N-am scris de multă vreme. Nu că n-aș avea ce, pentru că mi-e plină mina pixului și a creionului cu gânduri înaripate. Fluturi ori lilieci, ori porumbei sau ciori… Zburătoare pentru toate gusturile, în primul rând pentru ale mele. Iar dacă mi se pune pata pe orizuru, aia e…

Am adunat în suflet frunze. Atât de multe frunze… ca un copac ce înfrunzește brusc primăvara. Ca nebunul. Mult peste ce prevede legea.
Nu știu cum o să vină ele ca să le așez cuminte (sau nu) pe foaia virtuală. Cum le voi îmblânzi (sau încolona) sau dimpotrivă împrăștia în culori vii sau stinse, în pleoape care se închid in lacrimă, ori se deschid în zâmbet. Nu știu.
Dar asta mi se întâmplă de fiecare dată când joc șotron cu realitatea și nu apuc să-mi scot cuvintele la soare. Îmi cresc copaci cu frunze.

N-am scris de mult. Valuri de bine și de rău bat la poartă și mă întreb. Eu mă întreb. Nu prea mult, pentru că unele întrebări, chiar dacă înțeapă lemnul tare al intrării înspre mine, sunt croite anapoda și ajung dintr-o întâmplare absurdă a sorții aici. Și cad neputincioase în bot ca niște câini stupizi ce latră la lună, tocmai când lună nu-i. Că luna-i rătăcită pe la urechi de soare. Când noaptea e densă, țesută în șah de stele. Și mat. Impenetrabil, negru, lăptos. De catifea. Dar cine sunt eu să amendez câinii?

Nu am intrat de mult nici aici și nici pe fb. Nu. Nu am pățit nimic. Nici nu am făcut conștient o pauză. Pur și simplu s-a întâmplat să nu am timp să intru pe laptop într-o azi de dimineață până seara. Apoi a urmat un mâine la fel de azi și tot așa. Iar zilele s-au adunat că deh! de-aia sunt zile care n-au decât ore și minute și clipe. Și se întâmplă ca realitatea, cu frunzele ei multe de copac nebun ce curge invers, plantând stelele în cer, se-apucă brusc să ningă încercări de primăvară. Scoate limba la vară și râde. Râde, frate cu o dantură perfectă și cu buze moi, rujate sau nu. De zi ori de seară. Purtând o boare de parfum. Și te trezești uimită, te uiți în calendar și vezi că e doar 31 ianuarie – ultima zi din prima lună. Și gânduri-orizuru se-aprind ca niște felinare care conduc cuminte un drum spre „a fost odată ca niciodată că de n-ar fi nu s-ar povesti…”

Iar răspunsurile sunt încercări de ghiocei. Încercări! Să respectăm adevărul. Că e totuși iarnă, deși am văzut niște violete ce trăgeau cu ochiul ispititor și niște boabe de cătină portocalii și sănătoase.

N-am spus nimic. Pentru că n-am nimic de spus. Am chef de scris. Mă mănâncă tare buricele degetelor. Le-am scărpinat un pic pe tastatură.
Așa sunt eu. Pot să vorbesc mult fără să spun nimic. Nimic important. Mai ales atunci când n-am nimic de spus. Și totuși…

Sunt plină de povești, de oameni, de răsărit și de apus. De dimineața cu gust tulburător de cafea…

Dacă azi, pe planeta albastră, ar cădea netul definitiv, ar trebui să ieșim din casă, indiferent de vreme. Străzile ar fi pline de oameni de toate mărimile și culorile care ar privi copaci și frunze și ochi. Alți ochi.

Copiii ar alerga jucându-se v-ați ascunselea.
Cafenelele s-ar aglomera cu introduceri în povești de dragoste și s-ar înmulți librăriile, pentru că brusc individul, sufocat de capitalul de timp crescut peste noapte în buzunar, și-ar cheltui foamea și setea de vis pe foi de hârtie de pe care ar culege semne mici și negre, ori le-ar planta el însuși cu gând de sămânță.

În case ar crește pe pereți rafturi pe care s-ar odihni cotoare colorate și fiecare noptieră ar conține cel puțin o carte.
Ar fi nesănătos pentru planetă, pentru copaci, pentru producătorii de tuș negru.

Ar fi și extrem de non-business, pentru că hârtia e mult mai ieftină decât telefoanele, tabletele și computerele. Deci economia lumii ar scădea simțitor.

Oamenii ar circula după hartă, doamna antipatică de la GPS fiind scoasă la pensie, fără drept de apel.
Poștașului i s-ar face regulat declarații de dragoste și cereri în căsătorie. Ar fi salvator de suflete, transportator de vești bune și rele, de aceea din când în când ar fi împușcat și pus ca semn de carte.
În restul timpului însă ar fi declarat eroul necunoscut cu mii de kilometri desenați pe talpa pantofilor sport și, firește, rege de planetă.

Dacă azi ar cădea netul, ne-am scrie scrisori pe hârtie, ne-am privi în ochi și am avea existențe rotunde, ca niște jocuri de șah neîncepute, fără pioni pierduți.

Dacă azi ar cădea netul, lumea ar fi brusc mai responsabilă, mai bună, mai neinformată. Mai bogată și mai săracă.

Dacă azi ar cădea netul, oamenii s-ar trezi brusc, goi, dezbrăcați de adăpostul ecranelor.
Căderea netului, Paradis ori Infern?