Cluj de Românica. Ploaie de ploaie.
Răcită cobză cu nervi de nervi, că fix aici și acum m-a apucat.
Nu putea să se lipească de nas/gât virusul în Arțaria? Mă „răsfăț” cu propolis, vitamina C și prafuri cu paracetamol. Amețită.
***
Nu e de mirare. Week-endul n-a fost cuminte. Deloc.
***
A sunat el-ul din dotare. Eram cu M, (my bff). „Măi, voi luate separat sunteți cuminți, dar împreună formați o bombă. Nu e bine.” Râde, dar nu-i râsul lui. Stie el ce știe.
***
Noi două: veselie x 2. Suntem ca-n bancul cu cele două babe, care au stat zece ani la pușcărie și incă zece la poarta pușcăriei, că nu și-au terminat poveștile. Câte tâmpenii am făcut noi două. Dooaaamnee!!!
***
Și cât de bine ne înțelegem una pe alta. În orice situație de situație, la care alții s-ar uita ușor in x. Reușim cumva să ne transpunem una în pielea celeilalte și să pricepem fix cum stă situația. Și găsim să ne spunem fix ce trebuie. Și fix când trebuie. Fix.
Am dormit amândouă că mai aveam multe de spus… și-am adormit la mijloc de propoziție in timp ce vorbeam/ascultam.
***
Și ce secrete ne știm noi două…. hmmm. Nimeni nu știe și n-ar putea bănui.
***
Petrecere. Ieșit în seara de noiembrie cu doar o tentativă de bluză subțire pe mine. Fumat. Nu am mai fumat de mulți ani. (Rușinică!!!!)
Dar M e frumoasă și dansează in aer cu mâinile ei fine, terminate intr-un pai de țigară mentolată și albă. Îmi place gestul ei elegant, buzele care vorbesc și râd, aruncând rotocoale de fum argintiu.
Vreau și eu. Poftă: și eu și eu. E mai interesant să vorbești cu o țigară subțire în mână. Să te oprești și să arunci bule de fum printre secrete și hohote de râs. La început am pufăit, ținând în mână țigara parfumată, apoi am fumat. Nu mult. Dar trei nopți la rând s-au adunat. Acu gâtu’ scârțâie.
***
Întâlnire la ceas de seară cu aromă de trecut. Ce mult ne-am iubit… Oooops! O fi fost vis, ori real?
Tulburat ape? Sper… nu.
Viața e frumoasă.
***
Pe M o sună (coincidență – în aceeași zi) marea ei iubire, pierdută azi și ea(iubirea) în lumea largă. Nu știu în  prima secundă ce i-a-nflorit  ochii. Simt că ceva extraordinar s-a petrecut. Îmi spune. E fericită.
***
Cluj de Românica. Răcită cobză. Paracetamol și ceai de ceapă. Vine iarna?

Lipa-lipa în șlapi cu țepi, de-ai mei, de acum o sută de ani. Mama păstrează tot ce e al meu. Îmbrăcată într-un prosop, după duș, intru în camera ce-mi tăinuiește toate amintirile. Am sentiment de dimineață. Dar nu e. Sigur, undeva pe glob și în mintea mea e. Camera mare și solidă cu două geamuri imense cu rolete (jaluzele) groase din lemn masiv mi-au izolat somnul de zumzăiala universală. Mama a scos telefonul din priză și pedepsit pe Blackie cu lesă, departe de urechile mele.
Câtă liniște și dragoste…. Palpabile. Cătușele problemelor au rămasa acasă – peste ocean, în Arțaria mea agitată. Aici sunt doar copilul părinților mei, nepoata bunicii mele (nici nu sunt sigură dacă asta e ordinea, sau invers), soră și verișoară, mătușă și nașă, fină și prietenă. De o mie și una de ori prietenă.
Am trecut prin bucătărie. E un amestec de arome…. Dovleacul care se coace în cuptorul aragazului, amestecat cu miros de vanilie și ciocolată și friptură și pâine proaspătă și cafea. Întotdeauna mi-e dor de dovleac copt. Nicăieri nu e dovleacul ca acasă…
Oglinzile mă mângâie, sunt subiective, păstrează imaginea mea veche… Țin cu mine. M-au privit întotdeauna și îmi știu toate secretele. Toți fluturașii care au trecut din când în când pe aripile pleoapelor mele căprui. Toate tainele inimii le-am respirat în apa lor generoasă.
Dragostea și liniștea patinează fiecare muchie a mobilei din camera mea, culoarea pereților roz-mov, pe care ai mei o împrospătează de fiecare dată când zugrăvesc, pentru că eu am ales-o cândva. Pe tablourile, unele copilăresc pictate prin clasele primare. Pe toate obiectele care m-au înconjurat și mi-au aparținut, pe care mama le păstrează cu dragoste încăpățânată.
***
Telefonul sună. Mereu. Puțină lume știa că vin, dar toți au aflat că sunt acasă.
Mătușa (una din surorile mamei) îmi urează bun venit și râde, îmi spune cum, mică fiind, uram apa. Că mă spălau în țipete, iar bunicul pleca rușinat de acasă, să nu creadă cineva că mă torturează, să mă omoare. Nu-mi amintesc. Cred ca eram foarte mica. Mi-or fi băgat săpun în ochi? Am fost rea? Nu știu. Dar au multe amintiri cu poznele mele.
Azi ador apa. Sunt taur de… apă. Aș putea locui în apă.
***
Clujul e calm, e armonios. E arhitectural. E elegant. E al meu. Simt prin toți porii acasa. ACASA. A mea. Oamenii sunt calzi și frumoși. Oare România mea e alta?
În geam la bucătărie mi-a zâmbit o boabă de zmeură. Da. Mă cunoaște. E zmeura de acasă, lăsată special acolo să-mi râdă și să-mi spună și ea bine-am venit acasă.

Am descoperit de un an și un pic virtualul. Nu. N-am trăit pe Marte, dar l-am servit cu lingurița mică, așa fără prea multă încredere. Fb, e-mail, twitter, messenger etc. le foloseam strict cu scop de scurtătură temporaro-geografică cu realii din viața mea.
Odată cu deschiderea blogului, realitatea mea reală s-a elasticizat și au intrat la concurență cu realii, virtualii mei apropiați. Se știu ei.
Nu mă întind, că știți cu toții despre ce vorbesc: am descoperit și eu roata.
***
De câte ori vorbesc cu Q_Sound ori O experiență personală, depinde cum o știți, nu mă satur de cârlionții cârlionțați ai conversațiilor noastre. La cea mai recentă, am tras o concluzie cât se poate de interesantă din punct de vedere zodiacal: ea arici, eu broască țestoasă. Despre ce vorbesc un arici și o broască țestoasă la ceas de seară? Depinde cum și unde se-nvârte fusul.
Ca să pricepeți punctul de pornire e acesta, mă rog cât o să pricepeți, că legătura e aia a nucii în perete:

S: Ție degetele, mie cuvintele… ne ținem cum putem după ele… altfel balta ne paște… deși mie-mi place-n baltă, ca la pește-n apă (orice balt-a fi 😀 )

Q: Mie-mi place să mă bălăcesc ca o rața, una japoneză- am înțeles că ăștia îs cei mai curați- apa tre’ să fie cristalină, să știu tot ce-i dedesubt (toate abisurile) și cre’ ca și U2, ca să mă exprim ap(a)data(t), fluid adecă. 😀
La cui avem divergențe de păr(ere), un nr. divizibil care durează mult, dar nu știu dacă face cuplu: pe tine te obosesc; io agaț numa’ obiecte in el, îs umanistă ca o pasăre cam crăcănată :)),chiar și la tablouri am ezitări…

cre’ că atunci când degetele obosesc și se cară la culcare, îți mai rămân buzele să rotunjească balțul si dinții să te ții de el- asta in deplină cunoștință de cauză și efect. 🙂

S: Da, și eu rață și tu rață… 😀
Cuiele nu mă obosesc, ci mă lasă rece, pot trăi și fără ele. Paralelă. Adică.
Evit să ne întâlnim, că ne lipsește chimia. 😀
Îmi folosesc degetele. Mâinile. Când pictez mă folosesc și de ele, nu doar de pensulă… când gătesc de asemenea. Îmi place să ating, să simt materialul… să mă simtă. Să mă dizolv în literă/culoare… așa că și apa… e dizolvare/dizolvândă. 🙂

Q: io sunt rața, tu ești lebadă…numa’ dacă mă iau după scris. 😀 ( că șezi cu spatele la mine) plus ca io nu pictez; uneori, mă holbez la câte o pânză, simt că m-aș dizolva în culoare, da’ e doar o părere. cre’ că sunt insolubilă și am toate șansele să devin insolvabilă- prea mi se strâng datorii cromatice neonorate. :)) la foc însă nu rezist . de aceea, evit bucătăria. 😛

ps: cum o fi zacusca de Cluj?! în aia candiană chiar nu cred… (îs naționalistă când vine vorba de… limba noastră și ale ei papile 🙂 )

S: Tu ești rață, eu lebădă, numa’ să nu fii de acord cu mine. Biiine, hai de-un compromis să fim ambele gâște (numai cinci minte, că nu suntem nici una, dar așa… să pretindem. Că altă zburătoare nu-mi vine 🙂 )

Nu există zacuscă canadiană, adică sunt tot felul de amestecuri de legume pe foc, cu alte nume… vecinii mei sunt în majoritatea lor europeni, așa că au ale lor variante.
Cât despre zacusca mea să știi că sunt extrem de mândră de rezultat, e aplaudată de audiență de fiecare dată. Cumpăr legume proaspete de la fermă, le prăjesc pe grătar și curăț de orice pieliță (trebuie să fie impecabile) – mă refer la cea de vinete, respectiv vinetele, ardeii și gogoșarii, că ei își permit să aibă pielițe 😀 și le dau un gust foarte bun.
Fac și de fasole și de ciuperci, dar cea de vinete e numărul 1.
Cât despre etimologia cuvântului zacuscă, fără să verific pot să bag mâna în foc că nu e românească.

Cu papilele… eu sunt curioasă și pofticioasă… nu mâncăcioasă. Prefer mâncarea japoneză. 🙂

Q: sweety, io cre’ ca ești amorezată… sa nu pui tu punctul pe ‘i’?! e drept că te-ai concentrat pe legume si ale lor pielite- sunt de acord, tre’ sa fie impecabile!
altfel, nu-mi esplic… 😛 păi, zacusca nu știu de unde o fi, sigur nu e de la noi, da’ …modul de preparare e musai să fie al nostru. Ce, tu mai știi unde s-au iubit prima oară oamenii și pe ce limbă? am putea căuta, da’ netu’ ăsta are multe erori. Și apoi, io pe limba mea vreau să iubesc. 🙂

S: Eu vreau să iubesc! (punct clar și răspicat și pe i sau j, ce vrei tu).
În ce limbă? Contează? Vreau autenticitate. Sentiment pur 😀
Dacă pe el-ul acela l-a adus barza sub alt soare și a gângurit în altă limbă? Nieh… cred că oamenii pot fi frumoși și buni indiferent de geografie. Nu îl pun pe „patul lui Procust” al limbii române.
(Acu el-ul din dotare care e român 100% mi-ar zice ceva pe românește… 😀 )
Dar… 😀
PS: nu mă refeream la căutarea pe net, ci la modul general… 🙂

Q: În patul lui Camil, să nu pui pe nimeni… nici tu să nu te așezi. Altfel, o carte foarte bună. 🙂 în patul tău… bun să fie el-ul, indiferent de limbă. 😛 ( dacă pe tine nu te deranjează)

nu cre’ că aș putea iubi pe cineva străin( să nu fie român), căci nu mă vad oftând, bâlbâind, gemând în altă limbă decât… gerunziu’ românesc. 🙂

dacă ai putea alege între a fi iubită 100%( că văz că-ți plac procentele) și a iubi, a suferi de chinurile incertitudinii, a te îndoi de șansele de a fi iubită la rândul tău de el-ul ales, ce ți-ai dori?

S: Dacă ar fi să aleg și să îmi pot bloca sufletul aș alege fără preget să fiu iubită și atât. Știu că o să ți se pară egoist răspunsul meu, dar liniștea sufletească mi-e vitală.
Cine iubește suferința, de orice fel ar fi ea?
Nu aș alege ”chinurile incertitudinii”. Din păcate nu pot să aleg, iau ce mi-e dat și probabil că așa e-n legea firii, ca cineva să te iubească 100% până la sacrificiu, dar la un punct, sau altul, tu să treci prin acest foc, poate nu distrugător, ci purificator, al incertitudinii, al iubirii nepotrivite . 🙂
Și revenind la discuția noastră despre zburătoare, pentru că se potrivește de minune aici, treci rând pe rând prin stadiile de lebădă, rață ca mai apoi să te transformi în gâscă. Chiar dacă doar pentru 5 minute. 🙂

Cu toții trecem sau ne trecem prin patul procustian, mitul care l-a inspirat și pe C. Petrescu în romanul cu același nume. Psihic sau fizic ne „potrivim” altora sau societății.

Cât despre povești de dragoste în sânul limbii tale…
Cunosc povești de dragoste minunate petrecute între persoane provenind din nații diferite și cupluri frumoase. Cred că atunci când iubești cu adevărat o faci cu sufletul și comunicarea se petrece la un nivel superior cuvintelor. Părerea mea e că suntem toți oameni, contează ce e în interiorul nostru. Și suntem mai bogați având acces la două culturi diferite.
Dar părerea mea e pur teoretică, neexperimentată. La mine se petrece românește (gerunziu românesc, vorba ta). Însă așa cum ți-am spus, e o întâmplare. Nu ar fi un criteriu cel de a fi român. 🙂

Q: În patul iubirii scriitorului român, să nu te afli… pe mine m-a fascinat povestea de dragoste dintre bărbatul care se îndoia mereu de dragostea lui și îi punea sub lupă frumusețea femeii ca un adevărat cuceritor. care nu vânează decât cele mai frumoase exemplare, pt. a le afișa ca trofee, și femeia fragilă inferioară social și intelectual, într-o Românie burgheză interbelică, care mulțumește unui adorator oferindu-și trupul, nu și buzele. Un cuplu bizar, însa extrem de bine analizat, scris. Dragostea unui bărbat bogat, un etalon al elitei momentului scindat de emoțiile sale, un intelectual, însă nu suficient de puternic pt. a-și rezolva conflictul interior. ( patul acestui intelectual mie mi-a lăsat senzația că era unul la modul cât se poate de propriu, în esență, pt. că opinia publică venea pe locul secund în dilema sa interioară, susținându-i convingerile nicidecum fiind hotărâtoare)

nu mai știu unde am citit, deci am suspiciuni, sau vreau să refuz a crede, că d-nul Camil Petrescu era mare amator de bordeluri de cea mai joasă speță-cele frecventate de marinari. ( spaniole, parcă) sigur, asta nu schimba nimic din ceea ce ne-a lăsat scris. 🙂

stadiile păsărești nu-mi sunt f. clare… păi, tu vrei sa(mi) zici că atunci când o femeie iubește este gâscă? fie și pt. 5 minute, nu accept!! 😛 nu în sensul în care este folosit; altfel, cre’ că atunci devine orice pt. bărbatul ei.

la mine e un criteriu obligatoriu să fie… rocker!! uite ce de gașcă sunt: nu vreau bărbați puternici, frumoși sau bogați.

S: Eu mă voi rezuma în a-ți răspunde despre „penele” noastre.
Ai făcut analiza romanului… bravo! 🙂

Mă mir că nu ai reacționat la răspunsul meu oarecum egoist.

Stadiile păsărești despre care vorbeam:
Ești lebădă pentru cine te iubește (cu siguranță pentru bărbatul acela care îți oferă 100%).
Dar când e o iubire nepotrivită, care te trece prin suspiciuni și întrebări și te face să suferi, când ai semnale de alarmă și tu știi din start, dar mergi înainte că nah… e săptămâna chioară și e lampa care atrage fluturele…
atunci ești definitiv gâscă și meriți să te numești așa. Iubirea trebuie să te facă fericit. F-e-r-i-c-i-t. Nu suspicios, nu frământat de neliniști.
Ești gâscă deci și prin urmare pentru că nu îți folosești creierul din dotare. Îi dai pauză și mergi pe pilot automat-fluturi.
Nu se face. Că unde nu-i cap e vai de picioare și rămâi fără fulgi (de lebădă, ori rață, ori gâscă). 😀

Q: nu fuse chiar o analiză… m-am întins cam mult însă, ai dreptate. mi-aduc aminte ce capsată eram la școală că nu studiam ‘ patul’, ci doar ‘ultima noapte… 🙂

la penele ns. dacă revenim, nu te pot contrazice: așa e, de multe ori rămânem și fără… fulgi.
și nu m-am luat de tine, nu aveam de ce; de fapt, chiar mi-a plăcut răspunsul pt. sinceritatea lui. 🙂

io, fiind un arici in esență, îți dai seama că, de multe ori, greu las să ajungă la mine afecțiunea celuilalt, darămite … invers. 😛

sweety, tu să știi că ești dulce pe bune, nu doar așa, ca nick, lipicioasă foc. ai un fel atât de cald și firesc de a vorbi în scris, că bate rețeaua asta, o surclasează!

S: Eu obișnuiesc să spun că-s zodia broaștei țestoase… vizualizează un arici și o broască țestoasă la povești… 🙂

Și povestea ar mai fi continuat dacă orele târzii ale nopții nu s-ar fi înghesuit toate deodată peste noi…

Plouă. Octombrie glumește azi apocaliptic cu noi. Plouă mărunt cu dinți ascuțiți. Gata să muște frig.
Nu ies din casă. Ploaia își cască ochii prin geam. O privesc detașată, cu aromă de cafea, cu gânduri ude, sucite ciudat în semne de întrebare. Efervescență…
Spor.
Aromă de cafea și Bebe. Voce cald-șoptită, ploioasă și ea în ton cu soarele absent azi. Doar azi. Nori gri petrol îmi fac cu ochiul.
Da, știu. Se prostesc. Mâine va fi soare. Din nou.
Pe strada mea e soare aproape tot timpul. Uneori uită să se ducă la culcare și se ciocnește, repezit, de lună. Ooops!
Își cere scuze politicos și se afundă-n asfințituri rotunde care-i stau la îndemână întotdeauna. Nici nu știu de unde are atâtea asfințituri.
Azi plouă. Gânduri cu ploaie.
***
Am chef să pictez. Dar culorile se joacă de-a v-ați ascunselea cu mine. Așa cum mi-au făcut și cuvintele vreo două luni. Nu știu pe unde mi-e șevaletul. Nici pensulele. Nici cutiile cu vopsele.
Plouă conștiincios. Bacovian curg stropii pe strada mea.
Aș picta ploaia de azi cu toate gândurile ei ude. Aș picta toate semnele de întrebare și toate frunzele care mi se desprind cu ușurință din palmă.
Eu nu sunt copac, pentru că am aripi. Chiar dacă în palme îmi cresc frunze colorate cu nervuri transparente și muzicale.

PS. Rețetă: o zi ploioasă cenușie (obligatoriu cenușie și rece) se asortează cu o cafea fierbinte și Bebe.

Azi m-a învins toamna. Mi-a pastelat fluturii ce se aglomerează de obicei în mintea și inima și stomacul meu. I-a domesticit și aranjat pe frunze și raze de soare. I-a organizat oarecum, deși unii dintre ei stau încă aninați pe fire de păr.
Am confundat stânga cu dreapta (ce mare lucru?) și am condus în plus 26 de kilometri. După o vreme am realizat că nu mai sunt în oraș, în jurul meu erau ferme, dar nu mai conta… pentru că toamna era atât de nuanțat întinsă în jurul meu, frunzele se topeau în transparențe de soare, iar unii copaci, nehotărâți ce culoare să ia, erau buchete mari de flori, explodând spre cer.
Azi cu siguranță m-a învins toamna.

Măi frate, toată lumea se plânge de șopinguiala feminină.
Dar de șopinguiala masculină? De statul ore în șir în magazinele de cuie???
Da! Bănuiam… Tăcere.
Cum care magazine de cuie…? Ălea de te duci și cumperi tot ce intră într-o casă, de la vopsele, la gresie și ciment și faianță și uși și chiuvete și clanță și mama clanței și tata clanței și bunicii clanței și… tot.
De ălea nu zice nimeni nimic? Nu?
Cum??? Mi-au cedat nervii?
Sigur că mi-au cedat. Azi, zi de duminică m-am perindat prin ele de la prânz și până la închidere.  Azi am fost fericită o singură dată. O dată. Când am auzit vocea vibrantă și masculină, care anunța că în cinci minute se închide magazinul și cumpărătorii sunt rugați să își achite produsele. L-am iubit pe acel bărbat. L-aș fi sărutat. Aș fi fugit cu el în lume, fără să mă intereseze nimic. Departe de magazinele de cuie.
Și din aprilie fac asta. Din aprilie merg cu disperare și cumpăr cuie. E drept că uneori cu lista, că nu am habar cum trebuie să arate… cuiele. Știu unde și ce și cum și cât.
Și tocmai eu să stau ore și ore și ore și ore în magazinele de cuie? Eu, care nu am niciodată timp? Eu, care nu mă mă plictisesc deloc și niciodată, cu o singură și mare excepție: aici.
Nu-mi place nici aerul din magazinele de cuie, nici uniformele vânzătorilor, nici zâmbetele lor amabile. Cum să zâmbești și să vorbești pasionat despre cuie?
Cum să-ți fie plină memoria de j-de sortimente de cuie? Cum să pui frumos pe rafturi cu delicatețe, pe mărimi și sortimente… cuie? Și până când să cumperi cuie?
***
PS: Prin cuie a se înțelege orice obiect metalic identificat care se vinde în magazinele de home hardware.

Azi era să mă ia vântul. La propriu.
Trebuia să ajung undeva la o anumită oră. M-am uitat pe Google maps și am văzut că e aproape, 12 minute de mers cu mașina. Nu am pus la socoteală traficul și căutatul parcării, așa că am pornit prea târziu. Mers ca o furtună, parcat, plătit și aproape alergat spre clădire. În drum, când a început un țârâit rece, mocănesc, mi-am dat seama că uitasem umbrela în mașină și voi ajunge sub formă de mâță plouată. M-am întors repede, luat umbrelă și viteză. Mai aveam 2 minute, drumul până la intrare și o zonă labirintică de străbătut în interior până la locul cu pricina. Nici superwoman să fi fost nu aveam cum să ajung la timp.
La doi-trei metri de mine o bătrânică cu baston. Eu, grabă mare, dar cu umbrelă. Ea, fără. Nu m-a lăsat sufletul să o văd cum luptă cu vremea, așa că am luat-o sub umbrela mea.
Dar a pornit un vânt! În viața mea nu am trăit așa ceva!  Mi-a răsucit și rupt umbrela-n mână ca pe-o surcea, mai s-o pocnească peste față pe biata femeie pe care am dorit să o ajut.
Aerul rece m-a pleznit, blocându-mi căile respiratorii. Nu am mai văzut nimic. Așa trebuie să se fi simțit doar Ana lui Manole, însă eu nu aveam motivația ei… că „Manole” al meu era la serviciu la căldurică, fără habar că eu mă bat cu forțele naturii…
Pe lângă faptul că jetul de aer puternic mă sufoca, abia mi-am ținut echilibrul până am intrat în clădire, unde am ajuns bineînțeles târziu, udă și cu părul vâlvoi.
Și-acum mă gândesc: dacă m-ar fi luat vântul, oare unde m-ar fi vânturat?

Sâmbătă… M-am trezit zâmbind de prea mult soare. E dimineață și mi-e bine… Soarele a intrat printre jaluzele și perdele, până la mine în pat, pe sub pijama și pe sub pleoape. Îmi place răsfățul lui și mă întind ca o pisică somnoroasă. Dormitorul alb e o capsulă de lumină și căldură la aproape opt dimineața. E o senzație de fericire absolută. Soarele mă iubește și protejează. Mă preling fără zgomot în bucătărie să-mi fac apa cu lămâie, apoi mă întorc în pat. Mi-am luat telefonul să văd ce e nou… ce s-a mai întâmplat „în timp ce eu dormeam”. Sunt conectată cu România și-mi place să mă trezesc în zgomot de furnicar: mesaje, e-mailuri, postări, comentarii. Lumea e activă, pentru că acasă e ora prânzului.
***
El e mai leneș. Ignoră soarele și țăcănitul unghiilor mele pe tastatură. E parte din rutina dimineților de sâmbătă și-i place să mă audă. Se trezește mult mai târziu. Se uită cu un ochi la mine pe genul „n-ai somn?” Zâmbesc, dar degetele mele își continuă dansul. „Citește ce-ai mai scris.” Citesc. Râde… Știe că mă joc și-i place. Râdem.
***
Peste o jumătate de oră sunt în aceeași poziție, doar că am pus și muzică. Soarele și moliciunea patului și țaca-țaca, unghiile mele pe tastatură. Îmi aduce cafea și biscotti cu ciocolată. Răsfățul meu de sâmbătă dimineață. Îmi beau cafeaua în pat.
Mă uit la ceas… E aproape 10. Mă rup cu greu… mă îmbrac și ies la jogging.
***
Zona în care locuiesc e liniștită, cu personalitate, ruptă parcă de orașul și țara în care trăiesc. Majoritatea vecinilor mei sunt europeni în vârstă, ce păstrează cu sfințenie obiceiurile vechi, aduse cu ei în momentul emigrării. De multe ori am sentimentul că locuiesc într-un sat în România. Grădinile par surori, cu straturi de legume aliniate soldățește și pomi fructiferi. Oamenii sunt gospodari, nu au timp de animăluțe de companie, sau barbeque. Eu, cu frica mea de câini, total nejustificată, sunt liniștită, pentru că pot să alerg fără stres. Știu că e doar Chihuahua din vecini, care nu e niciodată afară (o lasă liberă în grădina din spate) apoi un Golden Retriever bătrân și încă un simpatic, nu știu ce rasă, cu o față fioroasă, dar care șade în poziție umană. Când îl văd mă pufnește râsul.
***
Pe strada mea gospodinele sunt neobosite. Au dispozitive ciudate în grădină pentru întins rufele, pe care le pun albe și scrobite la vedere, ca niște drapele mândre ale familiei. La început mă priveau ciudat: „cum adică alerg eu pe stradă? Am eu timp de asta? În loc să curăț grădina, sau să fac mâncare, sau să șterg praful, sau să orice… în casă?”
Acum îmi zâmbesc cu drag. Ne-am obișnuit unii cu alții. Eu cu obiceiurile lor super domestice, ei cu cineva care nu își dedică neapărat viața gospodăriei.
Vecinii mei stau în grădină de dimineața până seara. Au flori frumoase pentru că știu fiecare secret al grădinăritului și legume sănătoase pentru că observă fiecare mic strănut al roșiei. Dimineața, pe stradă miroase a pâine de casă, sau a zacuscă, sau a salsa. Gospodinele sunt albinuțe. Indiferent la ce oră ies, le văd zumzăind în stupul propriu, care lucește de curățenie și ordine. Și poartă toate un fel de uniformă. Un fel de mini-capot înflorat fără mâneci, care se termină sub buzunare.
Quasimo mă fluieră de câte ori mă vede. La început m-am speriat. Își bagă două degete în gură și scoate un șuierat puternic. Îl văd și-mi face cu mâna. Nu aude cu o ureche și nu realizează ce poluare sonoră face cu șuieratul lui de bună dimineața. Sunt așa de drăguți vecinii mei harnici. Uneori mă trezesc cu ei la ușă cu pizza de casă, ori smochine proaspăt coapte, ori salsa caldă încă. E un chin să crească smochine din cauza climei diferite. În timpul iernii îngroapă în pământ pomii, să nu înghețe, iar primăvara îi scot la soare și lumină. Și sunt ditamai smochinii.
Multă muncă pe strada mea. Doar eu am timp să scriu și să alerg.