cu personalitate. Adică se uită la om bine-bine și-i trântește o combinație, de clientul devine dependent. Am zis că e blondă și frumoasă și devreme acasă, plus că îi merge afacerea de zbârnâie?
Când îl vede se uită la el gânditoare. Adică ce să-i pună în cafea, ce să deseneze pe spumă, de-astea. Dar el vrea ceai. Și așa începe scandalul. Un pic de hârr-mârr, apoi flirt și în sfârșit love-love-love. Până el dă cu bâta-n baltă și ea se supără și pleacă nefericită să cânte tristă la cafenea, în curent, cu o grămadă de clienți așezați la mese, care aplaudă când ei doi se sărută, când se împacă. Normal că se împacă și happy end și-am încălecat pe-o șa și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți, cu sau fără nuntă. Habar nu am, că e film turnat în 2017 și nunta e facultativă. Dacă nu v-ați prins, am făcut recenzie de film. Sau așa ceva. Da’ nu merită să-l vedeți. Părerea mea. 😀
Protagoniștii, ca protagoniștii. Rolul lor e clar. Se văd, se iubesc și își văd de treabă în aceeași poveste care se derulează în linii mari de la începutul umanității încoace. Mă gândeam însă la cei de pe margine. Băgătorii de seamă.
Știu, veți spune că nu e realistă faza cu mușterii de la cafenea care aplaudă când cei doi se sărută. Total de acord. Eu, dacă aș fi la o cafenea, aș observa că se întâmplă ceva doar dacă ar ateriza o bombă lângă mine. Probabil că aș fi cu cineva și m-aș concentra pe interlocutor. Chiar în cea mai disperată situație, să zicem că aș fi singură, (deși nu văd de ce m-aș duce singură la o cafea), aș fi cu ochii în telefon, tabletă, carte ori prin oameni. Prin.
Dar e irelevant ce aș face eu…
Cei de pe margine, adică spectatorii ar interpreta. Unii ar ofta cu drag, spunându-și că dragostea e cel mai frumos fenomen dăruit omului. Nepământesc. Acel ceva care mișcă munții și schimbă istoria. Căci „dacă dragoste nu e, nimic nu e…”
Alții, ar vărsa o lacrimă, privind triști în cenușiul interior al vieții lor, poate la experiențele ratate, dorind cu disperare mâna aceea dragă, care să le cuprindă palma atunci când se plimbă în parc și vine toamna, ori înmuguresc copacii. Și poate ar fi fericiți pentru cei doi și pentru ei, că le-ar hrăni speranța că poate într-o zi…
„Prea dulceag” ar gândi unii, considerând că-n întuneric trebuie trăită iubirea. Cu ușile închise, departe de orice ochi. Alții ar arunca cu pietre, agresiv. „Clișeic” ar striga cu răutate și poate i-ar încerca chiar și-o ușoară ură pe cei care-au avut norocul pulberii de stele. Căci iarba din grădina lor e mult mai verde.
Aniversară
12 Saturday Aug 2017
Posted in Amalgam
Happy Anniversary with WordPress.com!
You registered on WordPress.com 3 years ago.
Thanks for flying with us. Keep up the good blogging.
Cică-i ziua mea. Habar n-am avut, că sărbătoream cum se cuvine, cu șampanie și tort de ciocolată.
WordPress-ul m-a anunțat că exact acum trei ani s-a născut Sweet & Salty. Mult? Puțin? Mi se pare o veșnicie. De atunci am început, mai bine zis am reînceput să scriu, după ce ani de zile tăcusem. Nu voi înțelege niciodată cum de nu m-am sufocat tăcând atât de mult timp. Nu am fost cititoare de bloguri. Nu știam cu ce se mănâncă. Nici măcar nu a fost ideea mea să deschid blogul. Întâmplare… Am fost la Sex Tape, protagonista avea un blog (cred că nimeni nu-și amintește detaliul). Așa a venit ideea. 🙂
Când am primit notificarea, am zâmbit și i-am spus imediat omului meu drag, iar el m-a făcut să mă simt specială. Tare specială. Are el un stil…
Apoi m-au năpădit amintirile, m-am muiat și încălzit. Și am decis să scriu ceva. Orice. Mai mult pentru mine, pentru sărbătoarea care e scrisul în viața mea.
Nu voi recapitula etapele, nu voi arunca cu cifre și statistici. Nu-mi plac numerele.
Ce s-a petrecut cu adevărat acum trei ani? M-am reîntâlnit cu mine însămi și am o bănuială că-mi era tare dor de mine. În viața mea a revenit minunea scrisului, pe care într-o zi o pusesem deoparte, exact așa cum îți pui într-o zi deoparte jucăriile, iar a doua zi nu le mai atingi, pentru că nu mai ești copil.
Am schimbat țara acum mulți ani și m-am așezat cuminte într-un sertar, încercând să construiesc o nouă eu, care să se muleze realității canadiene, aflată la capăt de lume, la mii de ani lumină de viața mea perfect românească. La început când lumea mă întreba care a fost meseria mea în România începusem să cred că sunt o glumă. „Profesoară de română” stârnea zâmbete. Cu toate acestea primul meu job în Arțaria, cum alint eu țara adoptivă, a fost același: profesoară de română. Lungă poveste. 🙂
Trei ani: Cuvinte. Oameni frumoși. Schimbări majore. Râs și lacrimă. Întrebare și răspuns.
Amalgam
13 Thursday Jul 2017
Posted in Amalgam
N-am scris de mult. Nici n-am citit. Nici n-am trecut pe aici decât să șterg praful și să verific dacă sunt închise lumina și ochiurile de la aragaz. Puțin de tot. Nici trei minute pe zi.
Câteodată e furtună și te întrebi.
Te oprești cinci minute și aștepți să se așeze apele. Te întrebi.
Asculți ecourile curcubeielor care se așază cenușiu după ploaie.
Te duc valurile în toate direcțiile. Te oprești o secundă, te uiți în oglindă și iar te întrebi: cine sunt?
Câteodată te răpune un gând sau un dor de-o prietenie dragă din trecut care a murit. Brusc. Poate a fost bolnavă și nu știai. A murit pur și simplu, fără să-și ia măcar adio sau la revedere. S-a dus. A murit și nu are un mormânt măcar să pui o floare din când în când. Ai amintiri frumoase și întrebări. Oare?
Și te apucă dorul uneori. Te consolezi cu o sintagmă ruginită: așa e viața. Așa o fi?
Am primit poze cu luna. Cineva a pândit luna pentru mine și mi-a dăruit-o cu autograf. Al lunii. A surprins-o în ipostaze, culori și lumini ciudate. Luna habar n-avea că e pândită. Șantajată mi-a scris.
Altcineva mi-a spus ieri „Bună dimineața, rază de curcubeu!”
Lume colorată. Ghiveci de suflete. Pentru fiecare deget întins acuzator sau supărat sau bănuitor sunt 3473. 23 oameni care te iubesc. Știai?
Canada, eh!!!
29 Thursday Jun 2017
Posted in Amalgam, Geografie subiectivă...
Cică poza asta e creepy. Mi-au spus mulți prieteni. Că nu e ce trebuie pentru profil. Dar diloc-diloc. O schimb după ce trece long week-end-ul. Însă e suport bun pentru mesajul aniversar, pe care mulți dintre noi, trăitorii pe pământ canadian am ales să-l purtăm zilele acestea. Arțaria noastră adoptivă e tinerică rău. Împlinește 150 de ani. S-a născut în 1867 și a fost botezată după cuvântul „kanata” din indiana-iroquoiană însemnând sat/teren. Că așa e Canada noastră, un sat mai mare, un soi de Babilon colorat cu toate limbile pământului. Sunt multe de spus. Că e mare și frumoasă știți cu toții, informațiile istorico-geografice sunt ușor de accesat. Ce are însă ea special sunt poveștile fiecăruia dintre noi. Toți cei care am poposit preț de o clipă, ori o viață să ne continuăm traseul început în draga noastră Românie. Toți avem povești. Toți emigranții.
Rezonăm cu toții, dar cel mai bine cu românii noștri, în care nu de puține ori ne regăsim. Magdalena a cuprins cu multă sensibilitate corzi de vise rupte, drame și bucurii, căderi în infern, dar și ridicări spectaculoase. Scrie cu o sensibilitate vibrantă, ca nimeni altul în Foaie de drum lung.
Când o citești pe Veronica știi că râzi. În Mama Canadei povestește cu un umor sănătos a la Creangă și cu același talent, despre experiența ei personală. Face haz de necaz în aventura de cunoaștere a lumii pe care o descoperă tot mai mult cu fiecare zi.
Recent l-am descoperit și am început să-l citesc pe Viorel Ilișoi. El aduce o altă perspectivă. E ochiul românului din afară care, cu o privire obiectivă, zugrăvește fiecare detaliu văzut aici, în casa, curtea și sufletul românului-canadian cu care intră în contact. Un cocktail de trăiri și impresii, obiectiv trasat, cu mână sigură și raportat la propria persoană.
Vor mai fi fiind și alții care scriu despre noi, vânturații peste ocean, dar eu pe ei îi știu și dragă mi-e slova lor. Așa că vi-i dăruiesc cu drag să-i citiți, să vă bucurați, să vă minunați, să plângeți sau să râdeți, și să priviți puțin prin gaura cheii sufletului nostru.
Cadou
23 Tuesday May 2017
Posted in Amalgam, Geografie subiectivă...
Fiecăruia i se întâmplă. O dată pe an. Vine ziua aceea când împlinești ani.
Și oamenii reacționează. Cei dragi ți se dăruiesc și îți dăruiesc.
Cadouri. Cele mai frumoase sunt vorbele. Cel mai prețios e timpul. Nu am spus că e ziua mea, pentru că nu mi s-a părut neapărat important aici și acum.
(Textul acesta a apărut pe fb, unde știți cu toții că e notificată data de naștere, iar eu o scosesem cu luni în urmă). Sunt o voce care scrie și atât. Iar vocile nu au neapărat zile de naștere. Pot avea anotimpuri sau ore, sau clipe. Dar când primești ceea ce mi-a dăruit Adriana mea, nu pot. Pur și simplu nu pot să nu arăt minunea de cadou de la un om pe care-l iubesc din tot sufletul.
„La mulți ani, Em!
Posted on 19 mai 2017
Tu seduci dulce și ningi sărat,
Iar uneori…amestecat;
Cerni nori și prinzi fluturi allbastri,
Te joci cu veverite si imbratisezi copacii,
Ești omul ales ce-mi picură candoare
Si mă asază-n salba cu bănuți
Să zornăi peste stâncă, peste munți,
Si să lucesc în soare ca o floare.
Din bucuria ta amețitoare.
Tu esti mister, căldură și izbânda. Esti un tot.
Si mă faci sah și mat cu scrierile…mov,
Esti ademenitoare, cuvant fara escală,
Sarata in consoană si dulce in vocală,
Esti Niagara in ochi, si Cluj porti in adânc,
Iar azi te-aleg din petice de gând,
Cosându-te, pe poale, cu flori de liliac,
Si iasomie nouă, căci știu că tare-ți plac.
Iar când te adun din toate, nu uit că ești iubită
Și-ți dăruiesc cu roșu – să fii doar fericită!
Să râzi și să ne scrii cu litere inmuiate,
De aniversari cu efect și pălării pe spate;
Sa razi, sa te-mplinesti, sa prinzi in ochi iubire
La multi ani, dragă Em și multă fericire!”
https://www.insiratemargaritare.com/2017/05/la-multi-ani-em
Stop joc
11 Thursday May 2017
Posted in Amalgam
… că e timpul acela din an care nu are legătură cu nimic. Adică nici nu e vară să te duci undeva, nici iarnă să te duci altundeva… dar e luna mai când se întâmplă întâmplări. 🙂 Să fiți cuminți! Sau nu. Vedeți voi. 🙂 Iar când revin o să dezvălui unde m-am re-construit. Unde mi-am încărcat bateriile. Așa că stop joc. Start pauză.
Bârfă
14 Tuesday Mar 2017
Posted in Amalgam
Fb-ul ăsta de toate zilele îmi dă câteodată dureri de cap și-o ciudă, de nu mă văd. Câteodată. Nu. Nu vreau să renunț la el, cel puțin deocamdată, pentru că am cunoscut niște oameni super faini, pe care îi pot urmări doar acolo, plus am contacte importante… complicat. Am avut intenția, recunosc și chiar l-am dezactivat de câteva ori, însă nu prea stau eu acolo, așa că nu câștig nimic dacă-l tai.
Pagina mea feisbucistă nici măcar nu e personală, ci un fel de apendice al blogului și o unealtă de promovare, ca a multora dintre voi. Că deh, eu recunosc cinstit că am nevoie de feedback. Dacă nu m-ar interesa ce zic alții, aș scrie jurnal personal. Dar mă interesează, mă incită, mă provoacă… Uneori mă supără, sau mă enervează, dar de cele mai multe ori mă ridică, în special când anumiți oameni mă citesc, lăicuiesc și comentează.
Nu fac paradă cu viața personală pe fb, am două trei poze puse la presiunea unora, care mi-au reproșat c-aș fi robot și că le-aș datora un minim minimorum celor care își iau din timp să mă citească. Am zis biiiine și m-am inspirat după o persoană dragă de pe blog și am pus și eu ceva acolo.
De ce nu e personală? De numa’. Pentru că sunt o voce. Eu scriu. Atât. Nu mă interesează socializarea feisbucistă. Acum nu-s nici speriată de avioane. Atunci când mă salută cineva, ori mulțumește pentru accept, nu mi se rupe tastatura să zic două vorbe (sau una).
Dar unde-s oameni apar probleme și se înmulțesc cu ț când aceștia-s români.
Cum stau puțin pe fb mai și gafez, ca atunci când am felicitat-o pe o tipă că a fost părăsită. De fapt voiam să răspund cu un rând mai jos.
Acum iar o să supăr niște persoane, dar… Eu postez ce scriu. Deci e public. Chiar foarte public, nefiind doar pentru persoanele din grupul meu feisbucist, ci pentru oricine de pe planetă care are fb și vorbește românește, sau folosește deștept google translate.
De ce să dezbatem pe mesaje private tema postării mele? Că ce?
Supăr și nu vreau să supăr, da’ știu că supăr. Însă nu fac analize pe text în privat. Nici nu mai predau română, ca să zic că dau meditații. Nici sfaturi în dragoste, ori ședințe de psihologie, nici cum să emigrezi în Canada și nici să mă mai mărit o dată nu vreau. O dată e bugăt ar fi spus bunica.
Socializare de plictis? Nu e bine. Nu sunt eu aceea.
De ce să nu spună oamenii sub text, pe pagină, ce au de spus?
Câte opțiuni sunt până la urmă? Dacă îți place, ori ai o opinie, cum o fi aia, spui. Dacă te jenezi (!?!) să spui și vrei să lași un semn ai la îndemână butonul like, care a evoluat și el, că place, râde, plânge și se miră. Dacă ai o anumită normă de like-uri pe zi, număr limitat, că poate-s cumpărate de la piață și s-au terminat până la mine, asta e! Mă sari. Dacă nu îți place ce am zis mă ignori.
(Am înțeles că unii folosesc like-urile cu măsură, altfel se deteriorează, le scade valoarea. O fi o economie a like-urilor?)
Dar de ce mesaje private? Ca să ce? Îmi spunea o persoană din a cărei conversație nu reușeam să scap, cât de mult mă admiră, dar să nu mă supăr, că ea nu comentează și nu dă like pentru că nu prea stă pe fb. Nu am trezit-o din bula roz să îi spun că tot pe fb era și când nu mai termina de vorbit cu mine.
Urăsc să ignor mesajele pe care le primesc, dar cum să împac și capra și varza? Cum să fiu politicoasă, dar să nu răspund?
Protected: Relație nepotrivită
18 Saturday Feb 2017
Posted in Amalgam
≈ Enter your password to view comments.
