Tags
adrenalină, încăpățânare, conflict, dreptatea absolută, țipă, pasiune, supărare, ură
Oamenii se supără. Unii se supără aprig pe moment, țipă și sparg, apoi le trece.
Alții se supără așezat, ca și cum ar clădi un zid de cărămidă, cu tencuială bine făcută. Se supără organizat, perioade lungi și pline, își clădesc cu meticulozitate supărarea și alimentează focul ei cu lemne uscate din pădure, tăiate simetric. Adună mormane mari de supărare și chiar dacă se ard și ei, ori mai ales ei, se simt motivați să fie supărați. De cele mai multe ori motivul supărării e absurd de banal. Poate să fie o propoziție citită de sus în jos și interpretată.
Supărarea asta ivită din nimic crește în timp, alimentată de pasiune. De fapt se simt bine făcând casă cu supărarea. „A ierta” există undeva teoretic în spatele minții, dar sunt atât de convinși de „dreptatea absolută” pe care o dețin, încât nu se aplică „de data asta”. Supărarea devine la fel de intensă ca o poveste de iubire și le dă aceeași putere. Dacă un îndrăgostit mută munții și culege luna de pe cer, un supărat de genul acesta poate să dea un șut lunii, să o scoată din galaxie și aruncă sufletele din preajma lui la gunoi, mai lejer decât ambalajul de la caramele. Nu e curios ce se petrece dincolo de zidul gros de cărămidă, cu multă tencuială, ridicat de încăpățânarea lui.
Cunosc oameni care se hrănesc din conflict, trăiesc conflictul, iubesc conflictul. Au o nevoie organică de „dușmani” și de lupte verbale. Nici nu contează motivul discordiei, atâta timp cât au un partener de nădejde cu care să se războiască, care să le dea agitația și adrenalina dată de ură. Am văzut taciturni care începe să trăiască și să devină spumoși și coerenți doar în momentul în care se activează într-o discuție conflictuală. În rest îi vezi… parfum de tei.
Supăratul, profesional i-aș spune, distruge fiecare relație din viața lui, mai devreme sau mai târziu. Cum îl recunoști? Are o balanță spartă și un buchet de amintiri uscate, cernute în rumeguș ieftin. Și o supărare rotundă. Perfectă în urâțimea ei. Satisfăcătoare ca trăire în oglindă.
Toți ne supărăm. Ori ne trezim pe partea stângă, ori suntem grăbiți și tragem noi concluzii iute-iute. Sau avem pur și simplu poftă să purtăm ochelari de cal. Ne zgârie un ton ce încă n-a ajuns la soare și-n noi e șapte dimineața… Sunt multe motive.
Eu explodez. Ca dopul de la sticlă. Apoi îmi trece și uit de ce m-am supărat și vorbesc normal. Iar când îmi amintesc mi-e ciudă, că nu mai pot să mă întorc.
Se spune că-i frumoasă împăcarea. Eu cred că-i doar o scuză ca să ne iertăm noi înșine pentru că ne-am supărat.
Nu sunt motive să ne supărăm cu adevărat. Când mergi pe fir și pricepi omul, nu ai cum să nu-l înțelegi. Există mereu o motivație și o explicație care stă la baza acțiunilor lui.
Nu creșteți oameni de zăpadă. Nu porniți un conflict mic cât un ghem, pe care să-l rostogoliți în ură, crescându-l tot mai mare și mai mare. Nu-nchideți uși!
Oamenii nu sunt răi, ci adesea răniți, ori cumplit de nepotriviți…
Câte o imagine îți umple sufletul ca pe-o găleată cu apă de izvor. Și dai pe dinafară de fericire. Ai întâlnit frumusețea. Ochiul tău face plecăciune adâncă minunii, pentru că nevoia ta de frumos se întâlnește cu frumosul, iar ecuația e perfectă. Fără rest și virgulă. Te afli în creierii munților, la aproape 3000 de metri altitudine. Nu ești doar cu capul în nori, ci cu întreg corpul. Realizezi că ești sănătos și plin, iar în fața ta se derulează simplu și miraculos viața. Te înclini în fața divinității, pe care o simți cu tot sufletul. Sunt porțile larg deschise. Nu îndrăznești să o numești, dar mulțumești, așezând bucuria ta acolo, lângă cetina de brad curată…
Femei-copil suntem amândouă. Încă.
Tragem în piept tentativă de primăvără. Când e soare ne întindem ca niște pisici leneșe, satisfăcute… Dar vântul distruge idila și mitraliază plumbuit pielea destinsă și recunoscătoare și în sfârșit…. caldă. Grădina doarme deocamdată. Noaptea coboară devreme, în ore lungi, delicioase. Plănuim zile de mâine și ne-ncălzim sufletul cu aroma ciocolatei fierbinți. Focul trosnește în șemineu. Da. E o oarecare primăvară. Așa se spune la știri… Neclar. Prezentatorul se încurcă: vine joi, pe la trei, ba pe la cinci… Urmăresc cu atenție când răsare primul fulg de floare mai îndrăzneț. Să apuc să fac două-trei fotografii și-n primăvara asta.
