Ieri. O zi lăptoasă și cenușie. Temperatură în conformitate cu ceea ce prevede legea pentru un banal mijloc de noiembrie. Mi-s dragi zilele de genul acesta, pentru că-mi devine grădină cu flori casa. Întotdeauna mi-au plăcut, indiferent unde am locuit. Iubesc cumințenia domestică a bucătăriei, lumina care se filtrează timid prin perdele (de când mă știu am locuit în case cu geamuri mari), căldura care se întinde nestingherită în jurul meu și, în general, toate elementele micuțe care personalizează cei patru pereți, transformându-i în acasă.
Monotonia e superlativul absolut pe care-l poate da o după-masă de noiembrie.
Mă apucă uneori cheful să fac dulciuri cuminți. Dulciuri de toată ziua, gustoase și ușoare, gen clătite, ori checuri, ori muffins. Și atunci căldura casei se împletește cu aroma de vanilie și coajă de lămâie.
– Mi-a ieșit checul ca o spinare de vacă, îți spun.
Arunci un ochi și râzi, amuzat de comparație.
– Ți-a ieșit ca toată vaca, îmi intri în joc.
Apoi îl scot din cuptor și miroase fabulos. Aroma cafelei se amestecă cu fierbințeala checului parfumat, cu gândurile și vorbele noastre. Cu liniștea casei și lumina lăptoasă și gri. E noiembrie…

Joi. Frig. Haine groase. Nu tu culoare. Nu tu căldură. Nu tu aia. Nu tu cealaltă. Zăpadă, da. Sare pe trotuar, da. Frig, da. Nu mie.
Nu mi-e frig. Dar e frig. Afară, zic. E frig.
E iarnă. Cum să fie? În plus e Canada. Duh!!!
Canada mi-a trebuit (de fapt nu mi-a trebuit), Canada am. Cu iarnă extra la pachet. Iarnă din belșug. Iarnă la ofertă… Se putea și mai rău.
Se putea? Nu-i așa?
Dacă nu ar fi trei persoane dragi sufletului meu, născute în februarie, mi-ar fi tare antipatică. Luna, zic. Mi-ar fi total antipatică.
Ce pot să fac? Nimic. Ba pot. Cafea. Cafea cu scorțișoară, așa foarte puțin. Cât să-mi miroase a sărbătoare.
Joi de februarie. O zi pe care-aș pune-o sub semnul lui NU ȘTIU.
Gânduri se rostogolesc și devin tot mai mari și mai rotunde în capul meu. Pe tehnica bulgărelui de zăpadă. Devin tot mai grase, prin rostogolirea lor în capul meu.
Mai bine să mă gândesc mâine, pe model Scarlett O’Hara.
De ce m-oi fi plângând de iarnă? În România e la fel. Tot iarnă, frig, zăpadă.

Iarna trebuie să ne vitaminizăm mai mult. Dacă se poate în mod natural cu fructe și legume. Mi-a dat ieri Potecuța o rețetă care îmi place mult.
Și cum sună, și cum gustă. 😀
Bombă de vitamine, ajută la detoxifiere, întărește sistemul imunitar, previne o mie și una de afecțiuni,(respectiv vindecă).
Rețeta noastră e mai acrișoară (dar nouă ne plac acriturile), însă se poate adăuga miere, banană sau curmale. (Eu folosesc adesea curmale pe post de îndulcitor. Le las să se înmoaie în apă în prealabil, ca să nu rămână bucățele și le adaug în compoziția dorită).
Povestea e în felul următor: fibre, potasiu, calciu, fier, complex B, vitamine A, C, K. Convingător. Nu-i așa? Un elixir de sănătate.

Mă lovește uneori câte-o hărnicie! Big time!
Speedy Gonzales e expirat și pensionat în comparație cu mine. Când mă apucă.
Sunt activă în general, din fabricație. Dar când vine criza asta de super-hiper-extra energie fac cele mai ciudate și inutile chestii. De exemplu în vară am făcut dulceață de zucchini și dulceață de struguri.
Cu strugurii am fost în mare și puternică competiție cu ratonii, care veneau noaptea la furat, mâncat și făcut mizerie. Că nu mâncau civilizat toate boabele. Scuipau învelișul.
Dulceața de struguri am făcut-o doar din răutate. Jur. Doar ca să nu mănânce ei strugurii din grădina mea, că era a mea și erau strugurii mei. Da?
I-am alungat cu tot ce am știut, am stropit gardul cu clor, am pus cayenne pepper pe iarbă, saci de nailon pe pilonii viței de vie. Să alunece și să cadă!
Am mers până acolo că m-am înregistrat recitând Nichita Stănescu și la-la-la toată noaptea în grădină. Răcită și răgușită. Dar am recitat. Și nu le-a plăcut. Nici mie.
Nu puteam dormi, că mă auzeam. Geamurile dormitorului dau înspre grădină și eu am un auz… aud și musca-n zbor. Nu-mi mai suportam vocea din dotare. Dar am rezistat eroic. Știu pe de rost poeziile acelea… „un ochi verzui, și-un ochi căprui”…. brrr!!!
Punctul culminant l-am atins însă făcând dulceață de struguri. Durere!! Nu există tâmpenie mai mare decât dulceața de struguri. Dacă aveți vreo „prietenă” pe care o „iubiți” dați-i rețeta. Muncă sisifică. Iar în final nici măcar nu mai are gust de struguri. Prin fierbere se pierde aroma.
Mie îmi place să gătesc, însă evit chestiile inutile. Să scoți sâmburii de la catralioane de boabe de struguri… No way!
***
Azi am făcut o Negresă. Am o rețetă rapidă și deliș-delicioasă. Pufoasă și yummi-yummi. În compoziție se pune și dulceață. Eu de obicei pun una mai neserioasă, care nu-mi place.
Exact! Am pus dulceață de struguri. 😀 Așa arată. Dar e mult mai bună. 🙂

Azi am primit unul dintre cele mai mari și adevărate complimente. Care mi-a făcut nu doar ziua, ci întreaga săptămână. Un compliment serios venit de la un gentleman adevărat, nu spus din vârful buzelor. Henry, vecinul meu neamț a trecut pe la noi. E unul din preferații mei, un personaj foarte simpatic, drept la statură, cu ochi jucăuși, politicos și glumeț. Eu eram la bucătărie, tocmai terminam de făcut supă de găină. Surprinzându-i privirea pofticioasă, l-am întrebat dacă dorește și a acceptat, spre surprinderea mea. Că e neamț, și ei sunt un pic mai reținuți. Că era supă și nu o bucată de prăjitură. Adică… parcă supa cere un pic de intimitate. Nu?
A mâncat cu poftă și mi-a spus că așa o supă bună n-a mai mâncat din copilărie, că e fix cum o făcea mama lui. Știind ce delicii culinare ies din mâinile Irmei, complimentul m-a atins. Adică venea de la un cunoscător.
Gătitul e una din pasiunile mele, descoperită târziu și mai mult din nevoie. Acasă mama nu m-a pus să gătesc. M-a lăsat în lumea mea populată de cărți, doar de vreo două ori mi-a rupt niște cărți în fâșii atât de mici, încât nu am mai reușit să descopăr nici numele autorului. Dar au fost excepții de la regulă. Ea avea ce-avea cu goblenurile. Îmi dădea un fel de normă, să cos de acolo până acolo. Le urăsc cu pasiune și azi. Dar aia era norma mea. Puteam să citesc, ori să merg la joacă, doar după ce terminam postata de etamină. Excepția erau clătitele. Nu-mi plăcea gustul lor (nici azi nu mă dau în vânt după aluatul acela cleios) dar mă fascina oarecum tehnologia. În rest pauză mare. Foarte mare. Tata era disperat că „ti-i mărita și tu nu știi să faci un ceai”.
Eu aveam două mari și late argumente:
Primul, că nu aveam nici o intenție să mă mărit. Și nu aveam. Dimpotrivă. Nu mă interesa deloc povestea aceea cu mirese etc. etc.
Iar al doilea: chiar de s-ar  fi întâmplat dezastrul cu măritișul, respectivul cu siguranță va fi dotat cu două mâini, ca și mine.
Bunicii își făceau cruce. Dar nu aveau cu cine să vorbească. Eram hotărâtă, convinsă și convingătoare. Un eventual soț nu popula visurile mele, iar ei nu aveau ce face, dacă pacostea de mine fusese repartizată fix în curtea lor.
Mama avea, fără vreo bază, convingerea că voi ajunge la rândul meu să gătesc. Nu știu cum, dar intuiția ei feminină a funcționat. Așa că de la marea performanță de a pune un ou la fiert, uitând complet să adaug și apă (explodează. Oul pus la fiert fără apă explodează!) am ajuns, nu doar să gătesc foarte bine absolut orice, dar să-mi și placă.
Sigur că la baza acestei pasiuni a stat… cine credeți? Nevoia… care te învață. Aveam două opțiuni: să mor de foame, sau să pun mâna la treabă. Pentru că nu pot mânca decât ce îmi place și… nu prea îmi place…
Gătitul și  nutriția sunt printre pasiunile mele și mă gândeam să adaug aici o rubrică, dar consultându-mă cu câțiva prieteni, am ajuns la concluzia că aș transforma blogul în varză.  Oricum, profit să pun mai jos niște poze cu un concurs la care am participat – un concurs dietetic, cu un număr destul de mic de ingrediente și de opțiuni, unde mi-am lăsat imaginația să zburde, pentru că alegerile erau limitate și meniul fix, așa că am mizat pe culori, pe flori, pe rațe, pe ce mi-a ieșit în cale. 🙂

This slideshow requires JavaScript.