Noi provocări, noi întrebări. Am lepșuit aici și aici. Mulțumirile pentru noua provocare se îndreaptă spre Irina, Piratul Cinefil și Mihai.

Întrebările Irinei
Dacă maine ai avea o super-putere, care ar fi aceea și de ce?
Ar fi puterea de a vindeca. Măcar o boală. Una foarte urâtă. Aș șterge-o de pe listele durerii.
Care este cel mai frumos loc în care ai fost vreodată? Am fost în multe locuri frumoase, iubesc să călătoresc. Și aproape de fiecare dată spun că aici e cel mai frumos și plănuiesc să revin. Lumea e atât de variată, de exotică, de colorată și de interesantă… Pentru o perioadă a fost Venice Beach, California. De-o parte oceanul, iar în spate o mică Veneție cu canale, bărci și vegetație fantastică.
Ce reprezintă blogul tău pentru tine? Blogul e foaia de hârtie virtuală, dar și scena deschisă spre voi. Emoția de-a fi citită, cunoscută, descoperită de alți ochi, care-ți răsucesc și întorc pe toate fețele literele și virgulele. Și firește, bucuria că se întâmplă, când se întâmplă.
Spui mereu ceea ce gândești?
Celor foarte apropiați, da. Cu riscul de a-i supăra, uneori. Sigur că într-o formă digerabilă. În rest sunt diplomată, conștientă fiind că nu am cum să schimb nici lumea, nici orașul și nici măcar strada pe care locuiesc. Din păcate sunt excepții de la regulă ca aici, când gura o ia pe dinainte. (nu foarte des)
Crezi că ar fi util un buton de „Undo” în viața reală? Cu siguranță mi-ar place să am unul.
Pe ce criterii îți alegi prietenii? După zicala: cine se aseamănă se adună. Îmi plac oamenii de calitate, profunzi, dar pozitivi în același timp. Cei negativiști și superficiali cad testul din prima.
Care este lucrul de care ești cel mai mândru? Grea întrebare. Nu știu dacă există ceva atât de extraordinar făcut de mine, ca să iasă în evidență. Chestii mărunte de om obișnuit.
Care e cel mai frumos vis de noapte pe care l-ai avut? Nu-mi amintesc. Nu prea visez, decât dacă mă frământă ceva. Atunci duc cu mine în vis problema. Și uneori o rezolv. 😀
Când ai făcut ultima dată un gest spontan și care a fost acela? Azi dimineață am povestit cu o veveriță speriată. 🙂 Nu știu. Sunt spontană în general. Nu prea mă găsești unde m-ai lăsat.
Cum ți-ar plăcea să fii peste 10 ani?  Aș fi mulțumită ca în viața personală să nu se schimbe prea multe. Dar mi-ar place să scriu mai mult, mai bine…
Care e cel mai frumos lucru pe care l-a făcut cineva pentru tine sau care te-a impresionat cel mai mult?  Am oameni speciali în viața mea, cu adevărat speciali, așa că mi se întâmplă des să fiu surprinsă plăcut. Să spunem că m-a surprins cadoul pe care l-a cumpărat El de ziua lui: o excursie pentru noi într-un loc de basm. Am aflat de surpriză cât să apuc să-mi fac bagajele.

Întrebările Piratului Cinefil.
Unde îți cauți filmul de vizionare? pe Net
Care e cel mai bun film pe anul 2015? Încă nu l-am văzut, așa că mă refer la  2014: Whiplash.
Super-eroul preferat. Black widow.
Un film necunoscut pe care l-ai descoperit parcă de nicăieri: Eat, Pray, Love.
Care ar fi sfatul de film pentru o recenzie bună: O părere avizată.
Ultimul film văzut la cinema: Inside Out.
Ce personaj ai vrea să întâlnești din lumea filmului: multe. Cred că pe fiecare personaj îndrăgit.
Părerea despre cinematografia autohtonă: cred că e pe drumul bun.
Ce cauți la un film? Substanță.
Care e filmul la care te gândești chiar acum? The lovely bones.

Întrebările lui Mihai:
Care este culoarea ta preferată? Albastru.
Există o culoare care să-ți creeze emoții pozitive? Combinațiile de culori, sau de nuanțe îmi creează emoții pozitive, în reacție chimică cu starea mea sufletească.
Există o culoare pe care să nu o suporți? Iubesc toate culorile când desenez. Dar vestimentar nu aleg din prima roz și vișiniu.
Există o culoare care nu-ți spune nimic? Toate culorile îmi vorbesc, pe rând sau deodată. Eu și culorile ne înțelegem bine.
Care este culoarea care-ți dă energie? E mai complicat. Culoarea în sine îmi dă energie, prin întreaga ei paletă. Uit de timp și spațiu când am o pânză și culori la îndemână. Sau numai culori. Chiar și în bucătărie.
Dacă ai fi o floare, ce culoare ai fi? Trandafir galben, sau cactus.
Dacă ar fi să asociezi trei culori unei melodii preferate…
Florin Chilian – Zece: albastru, argintiu și verde.
Cât de mult te influențează culorile în mediu în care lucrezi? Culorile mă influențează în fiecare secundă. Am nevoie să se pieptene armonios în jurul meu.
Care sunt culorile pe care le cauți atunci când îți alegi un tablou? Nu caut culoare, ci chimie. Dacă e dragoste la prima vedere, înseamnă că e ceea ce caut.
O întrebare la care ai vrea să răspunzi. O auto-întrebare. Nu-mi vine niciuna.
Week-end plăcut! 🙂

Primul joc cu leapșa a fost  aici. Vă mulțumesc mult my T și Pisica Neagră pentru noua provocare. Urmând protocolul jocului voi răspunde întrebărilor voastre, restul cerințelor fiind punctate la prima încercare:

Primul set, întrebările lui T.

• Există “just friends” între un El și o Ea? Nu, cu excepții de la regulă: când unul dintre ei este gay, ori când sunt deosebiri extreme între cei doi (nu detaliez că-i mult de zis). În general, într-o prietenie dintre un El și o Ea, cel puțin unul dorește să escaladeze statutul respectiv.
• Cât durează iubirea – îndrăgostirea? Iubirea și îndrăgostirea nu sunt sinonime. Îndrăgostirea este momentul de explozie, focul de artificii, pe când iubirea e trăinicie, e sentimentul profund construit, cărămidă cu cărămidă. Sigur că se poate ca la baza iubirii să stea îndrăgostirea (așa ar fi ideal) dar nu e necesar. Poate izvorî din punctul 1, adică din prietenie. Îndrăgostirea e foc. Arde. Consumă și se stinge. Are limite și durată în timp. Iubirea nu. Iubirea autentică ține o viață. Îndrăgostirea e fericire totală, pe când iubirea e liniște și împlinire.
• Cât de des te minți? Cred că nu prea des, dar mi se întâmplă. Mă străduiesc să nu… dar uneori mă amăgesc cu bună știință și atunci proiectez în mâine…
• Crezi în minciuna pentru binele celui pe care-l minți? Nu. Nu cred că minciuna ajută. Doar dacă ai 5 ani și nu vrei să mănânci. 😀
• Încerci sa impresionezi? Încerc să fac impresie bună și nu mă supăr dacă se întâmplă să impresionez. 😀
• Cât de importanți sunt banii? Nu sunt materialistă, dar nu le neg importanța. Sunt eu cu capul în nori, dar apreciez un mediu confortabil. Și îmi plac „nește chestii” pe lumea asta… Nu mă văd torcând poezie cu o singură pereche de pantofi în dulap. Mai degrabă desculță, pe o insulă pustie…
• Cum și in ce măsură te pot influența părerile celorlalți? Dacă sunt argumentate mă pot influența. Sunt flexibilă și deschisă la opiniile celorlalți. Nu merg pe principiul că dreptatea e doar în buzunarul meu. Dar nu îmi schimb părerea pe motiv „because I said so”.
• Ți-ai făcut un plan pe care îl urmezi sau trăiești clipa si aștepți să vezi ce va urma? Îmi fac planuri și liste de priorități. Dar nu sunt bătute-n cuie. Dacă intervine ceva care le poate optimiza… De ce nu? Însă trăiesc clipa, mă bucur de moment, gândind în același timp consecințele. Nu mă arunc cu ochii închiși înainte că, fie ce-o fi.
• Ce riști dacă te temi sa-ți asumi riscuri? Riști să nu-ți trăiești viața. Cred că fără să riști nu câștigi.
• Ce înseamnă dependența emoțională? În termeni populari ar fi când nu mai poți după cineva. 😀
• Unde/cum îți gasești liniștea? Scrisul și pictura mă duc cu siguranță pe o planetă numai a mea, unde e doar liniște și pace.

Setul al doilea de la Pisica Neagră:

1. Ultima carte citită. Cum fu?
„Femeia cu șapte pălării” scrisă de Otilia Țigănaș – o surpriză plăcută, venită de la un om minunat din toate punctele de vedere. O să scriu în curând câteva vorbe referitor la această carte.

2. Citatul preferat. (Asta chiar îmi place.) Nu am unul. Îmi plac multe, pentru că ne regăsim în majoritatea. Poate „Dacă dragoste nu e, nimic nu e…” cuvintele lui Preda, preluate din Biblie.

3. De ce blog? De cât timp?
Blog pentru că scriu. Blog în loc de hârtie. De un an. Ieri a fost aniversarea mea.( Vezi că ți-am păstrat o felie de tort :D).
4. Locul preferat din univers. Am mai multe: Clujul, Toronto și-mi place mult L. A. Uf! Dar nici nu mă pot limita la trei. Am o listă mai lungă.

5. Care este ultima publicație pe care ai cumpărat-o (revistă, ziar)? Când?
Nu-mi amintesc. Nu cumpăr ziare sau reviste.

6. Ce site urmărești constant? Netflix, You Tube…

7. Preferi să te uiți la un film sau optezi pentru un serial? (Ultimul film vizionat vs. serial preferat)
Amândouă. Serial, hmmm. Să zicem Orange is the new black, versus Birdman.
8. Mai ții minte care a fost primul tău id de mess? :))) Nu.

9. Trei însușiri ale blogului ideal. (În viziunea voastră)
Să aibă sare și piper. Să fie corect scris. Să îmi pună mintea la lucru.

10. Produsul cosmetic preferat.
Asta e greu, sunt la egalitate.

11. Câine sau pisică? Câine.
Zi/seară frumoasă! 🙂

Azi e ziua mea. Yupiii! Blogul meu a făcut un an.
Ar trebui să fac un bilanț, dar voi știți că sunt defectă la cifre, iar în litere și culori s-ar întinde așa de muzical, sub formă de spirală, că v-aș ameți, ar fi doar iriși cercuri-cercuri…
Ar trebui să spun cât de mult a contat începutul, primii oameni pe care i-am citit și m-au onorat să vină în casa mea virtuală, apoi fiecare prieten nou care s-a adăugat. Ar trebui să vorbesc despre emoțiile pe care le-am trăit de fiecare dată când îmi făceați bucuria să mă citiți și vă opreați să-mi vorbiți. Ar trebui să vă înșir ce prieteni minunați, de suflet, s-au apropiat de mine și m-au citit chiar și printre rânduri… Mi-e greu să nu spun nume pentru că m-ați marcat dragii mei….
Azi voi spune doar: Mulțumesc!

Am primit mesaje, comentarii așa de frumoase. Cred că cel mai interesant e cel de mai jos:

Sper să fie de bine. 🙂

Happy Anniversary with WordPress.com!
You registered on WordPress.com one year ago!
Thanks for flying with us. Keep up the good blogging!

Cu drag, din drag pentru cel drag… Nu? Ce minune pe lumea asta sunt surprizele… și premiile. Vă mulțumesc mult Alina și Beatrice pentru Liebster Award. M-ați surprins și bucurat și… mi-ați făcut ziua mai frumoasă. xoxo

Reguli:
•multumeşte-i persoanei care te-a nominalizat ataşând link-ul blogului său în articol.
•răspunde celor 11 întrebări primite.
•nominalizează 11 bloggeri care au mai puţin de 500 followers. (NU îl poţi numi pe cel care te-a numit pe tine).
•formulează 11 întrebări pentru cei pe care i-ai nominalizat.
•trimite-le nominalizaților un link la postarea în care i-ai numit.

Am să vă răspund la amândouă, cât pot și cât știu, în ordinea numerelor de pe tricou, adică cea în care am primit leapșa: Alina și Beatrice (s-a nimerit să fie în ordine alfabetică).

1. Mi-am făcut un blog, pentru că… scrisul e una dintre pasiunile mele și cineva drag m-a bătut la cap să fac asta într-un blog. Și bine-a făcut. 🙂
2. Care este melodia ta preferată? Nu am doar una. Iubesc mai multe genuri muzicale și ascult în funcție de starea de moment. Mă plimb de la Pavarotti, ori Vivaldi, la Phoenix, sau Pentatonix (asta ascult în acest moment).
3. Ce vis ai? Unul dintre ele ar fi să public o carte. Da, mi-ar plăcea tare mult să-mi „adun” numele pe coperta unei cărți. Recunosc. Cred că mulți vrem, dar unii ne ascundem după deget.
4. Când te-ai apucat de scris? De când am învățat alfabetul am avut o relație mai specială cu literele. Mi-a plăcut să le modelez, ori colorez, să mă joc cu ele.
5. Povesteşte cel mai frumos, sau cel mai urât moment din viaţa ta. Am avut clipe foarte frumoase, dar și mai puțin frumoase, ca orice om. Nu-mi place să mi le amintesc pe cele urâte, le pun în sertar, închid și arunc cheia.
Mi se pare magic atunci când cunoști un om bun, cu suflet frumos. Perioada aceea când îl descoperi pe celălalt, cred că se poate încadra în capitolul sugerat de tine: momentele cele mai frumoase ale vieții.
6. Câini sau pisici? Câini. Îmi plac și pisicuțele, dar iubesc mult câinii.
7. Care este anotimpul tău favorit? Primăvara, pentru că toate explodează și ne surprind în culoare și petale. Dar vara parcă-mi place și mai mult pentru că mare, soare, plajă, piele bronzată, vacanță. Însă toamna mi-e dragă, e timpul lucrurilor serioase, parcă atunci ai cel mai mult spor. Totuși iarna, că e zăpadă, și gura sobei și Crăciunul… hmmm. Nu mă pot hotărî.
8. Îţi pasă de ceea ce cred ceilalţi despre tine? Da. Clar.
Iubesc oamenii și e firesc să țin cont de ceea ce gândesc despre mine. În special cei dragi, sau cei pe care-i respect foarte mult. Dar nu las pe nimeni să-mi influențeze deciziile.
9. Motto-ul tău în viaţă este… Nu am un motto, dar îmi pace să fiu pozitivă, să privesc doar jumătatea plină a paharului. Iubesc râsul, veselia.
10. Piesa vestimentară pe care îţi place să o porţi cel mai des… Port ce se poartă, nu am simpatii ori antipatii. Și-mi pac pantofii. Și bijuteriile și…..
11. Crezi în existenţa sufletelor pereche? Good luck! ❤ Da, cred.

Setul numărul doi:
1.Cartea sau filmul? Cartea și filmul.
2.Nisipurile de Aur sau Mamaia?   Răspunsul corect ar fi Caraibe, că mi-e mai la îndemână. Însă spun Mamaia, fiind la noi în țară, deși nu am fost niciodată la Nisipurile de Aur, iar de Mamaia nu-mi amintesc mare lucru.
3.Un meci de fotbal sau un meci de tenis? Tenis.
4.Wolverine, sau Captain America? Ar fi și-și, ori nici-nici.
5.Blogul Danei Rogoz sau al lui Tudor Chirilă? Tudor Chirilă.
6.Desene animate dublate sau subtitrate? Subtitrate.
7.City-break sau all-inclusive? Ambele.
8.McDonald’s sau KFC? Niciunul, prefer healthy food.
9.Merlot sau Chardonnay? Merlot, că e roșu. Nu?
10.Picnic sau grătar? Picnic.
11.Un blog sau o știre? Un blog.

Acum ar fi momentul să aleg 11 blogeri. Dar cum să compari merele cu portocalele? Nu poți. Uneori ai poftă de mere, alteori de portocale, sau căpșuni. Îmi pare rău, dar la această regulă voi spune pas, că … toți suntem fructe.

Întrebări. Eu voi schimba regula puțin. Vă dau vouă verde la întrebări. Puteți să mă întrebați tot ce doriți (aproape). Bine? Dar nu de-alea cu numere că nu mă mai joc. 🙂

 Mă lupt. Zilnic. Cu vocalele și consoanele, cu literele care se arcuiesc obraznice în cuvinte unduioase, vibrante, colorate. Se bulucesc de-a valma, cu plămânii deschiși spre libertatea muzicii. Vor să danseze goale în jurul focului, să muște bucăți de lună și să petreacă pe nisipuri fierbinți fără hotar de zi, sau noapte.
Mă împotrivesc. Le explic deosebirea majoră dintre mine și ele.
Eu: diplomată, ele: cam zălude.
Nu le pot lăsa așa, proaspăt trezite, dezgolite, fără cercei și fard. Nu se cade.
Ele-mi spun să tac. Să închid ochii și să-mi dau drumul în nori. Îmi fac ghiduș cu ochiul și mă aruncă-n primul val înspumat.
Cuvintele știu că mi-e dor și mi-e sete. Îmi trag de breton zâmbetul, ce perfect îmi ascunde taina. Îl scot cu grijă, să nu se șifoneze și-l pun pe raftul diplomație, alături de alte măști.
Îmi pipăi buzele. Nici urmă de surâs…doar miere… Ele, cuvintele, măruntele, spulberatele m-au învățat să-mi conștientizez mierea.
Apoi s-au împrăștiat sub formă de petunii azi, 28 iulie, pe strada și-n grădina mea. Petuniada…

La mulți ani celei mai frumoase ființe pe care o cunosc, prietena și confidenta mea, modelul meu, eroina mea – mama!

Fernando moare. Știe. Și el și Fernanda și cele două fete ale lor. Toată familia, toată strada știe.
I-am cunoscut în aprilie, când ne-am mutat aici și mi-au fost dragi din prima secundă, pentru că, oarecum, sunt versiunea portugheză a părinților mei. Ne-au adoptat înainte să ne dumirim care, cine, ce, cu o căldură atât de intens părintească, cum nu s-a întâmplat vreodată să vină din partea unor străini.

Fiica lor cea mare mi-a spus ieri că tatăl ei era până de curând un „social butterfly”.

Am citit în ultima vreme multe postări cenușii, printre rânduri fiind prezentă aproape după fiecare literă doamna cu coasa. Într-un fel sau altul… era acolo.

Ce poți să spui unui om aflat pe prag, pe acel prag? Mai contează vorbele, florile din grădină, anotimpurile și ziua, ori noaptea? Morfina, asistenta care vine de două ori pe zi, medicii umiliți de neputință… Dicționarul își schimbă brusc configurația. Cuvintele se preling printre rânduri, se topesc, ori se sparg în cioburi ascuțite, sau cu iz de lacrimă.

Citeam la un moment dat, și-mi pare rău că nu-mi amintesc exact citatul, că liniștea sufletească a omului e dată de faptul că, deși știe că va muri, nu cunoaște momentul în care se va întâmpla. Dar dacă-l știe?

Thomas, un bun prieten, artist plastic, făcea voluntariat la HopeSpring, un centru destinat bolnavilor de cancer. Avea o clasă de pictură, unde veneau oameni de vârste, diagnostice și stadii ale bolii diferite. Povesteau și pictau.
Într-o zi a venit la clasă o fată, o femeie tânără:
”Nu știu dacă era frumoasă. Avea ochii mari, chipul palid și era foarte tăcută. Când m-a privit am simțit că se uită prin mine. Picta incredibil. Folosea doar galben. Nuanțe de galben. Dar refuza să-și expună tablourile, deși ale ei erau cele mai frumoase. Le sfâșia cu meticulozitate de fiecare dată. Aș fi vrut s-o întreb de ce face asta, dar nu îndrăzneam. Ochii-i ardeau intens pe fața cu nuanțe de chimo-terapie. O perucă îi ascundea creștetul văduvit de păr, iar pe buzele-i cărnoase era înșurubată tăcerea. O tăcere impusă. Cu toții îi respectam tăcerea, deși printre culori se derulau trăiri, mici victorii asupra bolii, ori dimpotrivă, pași înapoi.
Într-o zi a vorbit și sufletele tuturor au născut boabe de rouă galbenă, pentru ca iarba chihlimbarie din tabloul ei să crească. Timpul s-a împiedicat de povestea ei, iar boala s-a scurs ca de obicei prin tuburi galbene pe foaia albă de hârtie. Când la sfârșit, și-a rupt pictura, am aplaudat cu toții, iar ceilalți cursanți i-au imitat gestul. Au sfâșiat cu meticulozitate bucățile de boală, fâșie cu fâșie.
După un timp n-a mai venit la curs. Mă întrebam…
Dar am văzut-o întâmplător după vreun an. Nu mai avea perucă. Nu mai avea nevoie. Nu m-a recunoscut… N-am îndrăznit s-o tulbur, s-o întreb dacă mai pictează galben…”

E trist pe strada noastră înflorită.

Da. Știu. Nu sună bine combinația. (Nu am pățit nimic. Jur.)
Iubesc scrisul. Scriu. Scriu și când nu scriu. Și nu știu cum, dar am avut o pauză lungă, de ani, în care nu am scris. Nimic. Nimic pe hârtie. Până anul trecut la sfârșit de august când am deschis blogul și m-a durut dorul de cuvânt.
Uneori când scriu primesc vorbe. Vorbe bune. Complimente.
Alteori primesc frunze de salată. Cuvinte paralele, sau perpendiculare, sau pur și simplu… cuvinte.
Se întâmplă adesea ca răspunsul să-mi continue ideea atât de fidel, ca și cum ar porni din aceeași apă de izvor, ca și cum m-ar vedea goală, fără pic de punct și virgulă. Iubesc critica constructivă, argumentată, cea care mă trage nițel de ureche și-mi zice „vezi că acolo…  ori acolo… e cam hmmm. Tu poți mai mult”. Și mi-e drag să pună lupa fix acolo, unde e fisura, pentru că sunt patru ochi în loc de doi și pot lipi, pot șlefui, pot arunca și… de la capăt.
Urăsc, (prea tare cuvântul), să zicem că nu aprob parșiveniile mici, când o persoană care-și frecă muzical fundulețul pe la bloguri de genul „foaie verde de trifoi ce frumos e pe la noi”… (știți și voi modelul), vine și-mi trântește verde-n față: îmi plac portocalele. De ce ești măr? Și încă acru? Și dansează ritmic pe manele, susținând că nu-i plac manelele…
Dacă e o greșeală drege-o. Dacă e prostie, sau caracter miiic-miiic e…că nu e.
Acesta a fost momentul divagație, pentru că mi-am amintit o discuție de pe blog pe tema: dacă citești, sau mai citești pe cineva care scrie bine, dar se poartă prost. Nu, frate. Nu mai citesc. E musai de bifat ambele criterii. Că timpu-i scurt și sunt multe butoane la telecomandă. Accidente de genul acesta… nu prea… așa unul, poate două. Dar pentru aproape un an…
Revenind. Uneori primești complimente, alteori frunze de salată, alteori friptură, care-ți pică bine de tot, chiar dacă ești vegetarian. Când vine o părere clară și deștept articulată, chiar dacă-ți spune c-ai făcut omletă, tot îl iubești pe cel care-o emite.
Am scris oareșce pe facebook (intru rar pe acolo, dar acum a fost ceva special). Un cineva, pe care nu-l cunosc mi-a spus trei vorbe. Și toată seara mea a fost bună datorită celor trei vorbe. Și n-au fost complimente. Nici frunze de salată. Habar n-am ce face, cine e, cu ce se ocupă. Dar știe cu siguranță despre ce este vorba în propoziție și am simțit pertinența părerii lui până-n ultima cratimă a ceea ce eu încerc.

Nu știu de ce, când aud melodia asta am impresia că mi se adresează. Nu-s vreo marțiană, departe de mine culoarea din vers. La modul general sunt albă zăpadă (mult mai mult decât aș putea fi verde pădure), în particular de câteva zile am dat-o-n auriul ciocolatei cu lapte (soarele caraibean). Da-mi trece.
Pădure da. Acolo mă-ncadrez „bini-di-tăt”. Un pic de pădure și miez de furtună. Ramuri în vânt și capu-n nori… Eu.
La mitul Zburătorului însă mă pierde definitiv (vă spun data viitoare de ce). Dar de-acolo preia D. prietena mea. Cu o singură condiție. Zburătorul musai să fie ciuciunghez. Adică coreean. A lovit-o de-o vreme pasiunea. Și-mi spune uitîndu-se insistent pierdută cu ochii ei mari: „Ce frumos e!…  Are tot ce-i trebuie!” Eu, mai sensibilă la mușchii minții bărbatului, decât la pătrățele de pe abdomen (și total indiferentă la ciuciunghezi pe care-i văd gemeni identici făcuți de aceeași mamă) o cobor zgomotos pe caldarâm: „E un om ca toți oamenii, cu picioarele până-n pământ”. Vorba bunicii.
Și încă ceva:

Un domn (n-aș vrea să-i dau numele pentru că nu merită publicitate – dar la cerere expresă și curiozitate nestăvilită o voi face) a scris mesajul de mai jos. Am simțit nevoia să răspund. Românca și ardeleanca din mine s-au revoltat, pentru că nu e singurul exemplar care gândește astfel.

„Locuiesc in Canada de cca. 10 ani..GTA…Anterior am locuit in Bucuresti,oras in care m-am si nascut acum cca 57 de ani in urma…Am plecat din Romania in principal din considerente social emotionale, obosit si scarbit de cei aflati la putere care dupa cca 50 de ani de comunism si alti ani multi de asa zisa democratie comunisto-securista-manelistasi de dupa 90′,care imi distrugeau si farama de viata sociala pe care o mai aveam de trait dar mai ales viitorul copilului meu ( astazi manager general intr-o firma de real estate in Ottawa..)…In Romania aveam ura pe cei care furau tara si distrugeau vietile oamenilor de rand mai ales viitorul celor tineri…Dar nu aveam nici un sentiment advers asupra indivizilor de rand,Romani aflati in ori-si-ce colt al tarii…fie ca era Ardelean, Moldovean sau Oltean ….Comunicarea cu Romanii din tara mi s-a parut oarecum echilibrata intre oameni chiar daca erau in general afectati toti de saracie si lupta ptr. supravietuire zilnica…Venit aici in Canada insa am descoperit ca cei mai nenorociti locuitori al acestei tari Canada sunt Romanii…Aici toti au suferit transformari artificiale datorita nivelului social mai ridicat…In loc sa devina mai buni si mai generosi Romanii din Canada au devenit mai egoisti,mai lacomi,mincinosi,excroci si in final infatuati dupa ce si-au facut si ei un rost (casa masini,mic business etc…) Prefer intotdeauna sa am relatii de afaceri,sau sociale cu altre nationalitati de pe aici fie ei indieni,filipinezi .nepalezi,Bosniaci etc. decat cu Romani…Numai cand aud vorbindu-se in limba Romana dupa prima secunda de curiozitate auditiva intorc capul ca sa nu se stie ca inteleg limba Romana…Numai vorbesc cand am gandesc la reuniunile bisericesti sau asa zisele petreceri campenesti unde vin gertoii de tarani etalandu-si ,,limuzinele” mai ales Ardeleni care fac intotdeauna lobby impotriva celorlalti conationali…Tipandu-si in gura mare originile de ,,sange albastru ardelenesc indeajuns ca sa-i marginalizeze pe ceilalti…Cat despre organizarile de spectacole cu asa zisi artisti rasuflati scosi de la naftalina,rejetati in tara si reactivati in Canada care-si afiseaza patriotismul ieftin laudand diaspora ptr. un pumn de dolari mi-e scarba oricum…!…Astept injuraturile…

Domnule, nu am nici o intenție să vă înjur. Inițial am vrut să vă ignor, așa cum meritați, dar cei care citesc rândurile dvs. trebuie să înțeleagă un lucru: comunitățile de români sunt foarte mari în orașele canadiene, GTA (zona Toronto) în special (probabil că și în alte țări, dar eu cunosc doar această realitate), iar cei care gândesc ca dvs. sunt foarte puțini. Am să vă răspund punctual:
Locuiesc în Canada, tot în zona GTA de mai mult de zece ani, deci aș fi avut mai mult timp la dispoziție decât dvs. să uit limba noastră românească. Surpriză!!!! O vorbesc bine și corect în ciuda „bruiajului” englez la care sunt supusă zilnic multe ore, așa că știu printre altele că ardelean, moldovean… român se scriu cu literă mică. Nu stâlcesc și nu amestec limbile pentru că nu îmi place ghiveciul lingvistic. Probabil că ori ați lipsit de la orele de limba română, pentru că punctuația și numărul i-ilor vă cam fug din peisaj (ooops!), ori v-ați grăbit să uitați limba maternă și ați început cu regulile gramaticale. Nu găsesc o altă explicație pentru că în doar zece ani e cam greu să le zăpăcești. Domnule, aveți cel puțin două motive puternice pentru a mă include în lista urii dvs.
1. Eu fac parte dintre românii mândri de proveniența lor și îndrăznesc să cred că persoanele cu care intru mai mult, sau mai puțin în contact au o părere bună despre țara noastră superbă și datorită mie. Da, domnule, eu sunt printre aceia care te fac să întorci capul, când auzi vorbind românește. Știi de ce? Pentru că vorbesc românește cu românii mei. Și eu când aud românește întorc capul, dar în direcția de unde vine „curiozitatea auditivă”, zâmbesc și salut. Și știți ce se întâmplă, domnule? De obicei primesc același zâmbet și o vorbă bună. Sigur că mai ești și dumneata, domnule, excepția care întărește regula, neghina… care răspunzi acru printre dinți, ca și cum te-aș fi prins făcând o faptă rușinoasă (vorbeai românește)… și treci repede, uitându-te urât. Te las în plata Domnului, domnule, și mă bucur că sunt puțini ca tine. Și-mi provoci milă, domnule, pentru că multă ură îți populează sufletul. Eu am dublă cetățenie, domnule. Două locuri în lumea acesta poartă numele de acasă și mă simt dublu norocoasă, domnule. Dar esența mea e românească, domnule, pentru că acolo m-a sădit Dumnezeu. Trăiesc aici domnule, dar tot româncă sunt, iar a mă dezice de neamul meu e ca și cum mi-aș uita părinții. Dacă soarta, voința, întâmplarea ne-a făcut să trăim în altă țară decât cea în care am venit pe lume, nu înseamnă că am primit vreun tilu nobiliar, nu înseamnă că suntem superiori, ori inferiori celor de acasă. Iar dacă în țară ați fost acru și frustrat, cu siguranță că v-ați adus în bagaje aceste trăsături și aici. Caracterul omului nu se schimbă indiferent de locul în care trăiește, iar tipologia umană e plictisitor de repetitivă, domnule. Nu sunteți singurul care-și neagă rasa, domnule. Fiecare pădure are… de toate.
2. Da, domnule. Nu doar că sunt româncă, dar îmi permit să fiu și ardeleancă. Aș spune mai multe domnule, dar „sângele albastru ardelenesc” și educația primită mă fac să mă opresc aici.

Domnule, există și varianta dvs. în oglindă. Nici aceea nu e bună, domnule. E cel care-l disprețuiește pe cel plecat și se bate cu cărămida în piept că-i român, negând că-n alte zări și țări ar mai fi valori sau frumuseți.