Da. Știu. Nu sună bine combinația. (Nu am pățit nimic. Jur.)
Iubesc scrisul. Scriu. Scriu și când nu scriu. Și nu știu cum, dar am avut o pauză lungă, de ani, în care nu am scris. Nimic. Nimic pe hârtie. Până anul trecut la sfârșit de august când am deschis blogul și m-a durut dorul de cuvânt.
Uneori când scriu primesc vorbe. Vorbe bune. Complimente.
Alteori primesc frunze de salată. Cuvinte paralele, sau perpendiculare, sau pur și simplu… cuvinte.
Se întâmplă adesea ca răspunsul să-mi continue ideea atât de fidel, ca și cum ar porni din aceeași apă de izvor, ca și cum m-ar vedea goală, fără pic de punct și virgulă. Iubesc critica constructivă, argumentată, cea care mă trage nițel de ureche și-mi zice „vezi că acolo…  ori acolo… e cam hmmm. Tu poți mai mult”. Și mi-e drag să pună lupa fix acolo, unde e fisura, pentru că sunt patru ochi în loc de doi și pot lipi, pot șlefui, pot arunca și… de la capăt.
Urăsc, (prea tare cuvântul), să zicem că nu aprob parșiveniile mici, când o persoană care-și frecă muzical fundulețul pe la bloguri de genul „foaie verde de trifoi ce frumos e pe la noi”… (știți și voi modelul), vine și-mi trântește verde-n față: îmi plac portocalele. De ce ești măr? Și încă acru? Și dansează ritmic pe manele, susținând că nu-i plac manelele…
Dacă e o greșeală drege-o. Dacă e prostie, sau caracter miiic-miiic e…că nu e.
Acesta a fost momentul divagație, pentru că mi-am amintit o discuție de pe blog pe tema: dacă citești, sau mai citești pe cineva care scrie bine, dar se poartă prost. Nu, frate. Nu mai citesc. E musai de bifat ambele criterii. Că timpu-i scurt și sunt multe butoane la telecomandă. Accidente de genul acesta… nu prea… așa unul, poate două. Dar pentru aproape un an…
Revenind. Uneori primești complimente, alteori frunze de salată, alteori friptură, care-ți pică bine de tot, chiar dacă ești vegetarian. Când vine o părere clară și deștept articulată, chiar dacă-ți spune c-ai făcut omletă, tot îl iubești pe cel care-o emite.
Am scris oareșce pe facebook (intru rar pe acolo, dar acum a fost ceva special). Un cineva, pe care nu-l cunosc mi-a spus trei vorbe. Și toată seara mea a fost bună datorită celor trei vorbe. Și n-au fost complimente. Nici frunze de salată. Habar n-am ce face, cine e, cu ce se ocupă. Dar știe cu siguranță despre ce este vorba în propoziție și am simțit pertinența părerii lui până-n ultima cratimă a ceea ce eu încerc.

Nu știu de ce, când aud melodia asta am impresia că mi se adresează. Nu-s vreo marțiană, departe de mine culoarea din vers. La modul general sunt albă zăpadă (mult mai mult decât aș putea fi verde pădure), în particular de câteva zile am dat-o-n auriul ciocolatei cu lapte (soarele caraibean). Da-mi trece.
Pădure da. Acolo mă-ncadrez „bini-di-tăt”. Un pic de pădure și miez de furtună. Ramuri în vânt și capu-n nori… Eu.
La mitul Zburătorului însă mă pierde definitiv (vă spun data viitoare de ce). Dar de-acolo preia D. prietena mea. Cu o singură condiție. Zburătorul musai să fie ciuciunghez. Adică coreean. A lovit-o de-o vreme pasiunea. Și-mi spune uitîndu-se insistent pierdută cu ochii ei mari: „Ce frumos e!…  Are tot ce-i trebuie!” Eu, mai sensibilă la mușchii minții bărbatului, decât la pătrățele de pe abdomen (și total indiferentă la ciuciunghezi pe care-i văd gemeni identici făcuți de aceeași mamă) o cobor zgomotos pe caldarâm: „E un om ca toți oamenii, cu picioarele până-n pământ”. Vorba bunicii.
Și încă ceva:

Un domn (n-aș vrea să-i dau numele pentru că nu merită publicitate – dar la cerere expresă și curiozitate nestăvilită o voi face) a scris mesajul de mai jos. Am simțit nevoia să răspund. Românca și ardeleanca din mine s-au revoltat, pentru că nu e singurul exemplar care gândește astfel.

„Locuiesc in Canada de cca. 10 ani..GTA…Anterior am locuit in Bucuresti,oras in care m-am si nascut acum cca 57 de ani in urma…Am plecat din Romania in principal din considerente social emotionale, obosit si scarbit de cei aflati la putere care dupa cca 50 de ani de comunism si alti ani multi de asa zisa democratie comunisto-securista-manelistasi de dupa 90′,care imi distrugeau si farama de viata sociala pe care o mai aveam de trait dar mai ales viitorul copilului meu ( astazi manager general intr-o firma de real estate in Ottawa..)…In Romania aveam ura pe cei care furau tara si distrugeau vietile oamenilor de rand mai ales viitorul celor tineri…Dar nu aveam nici un sentiment advers asupra indivizilor de rand,Romani aflati in ori-si-ce colt al tarii…fie ca era Ardelean, Moldovean sau Oltean ….Comunicarea cu Romanii din tara mi s-a parut oarecum echilibrata intre oameni chiar daca erau in general afectati toti de saracie si lupta ptr. supravietuire zilnica…Venit aici in Canada insa am descoperit ca cei mai nenorociti locuitori al acestei tari Canada sunt Romanii…Aici toti au suferit transformari artificiale datorita nivelului social mai ridicat…In loc sa devina mai buni si mai generosi Romanii din Canada au devenit mai egoisti,mai lacomi,mincinosi,excroci si in final infatuati dupa ce si-au facut si ei un rost (casa masini,mic business etc…) Prefer intotdeauna sa am relatii de afaceri,sau sociale cu altre nationalitati de pe aici fie ei indieni,filipinezi .nepalezi,Bosniaci etc. decat cu Romani…Numai cand aud vorbindu-se in limba Romana dupa prima secunda de curiozitate auditiva intorc capul ca sa nu se stie ca inteleg limba Romana…Numai vorbesc cand am gandesc la reuniunile bisericesti sau asa zisele petreceri campenesti unde vin gertoii de tarani etalandu-si ,,limuzinele” mai ales Ardeleni care fac intotdeauna lobby impotriva celorlalti conationali…Tipandu-si in gura mare originile de ,,sange albastru ardelenesc indeajuns ca sa-i marginalizeze pe ceilalti…Cat despre organizarile de spectacole cu asa zisi artisti rasuflati scosi de la naftalina,rejetati in tara si reactivati in Canada care-si afiseaza patriotismul ieftin laudand diaspora ptr. un pumn de dolari mi-e scarba oricum…!…Astept injuraturile…

Domnule, nu am nici o intenție să vă înjur. Inițial am vrut să vă ignor, așa cum meritați, dar cei care citesc rândurile dvs. trebuie să înțeleagă un lucru: comunitățile de români sunt foarte mari în orașele canadiene, GTA (zona Toronto) în special (probabil că și în alte țări, dar eu cunosc doar această realitate), iar cei care gândesc ca dvs. sunt foarte puțini. Am să vă răspund punctual:
Locuiesc în Canada, tot în zona GTA de mai mult de zece ani, deci aș fi avut mai mult timp la dispoziție decât dvs. să uit limba noastră românească. Surpriză!!!! O vorbesc bine și corect în ciuda „bruiajului” englez la care sunt supusă zilnic multe ore, așa că știu printre altele că ardelean, moldovean… român se scriu cu literă mică. Nu stâlcesc și nu amestec limbile pentru că nu îmi place ghiveciul lingvistic. Probabil că ori ați lipsit de la orele de limba română, pentru că punctuația și numărul i-ilor vă cam fug din peisaj (ooops!), ori v-ați grăbit să uitați limba maternă și ați început cu regulile gramaticale. Nu găsesc o altă explicație pentru că în doar zece ani e cam greu să le zăpăcești. Domnule, aveți cel puțin două motive puternice pentru a mă include în lista urii dvs.
1. Eu fac parte dintre românii mândri de proveniența lor și îndrăznesc să cred că persoanele cu care intru mai mult, sau mai puțin în contact au o părere bună despre țara noastră superbă și datorită mie. Da, domnule, eu sunt printre aceia care te fac să întorci capul, când auzi vorbind românește. Știi de ce? Pentru că vorbesc românește cu românii mei. Și eu când aud românește întorc capul, dar în direcția de unde vine „curiozitatea auditivă”, zâmbesc și salut. Și știți ce se întâmplă, domnule? De obicei primesc același zâmbet și o vorbă bună. Sigur că mai ești și dumneata, domnule, excepția care întărește regula, neghina… care răspunzi acru printre dinți, ca și cum te-aș fi prins făcând o faptă rușinoasă (vorbeai românește)… și treci repede, uitându-te urât. Te las în plata Domnului, domnule, și mă bucur că sunt puțini ca tine. Și-mi provoci milă, domnule, pentru că multă ură îți populează sufletul. Eu am dublă cetățenie, domnule. Două locuri în lumea acesta poartă numele de acasă și mă simt dublu norocoasă, domnule. Dar esența mea e românească, domnule, pentru că acolo m-a sădit Dumnezeu. Trăiesc aici domnule, dar tot româncă sunt, iar a mă dezice de neamul meu e ca și cum mi-aș uita părinții. Dacă soarta, voința, întâmplarea ne-a făcut să trăim în altă țară decât cea în care am venit pe lume, nu înseamnă că am primit vreun tilu nobiliar, nu înseamnă că suntem superiori, ori inferiori celor de acasă. Iar dacă în țară ați fost acru și frustrat, cu siguranță că v-ați adus în bagaje aceste trăsături și aici. Caracterul omului nu se schimbă indiferent de locul în care trăiește, iar tipologia umană e plictisitor de repetitivă, domnule. Nu sunteți singurul care-și neagă rasa, domnule. Fiecare pădure are… de toate.
2. Da, domnule. Nu doar că sunt româncă, dar îmi permit să fiu și ardeleancă. Aș spune mai multe domnule, dar „sângele albastru ardelenesc” și educația primită mă fac să mă opresc aici.

Domnule, există și varianta dvs. în oglindă. Nici aceea nu e bună, domnule. E cel care-l disprețuiește pe cel plecat și se bate cu cărămida în piept că-i român, negând că-n alte zări și țări ar mai fi valori sau frumuseți.

Nu. Nu-mi place numele.
Pur și simplu. Consoanele nu se asortează, vocalele sunt țipătoare, kitchoase, nehotărâte și gata să abdice, să trădeze cuvântul în care s-au născut.
Sigur că sunt atentă la alegere, pentru că sunt pretențioasă și aici. Mai ales aici. E musai să fie cum vreau eu. Cum vreau? Păi… depinde.
De ce scriu despre…? Păi vorbeam cu prietena mea Abisuri…
Ea a scris minunat la subiect. A croșetat atât de frumos, că nu vezi țesătura. Cum care țesătură? A cuvintelor, bineînțeles. Ne-am spus noi două că ce-ar fi să-l poeziim?
Greu. M-am uitat de curiozitate și nimeni, sau aproape nimeni nu a reușit. (Sau nu știe nenea Google).
De ce?
Are două mari dezavantaje.
1. Numele. Zgârie, e… ușor jjjjrrrrrrrrvvvvv, dacă mă-nțelegi ce vreau să spun.
2. E pereche, dar nu-i pereche. O pereche trebuie să fie formată din doi/două, ca să poți să rătăcești una/unul și să întrebi: „n-ai văzut perechea la…?” Pereche-nepereche, n-are sens pentru că nu poate fi desperecheată.
Cred cu tărie că, făcând abstracție de nume și eliminând situațiile de proză, chiar poate fi poezie.
Poezie dantelată, alunecătoare, incitantă. Se preface c-ascunde, dar e joc de umbre. Învăluie, stârnește, aprinde pasiune… versuri de un alb angelic, sau negru păcat, ori roșu de foc… Un je ne sais quoi ispititor… o adiere colorată… atingere de transparențe…

Sau poate sparge lemne… prozaică și clară. Articulată corect dimineața și seara și împăturită cu grijă în dulapul de nuc. Kilometrică. Confortabilă și caldă, cu mai multe consoane decât limba rusă.
Clingspszt! S-a spart becul.

Gust de mere acre, genunchi zdreliți, bunică scoțând pâine din cuptor. Clanțe lipicioase, surpriză făcută mamei. Sora de pat, soră de drum. Râs știrb și breton prea scurt. Neastâmpăr.
Dor? De fotoliul bunicii, fragil azi, șubred de-a dreptul (ori de-a stângul).
Mere acre și „Punguța cu doi bani”. Farfuria de lut de pe peretele bunicii.
Diminutive, multe, prea multe diminutive. Interjecții, onomatopee, alinturi.
Cocoș uriaș. Mere acre.
Grădina – junglă, drum infinit până la nucul din spate. Monștri stau la pândă.
Mere acre. Păpușă dezmembrată. Curiozitate.
Ochi care se închid de somn. E bunicul sau e Moș Crăciun?
Ochi albaștri mari, veghează, mă așază-n genunchii zdreliți și mă-nvață: ”Tatăl nostru…”
Ochi căprui neastâmpărați, depănând șotii. Genunchii zdreliți. Zgâtie de fată.

Azi e de floare. Mi-a venit să scriu despre flori din mai multe motive: că-mi plac florile (cui nu-i plac?), că am plantat și eu perioada aceasta. Unele au fost bine-crescute și au ieșit corespunzător, arătându-mi din timp frunzulițele. Altele mai discrete au fost sacrificate, confundate fiind cu buruienile, aruncate și apoi jelite. Că am văzut macul lui Dragoș și mi-am amintit de pozele cu flori, făcute recent. Că am o relație specială cu ele zilele acestea.

This slideshow requires JavaScript.

Puișorii rătăciți printre sutele de turiști la Lincoln Memorial nu sunt flori, dar nu le-am rezistat. M-au lăsat să mă apropiu, însă când am intrat prea mult în zona lor de confort au plecat ofensați, legănându-și caricatura de codiță în bazinul ornamental cu fântâni arteziene.

This slideshow requires JavaScript.

Nu intru în simbolistica florilor, sau culorilor, ori a zodiacului floral. Favoriții mei sunt trandafirii galbeni și freziile. Îmi place mult și liliacul, dar el face parte dintr-o altă categorie. Mai e o floare pe care mama o numește ca pe mine, pentru că la ei în grădină înflorește în perioada zilei mele de naștere. Am plantat-o și eu, doar are valoare sentimentală, deși aici crește un pic altfel și mai târziu. E frumoasă (doar e floare), însă are un nume urâțel, o cheamă Lupine. Oi fi și eu un pic lupină? Mai degrabă mielină, că nu prea sunt carnivoră, mai mult pasc. 😀

Cu siguranță are și un alt nume. Voi îl știți?

Eh, am băgat piciorul în apă și am scris erotic. Am înroșit obrăjori, redus la tăcere gurițe, dar am scris. E parte din viață și nu știu de ce trebuie să ne ascundem după deget. Am ezitat și ținut la sertar zile în șir această bucată, dar am considerat că e firesc să o pun. Mi s-a părut ciudată reacția multora la această scenă erotică, adică foarte multe vizualizări, dar puține commenturi și like-uri. Cu alte cuvinte citim, dar ne prefacem că plouă. Povestea Elei e simplă și întâlnită pe toate drumurile. Ea, prietena mea, o româncă frumoasă, crescută în Canada, căsătorită fiind, se îndrăgostește de un bărbat exotic. După frământări îndelungi și lupte ale conștiinței datoriei, ea, Ela ajunge să accepte în viața ei pe frumosul arab, Payam și are niște trăiri unice. Mai departe scrie-n carte… Toată povestea e dezvăluită prin corespondența dintre noi două, mai precis din e-mailurile ei, pentru că răspunsurile mele nu au apărut publice.
Ce mi se pare mie ciudat e reacția, mai ales a unor persoane care… hai să nu mai zic nimic,
Să vă doresc doar un început de week-end plăcut!
xoxo
S
ps.

De ce uneori tac și doar like.
Una din „descoperirile” mele bloggeristice a fost interacțiunea cu ceilalți bloggeri și prieteniile care se nasc aici. Nu mă așteptam, pentru că, așa cum v-am spus n-am citit literă de blog înainte să-l pritocesc pe-al meu. Nici nu m-am gândit prea mult la asta, știam puțin să înot și m-am aruncat în apă. Atât de simplu a fost pentru mine. Așa că socializarea care-a venit la pachet a fost mura din pădure.
Cu toată dorința mea de-a comenta, uneori mi-e imposibil și-atunci mă tac și like.
Situații:
1. Ar fi că nu mă pricep la subiect și admir arhitectura stilistică, poate umorul, poate nervul verbului, poate stilul, ori ironia inteligentă. Îmi place textul, am trecut pe acolo, aplaud în minte și e clar… like.
2. Subiectul este atât de frumos și complet, atât de perfect rotunjit, fără fisură că tac intimidată și like
3. Citesc și plâng. Este un blog anume care mă doare. Citesc și pleoapa mea se pleacă în lacrimă. Aș pune acolo o îmbrățișare, dar nu pot. Mai zic uneori, dar cu atâta grijă îmi cântăresc atunci fiecare muchie de consoană, fiecare buclă de vocală… E suferință în stare pură. Suflet distins, curat, ales… E like cu teamă, dar de fapt e-o lacrimă.
(Mi-ești tare dragă și-mi doresc mult de tot să te cunosc și în real).
4. Politica. Sublimă și minunată (lipsind cu desăvârșire dintre preocupările mele). Ori sportul, cu precădere fotbalul, boxul… ehhh. Nu procesez informația, pentru că nu mă interesează la modul absolut. Dau like, dacă îmi place scriitura (aproximativ punctul 1, cu amendamentul că aici se întâmplă oarecum să am vagă idee despre ce este vorba-n propoziție).
5. Fotografiile. Sunt momente în care pun etichete. Mă incită culoarea, lumina și mai zic, dar rar. De obicei deschid ochii și-nchid gura. E like.
7. Postările informaționale.
8. Rețetele de bucătărie/leacurile băbești/healthy lifestyle/bijuteriile etc…
9. Bucățile muzicale.
10. Florile.
Și-or mai fi și altele, dar acestea mi-au venit în minte.
Când e liche-liche? Când în inbox îmi apar 23 de liche-liche într-o jumătate de minut, ori când liche-liche apare în căsuță la o secundă după ce am publicat. Or fi și altele nedepistate, mai șmecheroase, dar hoțul neprins e negustor cinstit.
Mărturisesc spășit că mai există o situație, de liche-liche pe care eu cel puțin o comit. Sunt momente când citesc ceva care nu mă dă pe spate, e un text mai slăbuț, dar mi-e dragă persoana și scrie în general bine. Dau like deși I don’t like, deci e liche-liche. E o formă de încurajare.
În opinia mea, la această oră  (mâine, ori săptămâna viitoare s-ar putea să „mă coc” mai mult ca blogger și să văd altfel lucrurile) like-ul are rolul lui.

Păi și stau pe prispă (vorba vine) în fața casei și scriu.

Pe-un picior de plai (plai canadian)
Scriam și gândeam și mă întrebam și nu-mi răspundeam…
Mioriță laie/ laie bucălaie…

La umbră… ciripit de păsărele, copaci înmuguriți, lalele și hostas…
…. de trei zile-ncoace/ gura nu-ți mai tace…

Peste stradă, o familie de bunici indieni cu zâmbet de bunici, cu fețe de bunici mi-au făcut semn de salut cu mâna, ca niște bunici autentici, cum probabil or fi fiind.
Le-am răspuns în același fel – oare cum o fi a mea bunică? – măicuță bătrână/ cu brâul de lână…

Frumoasă luna lui mai și mare bucurie pentru ai mei părinți niște ani și zile în urmă, că fix luna asta am ales-o ca să vin pe capul lor cu refrenul „mai, mai, mai.”

Frumoasă zi! Perfectă. Iar eu scriu.
Scriu și cuget.

Ziua e cuminte, eu nu prea.

Peluză verde-crud în fața casei și câteva lalele gătite, fără pic de păpădie (le-am sacrificat cu sadism pe toate ca să nu-mi tulbure iarba și florile – scuze Cosmisian!)

Strada e pustie, excepție eu, (filosofând à la Miorița) și cei doi bunici de peste drum.

Câțiva copii vin de la școală, frumușei, ca un cârd de gaițe vesele, de toate culorile.
Prin fața mea trece o negresă superbă cu forme pline și un bebe de ciocolată în cărucior.
Îmi zâmbește cu gurița știrbă și mă arată cu degetul, eu râd, mama râde
ador bebelușii negri…

Și scriu.
Secvențele trimise de Ela sunt cam… erotice. Le traduc și mă gândesc:
O fi bine? N-o fi bine?

Chihuahua din vecini a început să latre, e o scârbă mică și antipatică.
Am încercat să mă împrietenesc cu ea/el, dar nu pare să mă placă, cred că nu place rasa umană.
(ce-ar avea ea/el fix cu mine?)

Oare o fi ok să le public?

E frumos și cuminte afară, bunici, copii…. doar eu cu imaginația febrilă, zburdând pe câmpii erotice…

Realizez că nu am făcut the best job cu Ela. A fost mai mult criticată decât înțeleasă.
(au fost cuvinte care au căzut strident pe podeaua din camera în care scriam și m-au stropit cu sânge de peniță virtuală, pe mine, pe Ela și scrisul meu).

Ela e adevărată, așa e ea, nu e ipocrită, nu e falsă, nu joacă, nu e proastă, nu e… nu e… nu e…
S-a îndrăgostit fără să dorească, fiind măritată, a fost un fel de… accident.
Dar o fi lumea asta în care trăim atât de morală? Dacă ai spus da unui bărbat, e musai să îmbătrânești cuminte lângă el, doar pentru că e bun? Iar dacă apare un „ochi verzi” trebuie să sari în patul lui în următoarele cinci minute, altfel ești ipocrită, falsă, joci un rol?

S-a spus că povestea ei e banală, c-ar fi clișeu…
Așa este. Povestea asta cu dragostea se repetă banal de mult.
Nu e om care să nu trăiască această banalitate.
Fiecare suntem rând pe rând convinși c-am inventat gaura la roată.
Uităm un lucru în viteza noastră: cu toții, fără excepție, descoperim lumea. Fiecare dintre noi are convingerea că nimeni, dar absolut nimeni nu a iubit la aceeași intensitate, că nu a a suferit atât de adânc… Toți ceilalți sunt clișee, doar noi, noi suntem speciali, picătura noastră de sânge e mai roșie, tragedia durerii noastre nu a mai fost trăită…
Nici eu, nici Ela nu facem excepție de la regulă.
Omenirea se perpetuează prin clișee.
Citim clișee, vedem clișee, luptăm să ieșim în afara lor, dar vine un punct, când cineva ne pune eticheta cu meticulozitate pe frunte: CLIȘEU.
Totul se repetă minunat de simetric:
omenirea nu mai are nimic nou de spus.

Mioriță laie, laie bucălaie…
ce fac?
am hotărât și mi-am asumat povestea asta.

Sunt eu extrem de subiectivă cu scrisul meu? E doar apă de ploaie lângă izvoare limpezi?
Oi fi eu geana aceea care intră-n ochiul frumos și trebuie musai extrasă și aruncată-n vânt?

Mă frământă gândurile…
Ori ești bolnăvioară…????

Nu mă supăr. Învăț de la cine am de învățat și ignor pe cine am de ignorat.
Iar dacă cineva în care cred îmi dă cu liniarul peste degete
mă auto-pedepsesc și rescriu de zece ori propoziția cu pricina.

Ba nu! O dată m-am supărat, pentru că mi s-a părut neeeeeeeeedreeeeept.
Am fost abordată pe e-mail de un cineva care-mi plăcea. Mi-a spus cât de importantă e părerea mea pentru el, pentru a scrie în continuare și m-a rugat mult să-i citesc două texte. Zis și făcut. I-am spus părerea mea integrală: ce era pozitiv pe blog, ce era greșit pe e-mailul personal, ca să nu se simtă lezat în sensibilitatea scriitoricească și orgoliul masculin. După care, la o perioadă de, m-a mușcat de obraz cu niște cuvinte colțuroase, care mi-au lăsat ceva urme pentru o vreme. Eh! Viața! Cât o fie ea de virtuală!

Nu sunt adepta blogului jurnal, totuși de câteva ori mi-am spus gândurile, pentru că am avut nevoie de sfatul vostru, excepția întărește regula, nu?

Cum să procedez?
Mi-e teamă că greșesc.
Mi-e teamă că nu scriu bine.
Mi-e teamă că nu procedez bine.
Mi-e teamă că voi zgâria moralitatea unor prieteni care poate nu vor să citească așa, mai… dezbrăcățel puțin.

Am citit la unii dintre voi stilul acesta, dar n-ați luat-o pe coajă.
Am văzut texte din același registru, însă comentariile erau prietenoase, zâmbitoare și roz, pufoase.
Unele postări erau slăbuțe rău, dar tot nu era pus la zid nici autorul, nici scrierea.
Dimpotrivă.

Dar dacă eu sunt obiectivă doar cu alții?
Dacă sunt ca mama aceea care-și vede puiul(scrisul) frumos și eu de fapt, mă bâlbâi colorat?
Sigur că nu se termină lumea…
(sau se termină?)

Și dacă lumea mă iubește și de aceea îmi dă like?
liche-liche și două vorbe ici și colo…
(m-am prins că poți spune două, trei vorbe fără să citești textul.
Scrii două interjecții/exclamații/onomatopee/emoticons. Și dai bine, că fiecare interpretează cum vrea, iar tu de fapt n-ai spus nimic.

Dar cum să mă iubească? Adică de ce-ar face-o?
Față am? N-am.
La începuturi am avut față, apoi față cu ochelari de soare, apoi sfert de față, apoi avatar cu glugă, iar acum sunt o o amprentă – amprenta mea specială de la tine pentru mine, de la s pentru t, pardon, invers. Dar dacă vă spun că și eu mă încurc cu my special T.

Vorbele la mine? Nah. Două rânduri și trei cuvinte, și acelea uneori pedepsite și puse la colț pe coji de nuci.

Deci???
Mioriță laie, laie bucălaie…

V-am zăpăcit cu totul?

Foarte bine. Adică nu e bine. Nu asta era intenția, dar…

He! Tace Chihuahua!
Bravo fetița! (nu-i știu sexul dar, la cât e bună de gură!!! bănuiesc )
Să-ți amintești și mâine cum se face.

Ce frumoasă e luna lui mai.
Mai, mai, mai…
Mai am puțin și merg în vacanță.

Revenind la dilemă și semnele de întrebare care mă înțeapă:
Sunt în același punct ca la-nceput.
Am nevoie de sugestiile voastre.
Nu liche-liche-liche și interjecții-onomatopeico-conjuncțio-prepoziționale.
Sfaturi, sugestii, gânduri…

xoxo