„Pașii” au pășit cu dreptul, ca să zic așa. Revista Catchy le-a dedicat două articole, ziarul Observator de Toronto le-a salutat apariția printr-un articol. De asemenea La Revista a scris despre debutul editorial. Oameni cunoscuți și necunoscuți au fost cu pulsul ridicat la cadența „Pașilor”.

Criticul Vianu Mureșan a mărturisit că pentru el a fost „o descoperire splendidă această carte” și a analizat din punct de vedere literar scriitura, încercând să o plaseze în fenomenul literar contemporan.
Editorul Valentin Ajder a salutat de asemenea laudativ apariția romanului „scris la patru mâini”.

Pe timpul lansării, am primit poze și filmulețe, așa cum v-am arătat în articolul anterior, de la oameni dragi, cărora nici nu știu cum să le mulțumesc.
Feedback-ul, venit de la cei care au citit deja cartea, a întregit bucuria noastră, a autorilor, la debutul „Pașilor” în lumea cărților, minților și sufletelor.

De azi, cartea poate fi comandată pe link-ul editurii Eikon.
De asemenea o găsiți în librăriile Eminescu, Humanitas și Cărturești. Librăria Eminescu din București este prima care deschide porțile „Pașilor”.

Obișnuiam să trăiesc curcubeu. Culori moi, nedefinite. Calde și confortabile. Și atât. Într-o zi s-au separat exact așa cum separi gălbenușul de albuș. În tonuri clare. Albastru. Roz. Verde.

Fac poze cu nemiluita. Deși parcul e aici. Nu pleacă nicăieri. În fiecare anotimp are rutina aceea minunată: pupic, cafea, culoare, căprioare, lac, lebede, pupic, verde, alb, roz violet.

Ieri a fost ziua „Pașilor”.  Dar a fost și ziua prieteniei. Ziua oamenilor minunați. OAMENI. Care mi-au transformat ziua. Mi-au transformat-o-n ploaie de trandafiri. Pe unii îi cunosc, pe unii nu i-am întâlnit niciodată. Doar gândurile s-au împletit și îmbrățișat. A fost lansarea „Pașilor”. Nu am fost acolo. Oceanul se pune de multe ori în calea programului meu zilnic. Piedică se face. Nici cartea nu am văzut-o încă. Doar în poze. Nu i-am simțit mirosul de tipar crud, nu i-am mângâiat finețea paginilor.

Am primit deja feedback. În curs de:

Și după citire:

„Am terminat Paşii. Răscolitor. Am trăit povestea de dragoste alături de cei doi. Am simțit toate neliniştile, dorurile lor, am fost fericită odată cu ei. Şi mi s-a prăbuşit lumea odată cu a lor. Am terminat cartea sufocată de nodul din gât, cu ochii împăienjeniți de lacrimi. Sperând însă că lucurile se vor aşeza şi paşii îi vor duce din nou împreună. Nu sunt fan al cărților de dragoste dar voi ați reuşit să mă transpuneți într-o poveste pe care am trăit-o împreună cu cei doi, cu o durere în piept ca un bolovan. Felicitări amândorura! Eu mi-aş dori o continuare a poveştii…” (Ana G.) 

„Buna! Am terminat de citit a doua zi dimineata. E un amalgam de emotii, m-ati trecut prin toate starile posibile. Am empatizat cu personajele pana am ajuns sa le dau dreptate. Scriitura voastra, in doi, se impleteste asemenea povestii celor doi. Iar radiografia institutiei casatoriei e atat de sincera si de adevarata… Ce sa zic? M-ati cucerit. Voi recomanda cartea de cate ori voi avea ocazia.” (Nouria Nouri)

Aștept cu drag păreri, recenzii, poze. Orice credeți voi. E greu să scoți o carte. E greu să-i dai drumul în lume. E greu să nu fii acolo, să o ții de mână când face primii pași. E multă muncă în spatele unei cărți ce zâmbește timid din rafturile unei librării, având alte sute de surate purtând hârtie, carton și litere.

Pașii – prezentare la lansare –

Romanul „Paşi” este o poveste de dragoste contemporană. O poveste despre viață. Despre pașii pe care destinul ți-i dictează.
Îi stăpânești? Ori te lași în voia lor?
Ce se întâmplă când pașii te duc într-un bar aiurea, unde-ți întâlnești perechea pe care nu o cauți? Deschizi ușa altei vieți? Ori te duci cuminte, liniar, pe traiectoria fixată de lege și societate?
Ce alegi? Sentimentul? Dorința? Legile nescrise ale sufletului tău? Ori regulile clare, inflexibile ale societății și moralei, devenite paturi procustiene rigide și fără sens? Ai puterea să te rupi de un trecut care nu ți se mai potrivește? Ai curaj să-ți asculți vocea interioară?
Provenind din medii profesionale diferite, eroii romanului descoperă cu uimire că femeile nu sunt de pe Venus, nici bărbații de pe Marte. Când două suflete își aparțin vorbesc aceeași limbă și sunt de pe aceeași planetă. A lor.
Întâlnirea, dictată parcă de un destin jucăuș, se petrece într-un moment limită, când blazarea unuia și nefericirea celeilalte ating apogeul. Ambii realizează că, de fapt, întâlnirea lor este o re-găsire.
Au puterea să rupă lanțurile compromisului vieții cotidiene, compromis care le asigură o iluzorie liniște? Ori aleg greutăţile şi sacrificiile unui drum care este menit să îi aducă împreună?
Dragostea lor are de înfruntat o serie de obstacole. Sunt cei doi suficient de hotărâţi să nu-şi sacrifice în continuare existenţa pe altarul compromisului? Decid oare să-şi construiască propriul drum, pas cu pas, în pofida cutumelor unei societăţi adeseori rigide, ancorată în stereotipuri, ori aleg comoditatea unui drum bine-cunoscut?
Povestea celor doi protagonişti ai romanului „Paşi” poartă cititorul printr-o multitudine de întâmplări şi situaţii, unele ilare, altele dimpotrivă dramatice, iar din roman nu lipseşte acţiunea şi suspense-ul.
Deşi distincte, planurile acţiunii romanului se întrepătrund, iar rezultatul este un întreg dinamic, cu schimbări subite de registru, cu intrigă non-liniară, care ţin cititorul în priză până la final.
Nu în ultimul rând romanul constituie, de asemenea, o introspecţie, o analiză sui-generis a frământărilor interioare trăite de oamenii obişnuiţi în căutarea fericirii.
Cei doi autori au creionat, fiecare în parte, propria versiune, oferind cititorului două perspective extrem de diferite, dar și foarte asemănătoare în același timp: cea feminină și cea masculină. Romanul are o construcție oarecum atipică, tehnica scriiturii fiind de fapt îmbinarea a două scriituri, a două voci care se întrepătrund, ori se continuă de-a lungul celor șaizeci și două de capitole.

În 29 mai se naște proiectul început acum mai bine de un an de zile. Nu știam că va duce aici, dar e minunat că a ajuns aici.
Cartea apare, efectiv, în mai 29, iar în perioada 30 mai- 3 iunie se va afla la Festivalul de carte Bookfest – București.
Lansarea cărții are loc sâmbătă, 2 iunie, ora 17:30, 2018 în același loc.

Cartea a început aici, sub ochii voștri. De fapt, în mare parte își datorează apariția interesului vostru. Ați iubit sau blamat conținutul ei, ați disecat și interpretat, ori doar ați visat.
Ideea e că aici a început timid și a crescut mare, atât de mare încât i-au crescut aripi de hârtie și parfum de tipografie. Datorită ei am câștigat oameni frumoși, care au iubit litera „Pașilor”.

Pașii sunt aici. Sper să-i iubiți. Sper să-i primiți cu drag. Sper să atingă nisipul sufletelor voastre. Pas cu pas…

Așa cum știți majoritatea dintre voi, manuscrisul Pașilor se apropie cu repeziciune de momentul în care va deveni carte. Pe cât de simplu mi se pare scrisul, pe atât de complicat și plin de hățișuri mi se pare drumul administrativului, al concretului. Am început să căutăm edituri. Corina mi-a spus că e inflație pe piață, că se scrie prea mult, iar editorii nu mai pot face față avalanșei de manuscrise. Cum răbdarea nu e punctul meu forte și nu am  nici cea mai mică intenție să inventez roata, m-am gândit să vă întreb pe voi. Unii sunteți deja autori, deci ați bătut drumul acesta antipatic dintre scriitură și carte cu coperți. Alții sunteți mai în domeniu, ori pur și simplu mai ancorați în concretul românesc. Așa că vă rog să-mi spuneți voi cum ați făcut, să-mi dați sfaturi și idei. Vă mulțumesc. 🙂

Pe drum tăcem amândouă. Pășesc automat. Picioarele cunosc singure drumul spre casă, dar fiecare pas îl lasă pe el în urmă, tot mai în urmă… Tresar când Carolina mă atinge cu blândețe. Mă roagă să ne oprim puțin, să ne așezăm pe o bancă de pe alee.

Culorile apusului nuanțează incredibil orașul. O tristețe portocalie coboară cuminte peste lac.
Cu o palmă strâng telefonul, iar în cealaltă țin amprenta caldă a mâinii lui. Mă simt brusc cumplit de obosită, fără să am vreun motiv.
– Tu știi că nu e bine, îmi spune încet. N-aș vrea să fiu în locul tău. Te rog nu-ți complica viața! Oprește-te!
Mă uit la ea ca și cum mi-ar vorbi în altă limbă. Ea nu înțelege. N-are cum să înțeleagă.
– În sufletul tău e o fisură, continuă pe același ton, iar individul acesta profită de slăbiciunea ta.
– Despre ce vorbești? Ce fisură? În plus nu e nimic între noi. Nici nu ne cunoaștem. Și nu-i spune individ. Nici nu am apucat să-ți povestesc…
– Știi ceva? Scutește-mă! mi-o retează brusc, renunțând la blândețe. Vă cunoașteți suficient cât să existe dorința aceea dintre bărbat și femeie. Tipul vrea o aventură. E clar. Iar tu nu ești în stare de asta, draga mea. Te știu de atâția ani…
– Deci animalul din noi, spun accentuând cu ironie cuvântul „animal”.
– Am văzut cum vă priviți. Nu e nimic spiritual în asta, spune, atotcunoscătoare. Apoi își îmblânzește iar tonul:
– Nicole, oprește-te! Tu nu poți duce o poveste ca asta. Așa că nu începe nimic. Tu crezi că există un bărbat perfect? Nu te uita așa la mine, că știu exact ce se petrece în mintea ta. Toți sunt la fel. Crede-mă. M-am convins pe pielea mea de atâtea ori. Bărbatul e prin definiție vânător. Și… surpriză! Pentru el asta e partea cea mai interesantă a relației. Ai căzut în laț? Gataaa! Brusc nu mai ești minunată. Devii o simplă femeie. Obișnuită. Adică ceva de folosit și consumat. Se hrănește, se satură, își trage un pic sufletul lângă tine, încarcă arma și pornește din nou la vânătoare. Așa e genetic construit. Să zicem că ai o aventură. Și? După? Dacă-ți prinzi urechile? Să spunem că tipul ăsta e ceea ce trebuie din toate punctele de vedere. Deși nu e. Înțelegi? Nu e. L-am văzut cum flirta cu nerușinare cu tine, în timp ce era cu alta. I-am văzut ochii. Postura. Nu-mi place. E ceva fishy cu el. Dar să pretindem că totul merge bine. Ce faci? Renunți la viața ta actuală? Ori trăiești o viață dublă?
Trec pe lângă mine toate vorbele fără sens, previziunile sumbre și totala lipsă de înțelegere. O ascult cu o ureche, în timp ce mâna mi-e încordată pe telefon: dacă sună? Dacă nu-l aud? Intru la settings. Îl pun și pe vibrate.
– Știi ce se va întâmpla? Vei rămâne singură. Nu există relație perfectă.
– Hai, măi! îi răspund. Nici nu-l cunosc și tu deja faci previziuni apocaliptice.
– Am întâlnit prea mulți indivizi ca el, relații care păreau perfecte. Așa sunt toți la început. Cuvinte de dragoste… Spui că nu-l cunoști. Te cred. Însă vrei să-l cunoști. De aceea i-ai dat numărul de telefon. Ce va urma?

Știu că nu am cum să o fac să înțeleagă. Alex nu este așa. E drept că nu am argumente. Deocamdată. Nu am argumente palpabile, pentru urechile altora. Însă eu știu. Modul în care comunicăm de fiecare dată a fost adevăr. Esență. Chiar dacă nu ne-am spus prea multe.
– Toate relațiile sunt frumoase la început. Fluturași, atracție, floricele, declarații. Nu te-ai prins? Nu. Sigur că nu te-ai prins, spune cu ironie. Pe planeta ta lumea e bună. În globul tău roz nu intră noțiuni ca trădarea și minciuna. Trezește-te! Am un sentiment negativ legat de tipul ăsta.
Știu că nu-ți convine ce zic, dar nu mă lasă inima să nu-ți spun.
Mă uit la Carolina ca și cum aș vedea-o pentru prima oară. Ochii ei mari privesc în pământ. Știu că îmi vrea binele. Că vrea să mă ferească să cad în greșelile pe care ea le-a făcut. Care au marcat-o, dar și călit-o, dar va vedea că se înșală.

E divorțată de mulți ani. Dacă în cazul unei despărțiri tinzi să crezi vina se împarte la doi, în cazul acesta singurul vinovat de ruptură a fost ex-ul ei. S-au căsătorit în grabă. Prea mare. Spre stupoarea familiei care abia apucase să-l cunoască pe Florin, un tip deștept și carismatic, cu un job bine plătit. Prea bun ca să fie adevărat. Făceau o pereche frumoasă: amândoi înalți, supli, pozitivi. Dar visul s-a destrămat ca o cârpă veche, mult mai repede decât era de așteptat. Carolina s-a trezit măritată, fără să apuce să-și cunoască prea bine soțul. Era în al nouălea cer. Colegele de facultate erau deja căsătorite și începea să devină complexată că tocmai ea, cea mai frumoasă și populară dintre ele nu avea inelul dorit pe deget.

Iubitul, apoi proaspătul soț, nu părea prea interesat de nurii ei. Sexul prost și puțin o întrista și îngrijora. Dar ea, veselă ca fire și optimistă își spunea că lucrurile se vor aranja de la sine. Timpul însă, în loc să rezolve, sublinia cu linie îngroșată diferențele între ei, diferențe mari și late. Florin avea o personalitate puternică, aproape despotică. Nopțile și le petrecea în fața computerului, iar Carolina adormea singură și nefericită, cu întrebări multe și mute, pe care nu avea curajul să le pună partenerului de viață. La început au trecut săptămâni, apoi luni între momentele lor de intimitate. L-a surprins de câteva închizând brusc, la intrarea ei, site-uri porno, iar o dată a văzut clar și s-a îngrozit. Florin își concentra energia și dorințele pe chat-uri de homosexuali. Toată umilința pe care o femeie tânără și sănătoasă, refuzată constant de soț o simte, s-a transformat în ură și indignare. Se simțea frumoasă și dorită de alți bărbați, însă Florin era distant ziua și noaptea. Nu existau cuvinte de dragoste, alinturi, mângâieri. În mintea ei se contura tot mai clar un adevăr crunt. Oare… ? Dar, de ce nu i-a spus? A avut nevoie de multe luni să adune curajul întrebării, iar când în sfârșit l-a confruntat, răspunsul lui ferm a redus-o la tăcere. Florin era gay.

Au divorțat de comun acord după alte luni în care a luptat cu sine, cu el, cu frica de gura lumii. Era implicată familia, prietenii, iar Florin nu dorea să iasă la iveală orientarea lui sexuală. După divorț a întâlnit o mulțime de bărbați. Dorea să-și reconfirme atuu-rile de femeie. Să se simtă frumoasă și dorită. Însă de fiecare dată lucrurile sfârșeau prost. Fiecare alegere se demonstra un fiasco. A suferit mult, dar s-a întărit, a dobândit o anumită duritate și a învățat să lupte pentru ea. Și-a dezvoltat o armură autoprotectoare, însă singurătatea de multe ori îi bătea la ușă în cele mai nepotrivite momente. Cu Florin a rămas prietenă și a descoperit că se înțeleg mult mai bine divorțați decât căsătoriți. El și-a găsit un iubit absurd de tânăr, o relație mult mai stabilă decât aventurile ei pasagere.

– Vezi tu, spune cu voce stinsă, lucrurile sunt mult mai profunde decât așa, un schimb de priviri și două vorbe cu subânțeles.
Nu pot să-i răspund, iar ea, pentru prima data, nu pare deranjată de tăcerea mea. Ne ridicăm și pornim abătute spre casă. Fiecare cu gândurile ei. Inima încă îmi bate cu putere, iar palma mi-a transpirat pe telefon. Nu cred că mă va suna în seara asta.

E.

„Avem noi o manieră de a omorî timpul… Vezi? Am putea fi ușor numiți criminali și arestați pe viață. Culmea e că nici nu ne-ar deranja prea rău dacă am împărți aceeași celulă. El, timpul, joacă un v-ați ascunselea bizar cu noi și, într-o încercare total prostească de răzbunare, trage jaluzelele nopții brusc, încercând să ne surprindă. Întindem mâinile spre întrerupător să aprindem lumina, dar ne găsim unul pe altul fără să ne fi pierdut vreo secundă. Și zăpăciți, ne unduim pe muzica vorbelor noastre, pe versurile ce emană din noi, uitând invenția asta extraordinară a omenirii numită electricitate.

Vedem bine unul în altul. În condiții de noapte, zi, liniște, zgomot sau oameni. Ne aprindem reciproc, instantaneu (fără să ne fi stins), uimiți de capacitatea noastră neobișnuită de a fabrica litere, silabe și sentimente în condiții de foame și  sete. Luminăm. Se vede cu ochii-nchiși până-n stele.
Când avem timp și chef.

Luminăm cosmic noi, având un singur secret: avem mereu timp și chef.
Avem noi o manieră de reinventa lumina… O potrivim cuminte între noi, cu foarte mare grijă, ca și cum am presa o floare, semn de carte. Devine tatuajul nostru comun, tatuaj în oglindă, desenat cu cerneală simpatică. Pentru că ne iubim epiderma. Cum să lăsăm centimetri întregi să fie scriși de altcineva cu ace, când tu-mi iubești fiecare por, iar eu fiecare mângâiere?

Avem noi o manieră de a reinventa roata… De aceea ne scriem scrisori. Pe hârtie. Croim amintiri ușor de mângâiat. Eu le amprentez conștiincioasă, pe fiecare în parte, cu ambele buze, roșu carmin. Suntem posesori de suflete antice și palme fierbinți. Surzi și orbi la tot ce nu e noi, de aceea lumea ne etichetează cam nebuni.

Dar în palma ta mi-e lumina și mă ascund de soare și stele, de lună, de lume. Pentru că tu ești singura mea lume. Iar eu sunt lumea ta.”

A.

„Cuvintele devin uneori necuvinte, mai sonore decât strigătele. Tăcerile învelesc blând lumile noastre care se rotesc împreună într-un balet aproape mistic, în ritmul bătăilor de inimă. Lumile noastre sunt altfel. Nu fantastice, populate cu dragoni și zâne, ci limpezi și luminoase, populate doar de noi.

Lumile noastre sunt unice, construite de noi doar pentru noi. Le păzim vigilent granițele, îndepărtând cu blândețe – prima oară – orice intrus care ar avea intenția să pătrundă într-un spațiu care e doar al nostru.

Uneori evenimente descrise cu litere ciudate se interpun între lumile noastre, dar nu reușesc să întrerupă fluxul acela unic dintre noi care, cu intensitatea unui laser de mare putere, ne ține lumile legate una de cealaltă. Nimeni și nimic nu ne poate separa lumile, pentru că un întreg ca al nostru nu poate fi divizat.

Înfruntăm împreună, întotdeauna împreună, norii negri și furtunile. Umăr lângă umăr, mână în mână, găsim întotdeauna unul în celălalt puterea de a învinge orice – e de-ajuns să ne privim și să ne simțim pentru a spulbera orice ar încerca să invadeze ceea ce am construit împreună, doar pentru noi.
Mâinile noastre se ating total, se contopesc într-una singură, într-un sărut continuu al epidermelor.
Și cum să nu fie așa, când îți iubesc fiecare por, iar tu îmi iubești fiecare mângâiere? Cum să nu fie așa când îți iubesc totul, cuvintele și necuvintele, tăcerile și vorbele, unduirile și căldura, când îți șterg lacrimile cu buzele și îmi așez surâsul peste surâsul tău?

Lumile noastre sunt unice, construite de noi pentru noi, amalgamate într-una singură, pentru că tu ești lumea mea, iar eu sunt lumea ta.”

E ușor să dai sfaturi, să fii convingător altor urechi. Phii! Cât e de ușor! Când e altul în fața ta vezi clar, ca într-o fotografie, toate detaliile. Le poți așeza și îndrepta ca pe un puzzle răsturnat anapoda.

Dar când e vorba despre tine? Nu mai e la fel. Știi teoretic binele și răul. Cunoști setul de reguli moral-sociale după care funcționează umanitatea, însă observi cu panică: ai sărit de linie. Nu mai ai control. Mintea devine o voce pe care n-o mai auzi. Nu mai vrei s-o auzi. Nu mai poți s-o auzi. Și ți-e cumplit de necesară o altă minte, o altă inimă care să vadă detașat. Un prieten bun. Să-ți spună el ceea ce tu de fapt știi, însă ți-e vital să vină din afară.

Cel mai bun prieten e soțul meu. El îmi ridică de pe umeri greutățile. E puternic și deștept. Adultul dintre noi doi. Eu sunt fragila. Femeia copil. Omul cu mulți prea în peisaj: prea sensibilă, prea visătoare, prea… De dragul și pentru binele meu vrea să mă șlefuiască, să mă facă după chipul și asemănarea lui. Pentru că mă iubește.
Dar patul procustian, în care-mi așază prea des sufletul, mă strânge rău. Mă iubește, dar se supără din nimic și tace. Iar tăcerile din casa mea frumoasă sunt grele. „Pentru că te iubesc” sună amenințător uneori. Nu știu, sau nu pot să-l mulțumesc cu mine, așa cum sunt. Mă iubește până la sacrificiu. Ar da ani din viața lui pentru mine, însă mintea lui înțelege răsăritul și apusul în altă limbă decât cea pe care o vorbesc eu. El gândește în cifre, eu în litere. El vede temperaturi, eu culori. El e analitic, cu capul bine înșurubat pe umeri. Calculează fiecare pas. Eu intuiesc oamenii, orașele și zilele.

Ne-am obișnuit să ne spunem tot. De fapt eu m-am obișnuit să îi spun tot: nuanțele pe care le văd pe stradă, la oameni, sau în inima mea. Mă ascultă cu răbdare și, de cele mai multe ori, cu un cuvânt mi-alungă neliniștile.
El e mai închis, mai reținut, mai sobru. Îmi spune rar ce e în mintea lui, dar eu știu că în mintea lui sunt eu și multe proiecte de muncă. E un om ocupat soțul meu. De aceea nu are prieteni. Mă are pe mine. Eu sunt universul lui atunci când are timp și când nu e supărat.
El e un tip serios. Eu sunt o tipă veselă. Comunic. Iubesc oamenii și am mulți prieteni care mi se destăinuie. Îmi caută sfatul. Bunul simț, care ne coordonează acțiunile,  merge perfect când e vorba despre ei.

De multe ori când am o problemă pe care nu pot să o spun nimănui, mă detașez de mine însămi. Mă dau cu un pas în spate și-mi spun: X. are asta și asta, iar eu trebuie să-l ajut. Ce îi spun? E o strategie care uneori funcționează.

Ciocnirea cu A. mi-a zdruncinat serios toate teoriile: despre viață, despre cuplu, despre mine. Aș putea spune că cineva mi-a făcut farmece ca să-mi deschid brusc ochii în ochii altui bărbat. Dar nu cred în magie, în deochi ori descânt. Nici în iubiri veșnice, ori suflete pereche. Basme.
Știu însă cu siguranță că, atunci când îți dorești din tot sufletul ceva, Universul conspiră ca lucrurile să se desfășoare conform dorinței tale. Ai grijă ce-ți dorești că s-ar putea să se întâmple. Am simțit asta pe pielea mea de multe ori. Credința și dorința au făcut ca imposibilul să devină posibil, iar soțul meu, inginerul pragmatic, cu capul pe umeri, cu formule care nu dau niciodată greș, și-a scos pălăria în fața intuiției mele. De multe ori.

Mi-ar fi greu să cred întâmplarea cu A. povestită de altcineva. Dacă vreuna dintre prietenele mele mi-ar  spune ceva asemănător aș râde cu clopoței. Aș pune imediat eticheta lălăială siropoasă și aș întreba cu toată ironia de care sunt capabilă: „Serioooos???”

Să recapitulăm! Deci plec eu aiurea, îmbrăcată ca de carnaval și mă ciocnesc de unul. Un tip oarecare. Un șofer de tir. Și chiar așa. Ce aș putea eu discuta cu un șofer de tir? Nu că aș face discriminări. Jur că nu fac. Fiecare job e nobil în felul lui. Dar… serios. Un șofer de tir? Fiecare meserie își pune amprenta pe cei care o practică. Oamenii din aceeași branșă au limbaj comun, verbal și nonverbal. Mediul îi modelează. Iar indivizii își aleg perechea în funcție de treaptă socială, pregătire, naționalitate, vârstă etc.
Discrepanțele prea mari generează întotdeauna dezamăgiri. Nefericire. Deci… Serios? Am vorbi despre camioane și trasee și gropi în șosele?
Boooon. Deci avem un punct fără răspuns.

Recunosc. Pe autostradă mi-a câștigat admirația. Jocul acela cu mașinile mi-a crescut adrenalina. A fost nemaipomenit. Iar gestul lui, de-a se pune scut cu ditamai animalul de metal, presupune mult eroism. Clar. S-a expus să mă apere. Mda. Încerc să-mi spun că așa ar fi procedat și alții, dar știu că mă mint. Booon! Are o bilă albă.

Faza cu puiul de cioară…  Absurd. Cum să oprești ditamai măgăoaia de j-de tone pentru o virgulă neagră înaripată. Rememorând toată întâmplarea m-am surprins zâmbind cu drag. Gestul acesta puțini l-ar face. De fapt… aproape nimeni. O duioșie mi s-a ridicat ca un val de căldură din stomac în gât și am oftat ușor.

Apoi mintea mi-a alunecat la punctul culminant al timpului petrecut împreună: privirile noastre dezvăluind fluxul incandescent dintre noi, mai clar decât orice propoziție cu subiect și predicat. Ceașca de cafea care ne-a înghițit vinovat sărutul. Atingerile îndrăznețe ale degetelor noastre fierbinți și flămânde. Atât de îndrăznețe, împletindu-se într-un joc inocent dar erotic în același timp, mai senzual decât mi-aș fi putut imagina. Doi adulți adulmecând dragostea. Adolescentin adulmecând dragostea. Înfricoșător de frumos.
Și distructiv, m-am scuturat. Mai ales distructiv. Pentru că în viața mea nu e loc nici de ciori șchioape, nici de camionagii atipici.

Iar deznodământul a venit corectiv. Toată povestea asta ciudată s-a înecat în scrisoarea rătăcită aiurea. Întâlnirea nebifată a aranjat lucrurile.
Mă frânge faptul că A. gândește greșit despre mine, dar o eventuală întâlnire cu el, în care aș avea posibilitatea să-i explic adevărul, ar putea avea consecințe dezastruoase. Omul acesta acționează diferit de oricine, iar eu alunec rapid înspre el. Pantă extrem de periculoasă! Până la urmă e doar un necunoscut. A trăit un pic în inima mea. O să-mi treacă. Viața mea e perfectă așa cum e. Ce dacă mai sufăr uneori? Ce dacă singurătatea îmi susură de multe ori cântece de leagăn, în timp ce soțul meu lucrează pasionat la câțiva pereți distanță de mine?
Tabloul general e colorat frumos, iar prietenii mă văd fericită. Îmi admiră casa, mașina, hainele, vacanțele și veselia. Eu tac vorbind, căci tăcerile mele sunt ferecate sub șapte lacăte de zâmbet. Poate așa se traduce uneori fericirea.

Viața mea e plină, chiar dacă uneori problemele-mi se dizolvă noaptea sărat pe perna pe care pun capul. Am un soț bun care mă iubește. Care nu are prieteni pentru că eu sunt centru universului lui. Eu și munca lui. Munca e necesitate. Eu sunt plăcere. Când are timp. Când o să aibă timp.

Eu, cea adevărată, sunt soția soțului meu. Realitatea bate visul. Viața nu e o întâlnire întâmplătoare cu un necunoscut ciudat. Ciudat ca mine. Dar… cine se aseamănă se adună… cică. Bancuri. Adevărul e altul: contrariile se atrag.
Soțul meu e o mare liniștită. Adâncă și profundă. Tăcută. Eu o furtună cu sclipiri de curcubeie colorate. Viața nu e perfectă. Diplomația și micul compromis fac parte din trusa de prim ajutor a cuplului.

Și gândurile mi s-au aliniat cuminți sub semnul lui așa e bine. Însă fără de veste, brusc și strident ca o durere, m-a străfulgerat un gând: „oare cum o fi să trăiești cu cineva cu care ești pe aceeași lungime de undă?”  L-am alungat repede, speriată.  Doamne, ce gânduri inutile! Dar eu sunt puternică. Așa că-mi îndrept spatele hotărâtă, ridic nasul în vânt și zâmbesc cu încredere: Va fi bine! Viața e frumoasă.

Ajung acasă și aud un râs feminin imediat ce deschid ușa. C., așezată la barul din bucătărie, bea o tărie cu soțul meu. Vine la mine, mă pupă zgomotos și-mi spune imperativ că trebuie să ieșim la o înghețată, ca fetele. „N-am reușit să-ți corup bărbatul,” îmi spune râzând, ca de o poantă bună. El mă privește zâmbind și-mi face neputincios din umeri. Dau să mă așez și eu, însă C. sare ca arsă:
– N-am zis că ieșim?
Încerc să o conving să rămânem acasă, arătându-i cele câteva sortimentele de înghețată din congelator, dar nici nu vrea să audă. Cedez, râzând la rândul meu. Mă dau cu o umbră de ruj și ieșim. Soțul meu respiră ușurat și se întoarce în birou. E o după-masă superbă. Știu exact unde vom merge: pe terasa de pe malul lacului.
Intrăm amândouă bine dispuse, dar râsul îmi îngheață pe buze, văzând chipul cu trăsături dure, cioplite parcă în bazalt, cu ochi severi, care mă captează la rândul lor și brusc încep să toarcă miere.

Pași (1) ,  Pași (2), Pași (3) , Pași (4), Pași (5) , Pași (6)

Viața bate filmul, nu-i așa? Un clișeu spart de prea mult uz. Dar ce să facem dacă menirea noastră e să ne naștem, să reinventăm roata și să murim? Nu suferința noastră doare cel mai tare? Nu iubirile personale ne perpelesc pe jar? Nu fericirea noastră mișcă universul? Nu praful de stele produs de noi înșine alimentează paradisul vieții pământești?

E simplu tare să judeci. Doamne! Cât de ușor e să îndrepți acuzator degetul, să arunci cu piatra și să spui răspicat adevăruri general valabile recunoscute de lege și societate. Și-apoi te-ascunzi încovoiat când îți vine rândul: ”Să arunce primul piatra…”

Și te pocnește. Când ți-e lumea mai dragă te izbește în moalele capului. Din senin. Fără să cauți, fără să aștepți, fără să vrei. Logica devine o mănușă inutilă, pe care o arunci în gunoi. Epiderma are nevoie de contact direct. Inima dansează nerușinat în ritm de ploi de vară, iar mintea, legată la ochi, joacă un fel de baba oarba, având satisfacția iubirii în buzunar. Te metamorfozezi. Brusc tu nu mai ești tu. Devii el, iar el devine tu și toate valorile de până atunci se răstoarnă cu capul în jos. Tot ce nu sunteți voi se transformă-n mărunțiș de tramvai.

Sunt o femeie matură cu o viață împlinită. Am bifat la timp, cu succes fiecare etapă de până acum. Nu știu dacă sunt fericită. M-am pliat vieții. Mereu. Diplomația și micul compromis fac parte din trusa de prim ajutor a cuplului. E firesc să fie așa. Totul a funcționat mereu ceas. Poate cu mici revolte din partea mea, urmate întotdeauna de împăcări calme ca marea.

La fel a fost și atunci când am închis ușa în urma mea, mi-am luat mașina și am plecat lăsând în spate tot trecutul. Condusul mă liniștește. Șoseaua are propriul ritm, propria respirație, propriile zvâcniri. Ți se lipește de parbriz și se prelinge pe sub roți iar în față ai doar prezentul și viitorul care dispar în trecut cu fiecare metru străbătut. Dacă nu-l vezi, trecutul nu mai există. Dacă nu-l vezi… Șoseaua m-a dus la barul acela ieșit din timp, pentru ca existența mea cuminte să fie răvășită de un necunoscut. Sinonimul și antonimul meu. Un om în care m-am oglindit perfect.
Nepotrivite atingerile noastre, privirile, sărutul prin intermediul cănii de cafea. Vocea lui care a îmblânzit scorpia din mine. Jocul nostru, ce se confundă cu jocul sorții, al destinului… Tot șirul de coincidențe ciudate, aranjate parcă de un scenarist de duzină fără prea multă imaginație, cu recuzită luată la întâmplare: un barman cu cercel în ureche și coadă, cu ridicări din umăr, însoțite de priviri curios-ocrotitoare, de Sfânt Valentin de ocazie. Un pui de cioară șchiop și o cafea cu gust divin, dar mai presus de toate caragialesca scrisoare pierdută și regăsită mult prea târziu, ca și cum destinul, sadic, ne-ar pune față în față doar după voia lui, nu și după a noastră.

În seara aceea de joi am fost prăbușită. Îmi era greu să-mi maschez supărarea cruntă că nu deschisesem plicul acela nenorocit în timp. Mă simțeam vinovată față de omul de lângă mine. Dar și mai vinovată mă simțeam față de A. care nu putea bănui motivul pentru care nu ajunsesem la Starbucks la ora 6 p.m.

Culmea ironiei: soarta făcuse posibilă o întâlnire întâmplătoare în afara orașului (când el oprise pentru puiul de cioară) însă acum, având coordonate clare spațio-temporale, se pusese de-a curmezișul. Mă durea sufletul că-l dezamăgisem.

Ziua următoare, ca de fapt tot week-endul a fost un calvar. Nu puteam să mă gândesc la altceva, deși îmi repetam obsesiv că așa a fost mai bine. Încercam să mă conving că lucrurile au decurs așa doar în avantajul meu. Însă ceva în mine era spart și pofta de viață se scurgea prin fisura aceea. Îmi repetam la infinit că am tot ce îmi trebuie, absolut tot. Că sintagma „suflet pereche” e o aiureală, o găselniță siropoasă de telenovelă, o scuză pentru ca feromonii să fie urgent alimentați. În plus ce știam despre bărbatul respectiv? Mai nimic. Dar nu mă puteam convinge și sentimentul de regret, de eșec, de vinovăție, de supărare pe mine însămi că nu văzusem scrisoarea, nu-mi dădea pace.

Din fericire C. și-a petrecut week-end-ul la noi și a colorat din plin atmosfera. Prezența ei m-a obligat oarecum să fiu o gazdă și o prietenă bună. Nu știu cum ar fi fost zilele acelea fără ea. Din păcate nu-i puteam povesti nici măcar ei ce mă frământă. Întâmplarea neobișnuită cu A. îmi era atât de intimă, era atât de a noastră încât nu o puteam dezvălui nimănui. Și până la urmă văzut din afară putea să pară extrem de pueril. Cum să exprimi în cuvinte intensitatea unei priviri, aprinderea moale a unei atingeri și inflexiunea mângâietoare a vocii unui necunoscut pe care l-am simțit mai cunoscut și mai aproape decât pe oricine altcineva. Absurd. Imaginația mea bogată o luase razna cu siguranță.

Sunt o femeie cu capul pe umeri. Cum puteam să-mi permit să simt ca o adolescentă? Cum puteam să fiu atât de slabă? Aveam o datorie în primul rând față de mine, apoi față de ceilalți.
Însă oricâte argumente adunam și oricât de solide păreau să fie, nu reușeau să mă convingă și să-mi redea echilibrul și detașarea. Îmi doream din tot sufletul un singur lucru: să am șansa să îi explic lui A. ce s-a întâmplat. De ce nu am ajuns la întâlnire. Părea o scuză cusută grosolan cu ață albă, greu de crezut. Însă voiam să-l pot privi în ochi și să-i spun că nu m-am jucat cu el, cu noi. Nu eu. Poate destinul se amuză pe seama noastră.
Nu știu de ce, însă cel mai tare mă durea gândul că omul acesta ar putea să mă judece greșit. Părerea lui bună despre mine părea să-mi fie vitală. Iar lipsa oricărei căi de comunicare cu el, imposibilitatea de a-i demonstra, până la urmă nevinovăția mea, mă făceau să simt din plin gustul amar al neputinței.

Știam că el nu se va folosi a doua oară de adresa mea. Simțeam ca o certitudine, ca și cum mi-ar fi spus clar în cuvinte, că l-am dezamăgit și că a aruncat în sertarul trecutului tot ce ține de mine…

Ai în față doar prezentul și viitorul care dispar în trecut cu fiecare metru străbătut. Dacă nu-l vezi, trecutul nu mai există. Dacă nu-l chemi. De ce să-l chemi?

Dar eu nu voiam să aparțin trecutului. Mintea și sufletul se zbăteau nedreptățite, scuturând gratiile trecutului. Cu putere și dorință…

Pași (1)  Pași (2)  Pași (3)  Pași (4) Pași (5)

Luni cu ploaie. Primăvară cu năbădăi. Intru în bucătărie și primul lucru care îmi sare în ochi e teancul de plicuri venite azi. Zâmbesc acid. Le iau cu două degete și mă pregătesc de morală. De câte ori am spus să nu se mai pună poșta în bucătărie?! Cine știe pe unde au zăcut, prin ce mâini au trecut înainte să ajungă la noi. Intru în birou. El lucrează ceva la computer. Foarte concentrat. Mă salută fără să ridice ochii. Îi răspund, îi dau un pupic și îi așez ușor teancul pe tastatură:
– Stai!!! Ce faci??? îmi aruncă o privire supărată. Apoi, realizând despre ce e vorba îmi spune iritat că îi pare rău. Le pune deoparte.
Îmi povestește ceva despre un proiect, întârziere, prezentare. Cuvintele curg pe lângă mine. Asta e viața lui, viața noastră și am învățat importanța acestor proiecte, care vin pe bandă rulantă și mereu se complică. Iar el le descurcă și rezolvă cu pasiune, dăruindu-le tot timpul din lume.

Ascult răbdătoare aceeași poezie pe care o aud de j-de ori, un fel de bla-bla-bla din care nu pricep nimic. Întreb dacă pot să-l ajut cu ceva. Îmi spune să-i fac o cafea și eventual un sandwich. Pregătesc filtrul de cafea, apoi merg în dormitor, mă schimb rapid și revin în bucătărie. Fac sandwich-ul, torn cafea într-o ceașcă, iau și o sticlă cu apă și i le duc în birou. Știu că va sta mult în seara asta. Și în seara asta. Fac un pic de ordine prin casă, îi pun hainele pe umeraș, mă uit dacă mai are cămăși călcate. Are. Nu-mi place să calc. Mi se pare cea mai inutilă operațiune de pe planetă. Mă reîntorc în bucătărie. Pregătesc mâncarea pentru a doua zi, pentru serviciu. Pun vasele în mașina de spălat. E liniște în casă, prea liniște. Îmi pun muzică. Scot hainele spălate ieri din uscător și le aranjez pe categorii.
Își bagă capul pe ușă și mă roagă să dau mai încet muzica. Nu-i place modul meu de-a asculta muzică. Îmi pun căștile în urechi și o ascult la volumul pe care-l vreau. Seara se lasă cuminte peste grădina mea. Deschid geamul și inspir adânc aerul curat. Îmi văd pomii plantați anul trecut. Cireșul și prunul sunt în floare, mărul nu a înflorit în primăvara asta, iar gutuiul a izbucnit în mii de frunzulițe. Are timp să rodească. E o liniște curată în mine și în afara mea. O seară obișnuită. Am chef să citesc. Mă așez turcește în fotoliu. După o vreme mă bate pe umăr. Ce mai e? Ce-l mai deranjează? Îmi scot căștile intrigată și-l privesc întrebător:
– Asta e pentru tine, îmi spune, și-mi întinde un plic. Îl iau. Văd un scris de mână. Îl răsucesc. Nu-mi spune nimic.
– De unde e? mă întreabă și pleacă fără să aștepte răspunsul.
– Habar nu am…, răspund mai mult pentru mine.
Înainte să apuc să-l deschid sună telefonul. C. prietena mea e la Urgență. A avut un accident stupid. Pe trecerea de pietoni a dat o bicicletă peste ea. E în stare de șoc și plânge. Vorbesc cu ea mult. E foarte agitată. A divorțat de mulți ani. E o femeie frumoasă și modernă, iar singurătatea îi e când libertate, când închisoare. Mă roagă să stau cu ea la telefon. Aud asistenta, apoi doctorul…

El vine la un punct și se uită zâmbind la mine. Îi șoptesc ce s-a întâmplat. Îmi face semn să îmi continui conversația și se așază la picioarele mele. Începe să-mi maseze tălpile. Mă destind ușor. Îmi scoate șoseta și se ocupă de fiecare deget în parte. Se apleacă, îmi pupa talpa dreaptă, îmi pune înapoi șoseta și se duce înapoi la treaba lui. C. află că nu are rupt nimic și se liniștește, dar va rămâne la spital peste noapte.

Mă pregătesc de culcare. Trec pe la el să-i spun somn ușor. Mă pupă absent. E foarte concentrat acum. Nu vreau să-l deranjez. Știu că mai are multă treabă. Intru în pat și adorm repede, cu fereastra de la dormitor deschisă. Un ultim gând se strecoară fără voie spre un bar de niciunde și un șofer de camion atipic, amestecându-se însă cu senzația moale a buzelor lui pe talpa mea. Somnul se așterne rezolvând confuzia.

Următoarele zile sunt în priză maximă. De la serviciu merg la C. Mă roagă să rămân cu ea și peste noapte. Lui nu-i convine deloc fără mine, însă înțelege situația, așa că marți și miercuri dorm la ea. C. are dureri și câteva contuzii. O ajut la treburi mici, dar mai mult decât orice îi face bine prezența mea. Râdem mult când suntem împreună. Joi ieșim la cumpărături, apoi mă întorc acasă. Intru în bucătărie și primul lucru pe care îl observ e poșta așezată pe insula din bucătărie. O iau cu două degete. O duc în birou unde el lucrează concentrat și o las pe tastatură.
– Ce faci??? Oh! Scuze! Cum e C.?
– E mult mai bine. Am invitat-o în week-end la noi.
– Foarte bine. Mai stați și voi ca fetele…
Apoi îmi spune în două vorbe despre un deadline la un proiect, despre un coleg ineficient. Aceleași bla-bla-bla-uri cu care sunt obișnuită. Mă duc în bucătărie. Pun filtrul de cafea. Mă schimb în dormitor, mă întorc în bucătărie. Fac un sandwich, torn cafea, îi tai câteva fructe proaspete. I le pun pe o tavă și le duc în birou. Îmi ia mâna și o pupă, îmi spune că mă iubește. Că i-a fost dor de mine. Nu mă privește. E concentrat tare la proiectul acela foarte important, din care eu nu înțeleg nimic. Îl las să lucreze.

Am chef să citesc în cadă.  Pun apă. Îmi torn vin roșu într-un pahar. Iau cartea de pe noptieră. Cade ceva. Plicul cu adresa scrisă de mână, de care uitasem total. Îl deschid și… mă așez. Inima îmi tropăie în piept ca o străină. Mă supăr eu pe mine: ce-i asta?
Un scris frumos, ușor înclinat îmi face o invitație la Starbucks-ul din cartier, la ora șase. Azi. Aud ușa deschizându-se și îl strecor repede în buzunarul halatului de baie.
– Ai pățit ceva? Ești albă la față.
Neg din cap. Nu am putere să vorbesc. Mă uit la ceas. Șapte fără douăzeci. Ridicol. S-a dus… poate e mai bine așa. Inima mi-e în gât. Mă strecor în apa fierbinte și mă afund cu capul în spumă, până când aproape îmi pierd respirația. Scot capul afară și trag puternic aer în plămâni. Dau pe gât vinul și simt că tremur. Lacrimile se amestecă cu apa din cadă. Afară plouă, iar liniștea mea s-a spulberat în cioburi dureroase. Scrisul lui frumos cu timida invitație mi-e lipită de retina. N-a fost să fie, încerc să mă liniștesc. N-a fost să fie. Doare… n-a fost să fie…
Un om ca el există pe aceeași planetă cu mine și nu voi avea șansa să-l cunosc, să-l ating, să-i ascult vorbele. Un om care m-a iubit cu o privire. Un om care mi s-a oferit într-o ceașcă de cafea. Pe sine. Tot.

Pași (1), Pași (2), Pași (3), (Pași 4)