Hai să vă povestesc ce-am pățit săptămâna trecută. Trebuia să mergem la concert. Frumos tare. Casa Loma. Symphony in the Garden. Deschidere de sezon. Abia așteptam. Și mă îmbrac eu frumos, cu o rochițâcă subțâricî. Îmi iau și un sacou de-ăla de n-ar mai fi, peste.

Nu-s curioasă cum e vremea. Di ce m-aș uita la grade? Că nu-s în armată. Știu că-i frig, dar, ocupată cu ale mele, îmi alunecă pe lângă minte informația. Am prea multe de făcut, iar în casă e cald și bine, că doar am pus termostatul la douăzeci și patru de grade.
Nu gândesc să verific vremea ca să mă îmbrac adecvat. Io știu un lucru în spatele minții: e iunie. Câteva secunde să mă uit pe net? De unde?

Realizez că nu e bine din momentul în care ies pe ușă. Brrr! Tremur până în stație. Dar no, fiind în Canada, mă gândesc că e încălzit peste tot. Civilizație!
Concertul e în grădina de vară. Am mai fost. Știu sigur că va fi cald. Nu-mi fac probleme. Doar să ajung acolo.

Nu știu ce sânge au ăștia în ei. Cre’ că de șopârlă. Ăștia, adică băștinașii. Bagă, frate, aer condiționat de zici că suntem alimente și ne alterăm dacă ne bate vreo boare confortabilă de căldură. În metro e alizeu. De la aerul condiționat. Sunt cam verde. Dar acu’ ce să fac? Am plecat? Am plecat.

N-am mers cu mașina, că e oarecum în zona de centru și până găsim parcare… Ajungem în sfârșit la castel. Dinții îmi clănțăne muzical și mă întreb cum pot fi atât de @#$%^&# să nu verific temperatura înainte să ies din casă.

Ajungem. Intrăm. Cald și bine în construcția delicată, de sticlă, a grădinii de vară. Dar, surpriză!  Full house. Nici un loc liber înăuntru. Plasatoarea, foarte amabilă, ne găsește două locuri bune, foarte aproape de orchestră. Afară!!! În lateralul clădirii. Pânze de aer cald protejează interiorul. Doar interiorul.

Mai sunt 25 de minute până la ora șapte, când trebuie să înceapă atât de așteptatul concert. Stau țeapănă pe scaunul metalic și rece. E foarte multă lume. Îmbrăcată. Îmbrăcată de iarnă. Cu paltoane. Și căciuli. Unii au pături.
Ei au verificat vremea!!!

Strâng din dinți și stau cât mai adunată. Mă obișnuiesc eu cumva. O să uit când începe muzica. Mai e puțin. Și ăștia nu întârzie. Sunt civilizați.

Simt printre scaune șuieratul pădurii. E multă vegetație în grădina castelului. Multe frunze. Care cântă. Pe ritmul instrumentelor acordate în așteptarea începerii spectacolului. Frunze care sunt reci și colectează frig și vânt. Și mă țintesc fix pe mine și rochițâca mea subțire. Săgeți discrete, cu destinație precisă.

Minutele trec greu. Foarte greu. Îmi bag fiecare mână în mâneca cealaltă, ca și cum aș avea mănuși. Și tremur. Ca frunza. Pe ritmul instrumentelor zdrăngănind și repetând.

E șapte fără un sfert. Secundarul se mișcă precum un melc ieșit la pensie. Minutarul ehee! Plecat în vacanță. De vară. În Caraibe. La soare și căldură. Atât e de zen. Se face în sfârșit șapte. Ar trebui să înceapă, că aici nu se întârzie. Ora e oră.

Dar, ca și cum ar vrea să îmi facă în ciudă, minutele dansează lent, bine îmbrăcate, nepăsătoare. Și nu se întâmplă nimic. Artiștii ajung pe rând. Fără grabă. Cu un zâmbet festiv lipit de fețe. Verific programul. Am înțeles bine. E șapte.
Lumea se foiește, discută, emană energie pozitivă. Paltoanele sunt pufoase, căciulile se rotunjesc protector pe capete. Aproape de noi, o mamă-și aranjează fetița bine îmbrăcată și se gudură amândouă sub o păturică groasă. Îmi simt nasul rece.
Curtea castelului e plină de mese. Nu există nici un loc liber. Fiecare scaun e ocupat. O lume îmbrăcată gros stă așezată, zâmbește fericită și așteaptă cu răbdare marea gală. Deschiderea sezonului. Deja trepidez. Îmi aud țăcănitul tocului pe cimentul rece. Mă uit la telefon din minut în minut. Să văd cât e ceasul. Îmi simt șalele înghețate. Și zece. Și douăzeci. Nu se întâmplă nimic. Se face șapte jumate și în sfârșit un ropot de aplauze anunță apariția dirijorului. Lumea e în delir. Aplauze îndelungi pentru maestrul Kerry Stratton.

În tandem pornește un fir de vânt. Timid la început, se intensifică în același ritm cu acordurile divine ce umplu văzduhul rece. Îmi intră prin păr și prin haine. Dansează prin țesătura subțire și-mi face pielea de găină. Taie totul în două. Îngheață și sufletul în mine. Rezist eroic încă douăzeci de minte. Însă frigul s-a înșurubat bine de tot în fiecare celulă, și se strânge tot mai tare. Și mai tare. Îmi prinde în gheare sufletul și respirația și auzul.

Canada. 5 iunie, 15 grade și un vânt-bisturiu ce taie în fâșii subțiri tot ce-i stă în cale. Tranșează sistematic și precis, ca un măcelar de elită. Taie și congelează.
Mi-au înghețat și urechile. Simt că îmi pică. Și pe acorduri dumnezeiești de Beethoven, înghețată bocnă, plec. Aud până departe ecourile muzicii chemându-mă. Însă frigul a învins muzica. În taxi e cald și bine. Iar acasă e și mai cald. Și mai bine.
La înțelepciunea unui pahar de vin, fiert cu scorțișoară, știu cu siguranță două lucruri. Unu: că nu am îndurat în viața mea un frig atât de crunt. Și doi: că niciodată nu voi mai pleca undeva fără să verific timpul probabil.

Niciodată nu am mai multe subiecte în cap decât atunci când nu am timp să scriu. Aș scrie cu o dorință… Cu o poftă… La fel cum e atunci când mi se usucă gâtul de sete, ori când simt că mor de foame… Ori și mai mult.

Am stat în România mult. Colorat. Zău că e colorat. Oamenii sunt frumoși, dar nu sunt la fel  cu cei de pe aici. Canadienii și românii nu sunt de pe aceeași planetă.
Mentalități diferite, atât de diferite.

Am ajuns acasă azi-noapte. Pardon, aseară că era 18: 30, dar eu, funcționând după ceas românesc, eram fizic la cu totul altă oră.

Pe avion am stat alături de o femeie cu aceeași formație profesională ca mine. Timp de nouă ore am avut vreme să povestim. Mi-a plăcut mult. Venea după o vacanță de trei zeci și opt de zile petrecute în Spania, pe care o luase la pas. Ea și cele trei prietene cu care făcuse călătoria au parcurs zilnic distanțe între cincisprezece și douăzeci de kilometri. Arăta excelent. Ușor bronzată.  Zen.

Patru femei cu vârsta cuprinsă între cincizeci și șaptezeci de ani. (A fost o surpriză să le aflu vârsta, dar am vorbit și despre asta), toate relaxate, pline de viață, spumoase, cu o energie debordantă. Nu am stat să calculez media kilometrilor făcuți de ele în vacanță.
Canadience. Nu sunt cazuri izolate, nu sunt excepții de la regulă aceste femei. După cum spuneam, mentalitate atât de diferită…

În altă ordine de idei „Pașii” au pornit la drum. La sfârșitul lunii cartea se naște pe hârtie, iar lansarea se va petrece în cadrul salonului de carte Bookfest, din București. O să vă spunem  detaliile pe măsură ce timpul se apropie.

Emoții mari…  🙂

România plaiului cu dor. Iar și iar. Unii veți fi de acord cu mine, alții mă veți critica și-mi veți vorbi bombastic despre România minunată cu oameni minunați și văi și munți, minunate și ele. Eu scriu fix ce văd. Și voi scrie. Nu am de gând să tac.
Am un dor cât Casa Poporului (tâmpită comparație, de fapt e mult mai mare) ori cât China (hmmm) de viața și rutina și scrisul meu și de voi și de bloguri și de prieteni și de tot ce sunt eu în condiții normale.

Sunt în țara noastră dragă de suficient timp cât să depășesc „luna de miere” a vizitatorului, când totul e bucurie, dragoste necondiționată și chefuri și mâncare și conversații lungi cu prietenii.

Să ne înțelegem: avem o țară superbă, locuită de oameni de toate felurile. Și buni și răi. Și cinstiți și corupți până-n măduva oaselor. Și frumoși și urâți. Și proști și deștepți. Și lista e la fel de lungă (nu repet comparația de mai sus).
Nu suntem nici mai frumoși, nici mai deștepți decât alții. Suntem și noi amestecați. Nu mă credeți? Stați în stradă ori în mall o jumătate de oră și priviți în jur.

Pe mine acum, în acest moment mă dor spitalele. Rău. Da, știu că sunt și clinici private. Or fi. Dar eu am ajuns la trei spitale normale. De stat. Unde mișună oameni bolnavi pe coridoare. Unde personalul medical își pune pâinea pe masă fix datorită acestor amărâți, dacă vreți, care nu-și permit luxul spitalelor private unde, am înțeles, ești tratat fantastic. Că deh! Banul vorbește…

Ai probleme de sănătate tu sau ai tăi? Nici nu mai trebuie să mergi la medic. Lumea știe tot. Ești mitraliat cu zeci de sfaturi medicale, juridice etc. Nu prea apuci să zici nimic. Ajungi să fii sfătuit ce să spui medicului (really???) ce medicamente să-ți prescrie. Ai senzația tâmpă că ești singurul prost într-o țară de deștepți.

Farmaciile sunt apărute ca ciupercile după ploaie și mulți oameni se tratează după ureche, google, părerea vecinului, ori reclama tv.
Farmaciile, bună afacere! Stai la coadă ca la supermarket. Cinci farmaciste nu fac față puhoiului de clienți, care pleacă cu plasele. Să fie și de-aia și de-aia…

Medicul e un personaj simpatic și răbdător. Aliatul tău. Slavă Domnului! Pentru că după ce treci de figura acră a recepționistei, de liftiera pătrunsă de misiunea ei sacră pe pământ, de a ridica la etajele superioare potențiali pacienți și de asistentele grăbite și nemulțumite că sunt deranjate de pacienți, te aștepți să ajungi la un semizeu-doctor care nici măcar nu se va uita la tine în nimicnicia ta de pământean ce-și permite durere. Ai senzația că parcurgi purgatoriul dantesc și fiecare cerc te duce spre alte și alte experiențe ce sfidează firescul.
Dar acolo, în fața doctorului, lucrurile revin la normalitate și umanul își recapătă valențele. Redevii om. Care vorbește cu un alt om. Care ȘTIE și care empatizează cu tine. Care te ascultă. Ochii calzi pătrund în ochii tăi și vocea te mângâie. E momentul în care toate frustrările și piedicile sistemului se dizolvă.
Însă vorba aceea „până la Dumnezeu te mănâncă sfinții”.

Clădire modernă, saloane curate. Rezervă de două paturi. Totul nou, de ultimă oră. Pacientul este adus de la operație. Ai emoții firești și ai vrea să știi când poți să intri, să ajuți, să te vadă, să-i umezești cu ceai buzele uscate de anestezic. E dus în salon.
Întrebi. Nu știi cum, când și ce. Și… întrebi.
Mare greșeală să întrebi, să deranjezi sistemul.
Ți se răspunde răstit. Un ton nervos, iritat. Cum adică nu știi? îți ceri scuze și îi explici că nu vrei să deranjezi, doar să știi… Îți dau lacrimile. Suferi.
După o vreme posesoarea vocii răstite te anunță ceva mai potolit că da, e ok să intri. Ți-e cumplit de greu, dar îi strecori în buzunar o bancnotă. Metamorfoză!!! Sub ochii tăi zâna cea rea devine umană. Ochii metalici se înmoaie în căldura și înțelegere. Vine și îi așază perna. Se uită la perfuzie. Îți spune că e schimbare de tură. Dar colegele…

Povestea se repetă.

Ești în salon și tu. La un moment dat se deschide ușa și intră o tânără. E îmbrăcată de stradă. Nu o cunosc. Se duce direct la mâinile semiadormite și îi vorbește cald. Și întreabă cum se simte și asigură că totul va fi bine. Și toarce miere cu vocea și ochii căprui mari și calzi.
Vorbesc cu ea. Încerc să-i dau ceva. Am învățat deja că vorba bună e de vânzare. Nu primește nimic. Îmi spune că e jobul ei. Că și-a terminat tura și a vrut să vadă cum se simte, înainte să plece acasă.

Apoi coboară ochii și îmi spune aproape cu jenă: „Știu cum e. Când am o problemă și ajung la spital mi se vorbește într-un fel, apoi când spun că sunt cadru medical automat mi se vorbește altfel.”
Nu o întreb nimic. E medic sau asistentă la sala de operații. Îmi vine să o strâng în brațe și să-i spun: să nu te schimbi! Să nu te saturi niciodată de oameni!

Da, zece lei. Atâta costă vorba bună.
Hârtie igienică? Un obiect inexistent în spitale.
Aveți probleme medicale? Spital de stat? E simplu sau aproape simplu (deși atât de complicat): hârtie igienică și hârtii de zece lei.
Hârtii…