Am devenit bune prietene, depășind în scurt timp bariera profesională. În ciuda faptului că atât Ema cât și Marius erau firi sociabile, aveau foarte puțini prieteni la vremea când eu i-am cunoscut. M-a intrigat acest lucru, dar mai târziu am aflat cauza.
Primii trei ani în Canada au fost pentru Ema și Marius un fel de lună de miere prelungită. E adevărat că-și lăsaseră mare parte din familie în țară, dar dorul era mult atenuat de avantajele tehnicii moderne (vorbeau cu părinții în fiecare zi la telefon, sau pe skype). Pe de altă parte Canada era o țară minunat de frumoasă (ca să citez un conațional) și extrem de primitoare. Aventura lor de cunoaștere era fascinantă și se simțeau la fel cum s-o fi simțit Guliver în țara uriașilor. Totul părea mai mare, mai nou, mai verde… În Cluj, Ema avea un drum serios de străbătut, ca să îl ducă pe Alex în părculețul cel mai apropiat, care oricum era ca vai de el. Aici, parcuri foarte frumos amenajate se găseau la tot pasul, și chiar porțiuni de pădure străbăteau orașul, cu trasee atent făcute pentru plimbăreți și bicicliști. Șoselele se întindeau largi, iar păienjenișul autostrăzilor perfect asfaltate păreau din filmele SF. Orașul era curat, plin cu aranjamente florale sofisticate și veverițe neastâmpărate se jucau peste tot. Animalele sălbatice erau mai aproape de om aici, ca întreaga natură de altfel. Iepurii, în loc să fugă speriați, mâncând pământul, se deplasau câțiva metri în față parcă jucându-se, sfidând aparițiile umane, cu codița albă în vânt spre deliciul lui Alex. Nu o dată au văzut cerbi și căprioare, trecând alene, fără grabă mare, păstrând distanță, dar nu suficientă dacă ai fi avut intenții de vânător. Iar rațele și gâștele sălbatice apăreau cu mersul lor legănat prin cele mai neobișnuite locuri, uitându-se cu superioritate la oameni, ca și cum ei, oamenii ar trebui să le fie recunoscători că au permisiunea de-a trece pe acolo. Sosirea lor în Canada s-a întâmplat în perioada când aveau pui și era un spectacol drăgălaș să vezi rațe, gâșe și lebede cu pufoșeniile de pui după ele. Natura abundentă se îmbina cu peisajul urban, arhitectura pretențioșilor zgârie nori era armonios concepută, constituindu-se într-o operă spectaculară a minții umane.
Au închiriat un apartamentul micuț, perfect utilat, aproape de școala unde avea să meargă Alex și încet-încet au început să se simtă acasă. Canadienii sunt un popor foarte prietenos, nu am întâlnit nicăieri oameni mai ospitalieri, iar Ema era impresionată de întâmpinarea lor caldă; chiar și pe stradă necunoscuții o salutau, la fel cum încă se întâmplă în România la sate. Chiar dacă nu fusese dorința ei de a emigra, chiar dacă venise cu inima îndoită și mii de semne de întrebare, acum era liniștită și convinsă că au procedat înțelept. Convingerea îi era întărită și de Alex, o bucurie de copil, care observa cu atenție totul și aproape în fiecare zi spunea cu inocența specifică copiilor: “Azi a fost cea mai frumoasă zi din viața mea!”
Marius și-a găsit de lucru foarte repede, iar Ema, câteva luni mai târziu, a început să predea limba română la școala internațională. Lucra doar sâmbăta, iar în timpul săptămânii mergea la cursuri de limba engleză (nu făcuse engleză în țară). Și-a însușit repede limba și în mai puțin de un an a început să lucreze la o companie de asigurari, companie unde, printre sutele de angajați se numărau și vreo cincisprezece români. Au cunoscut câteva familii, care treceau prin experiențe similare, s-au împrietenit și au început să iasă des, la fel ca acasă. Viața intrase pe un făgaș normal. Spre surprinderea lor au remarcat că străinatatea, chiar peste ocean fiind, nu era chiar așa de străină cum credeau ei și cum își imaginează cei aflați în țară. Comunitatea română era mare, existau mai multe biserici în limba română, școală, magazine europene cu multe produse aduse din țară, ziare și reviste românești și o mulțime de evenimente și spectacole. Practic aveau mica lor Românie la dispoziție. Nu mai era ca pe vremuri, cum povesteau cei vârstnici, când românii se pierdeau printre alte neamuri și lăcrămau când auzeau vorba lui Creangă, iar singura cale de comunicare era clasica scrisoare. Li se întâmpla de multe ori să audă pe stradă, sau în magazine vorbind românește și era greu să găsești companie sau instituție, unde să nu lucreze cel puțin un român. La prima vizită în România au hotărât să vândă apartamentul din Cluj, iar Ema a renunțat și la postul ei din învățământ. Spre sfârșitul toamnei, după îndelungi căutări și-au cumpărat o casă frumoasă pe gustul lor. În mai puțin de doi ani erau destul de bine adaptați vieții din Canada. Aveau un cămin frumos și joburi, iar părinții își petreceau trei, patru luni din an la ei. Alex vorbea limba engleză fără accent, iar Ema îl învăța acasă românește. În iarna aceea, abia mutați în casa nouă, Ema a realizat că e însărcinată. Perspectiva măririi familiei i-a bucurat pe toți trei, iar pentru viitoarea mamă n-ar fi putut fi pe lume fericire mai mare…

Vi s-a întâmplat vreodată să spuneți ceva, apoi să căutați cu disperare un mecanism, o strategie pentru a lua vorba înapoi? Deși nu mă definește acest lucru, totuși periodic, la cicluri destul de mari, gafez. Scapă câte-un porumbel când cu gându’ nu gândești… Am început să cântăresc situațiile cam de la șase ani, când, după bucuria că barza a poposit și pe la noi pe-acasă și mi-a adus un frățior, am constatat că sunt cam… în plus. Nu m-am supărat. Am analizat, am calculat ce se poate face într-o situație cu care nu mă mai întâlnisem până la acea venerabilă vârstă și m-am apucat să îmi fac bagajele. Mama, surprinzându-mă în mijlocul acțiunii m-a întrebat ce fac, iar eu am informat-o politicos că merg la la bunici “că pe-aici nu mă mai iubește nimeni”. Calculată cum sunt, nu prea mă pun în situații delicate decât dacă gura (nu foarte des) vorbește fără mine. Azi de exemplu… Așteptam să plătesc într-un magazin de la periferia orașului. Aveam în față un adolescent lălâu, cu creierii zbuciumați ritmic de muzica hard rock, care îi bubuia în căștile de pe urechi și pe lângă. În spatele meu era o matahală de culoare, de doi pe doi, îmbrăcată în negru, plină de lanțuri mari care zornăiau la fiecare respirație. În timp ce așteptam s-a deschis a doua casă și a fost chemată persoana imediat următoare. Domnul de culoare (nu spun negru că-i jignire) s-a îndreptat țanțoș, zăngănind din toate zalele, sărind rândul. Gura mea (pe cuvânt dacă eu am avut vreo contribuție) s-a luat de negru, l-a oprit din zornăit și sărit rândul și l-a trimis înapoi la locul lui, apoi l-a smuls din ritmurile de rock nebun pe lălâul din față și i-a făcut forțat dreptate, trântindu-l (metaforic vorbind) în fața casierei. Descumpănit, personajul masiv m-a ascultat și s-a întors cuminte unde-l trimisesem, surprins de îndrăzneala unei persoane de-un metru și-un scuipat (am 1.63 cm, dar prin comparație cu el eram mică, mică, mică și albă, albă, albă…) Dar se vedea cu ochiul liber pe fața lui mirare, nemulțumire și dorința de a-și repara “nedreptatea” suferită. Deși în rând fiind, s-a întors cu tot corpul către mine și a început să mă fixeze insistent cu privirea, parcă încercând să găsească o soluție în ceea ce mă privește, cum să mă schingiuiască, să mă omoare, sau… doar să mă mânânce.
Vestea bună e că între timp creierul a ajuns gura din urmă și a convins-o să se închidă și pentru o perioadă să rămână așa. M-am prefăcut că nu observ atitudinea lui și, deși inima îmi pompa cu putere, am luat o față cât puteam de liniștită în condițiile date. Mă auto-certam în minte că n-am putut să tac, mă gândeam ce mai puteam salva în situația dată, iar coada ochiului îmi era lipită de evoluția și rapiditatea casierelor, calculând care dintre noi va termina mai repede tranzacția eu, sau inamicu’. Mă gândeam cu drag și la mașinuța mea frumoasă și imaculată, cum va arăta ea oare cu vreo zgârietură groasă de cheie. Nu știu ce s-a mai întâmplat, pentru că am plătit și am ieșit cu privirea fermă înainte (precum calul cu obloane), am urcat în mașină și până acasă nu m-am mai oprit, privind cu teamă din când în când în oglinda retrovizoare… Pe drum am încercat să negociez cu gura mea, că dac-o mai ia vreodată înainte, măcar să țină cont de dimensiunile personajelor pe care i se pune pata. Dar ea mi-a transmis că am o imaginație prea bogată, că mă uit la prea multe thrillere, că negru o fi fost un muncitor de treabă, șocat doar c-o muiere îi spune ce să facă… o fi venind din vreo cultură unde femeia merge cinci pași în spatele bărbatului… Gândindu-mă bine nu am putut să nu iau în considerare și părerea ei… c-aici e destul de pașnic și liniștit.

Plecarea Emei din România a fost dramatică, la fel ca a multor români, care își iau soarta în mâini și pleacă departe, lăsând familie, slujbă, casă și cam tot ceea ce clădesc până în acel moment al existenței lor. Mulți vor să plece din România… unii reușesc, alții nu… Sunt români care își doresc mai mult decât orice să emigreze, dar nu au puterea să facă pasul decisiv și trăiesc nefericiți, supărați pe lipsa lor de curaj. Alții pleacă, dar nu se pot acomoda vieții altor plaiuri, însă nu mai pot nici să se întoarcă acasă, din orgoliu, sau din motive financiare și rămân suspendați sufletește între două nații, simțind la propriu că … FIE PÂINEA CÂT DE REA, TOT MAI BUNĂ-N ȚARA MEA. Dar foarte mulți (marea lor majoritate) se acomodează, se altoiesc pământului străin, rămân în suflet cu amintirile lor (bune sau rele) și cu o doză de dor, dar își acceptă condiția, se realizează pe plan profesional și se bucură de țara adoptivă și noua cultură, îmbinând tradițiile de acasă cu cele nou-cunoscute. Pasul premergător marii plecări este hotărârea de a emigra. Unii decid să își caute destinul în altă țară din disperare de cauză, fie că nu se descurcă financiar, fie sunt supărați rău pe sistemul românesc. Alții pleacă din teribilism și spirit de aventură, sau pur și simplu pentru că meseria pe care o practică este mai bine cotată și remunerată pe alte meleaguri. Motivele pot fi multe și variate, dar odată pasul făcut, nu mai este cale de întoarcere. Decizia Emei fusese un proces lung și bine gândit. Ea și Marius aveau atunci în jur de treizeci de ani și o situație financiară peste medie. Alex, băiatul lor era încă mic, așa că nu era o problemă să se acomodeze în altă parte, dimpotrivă ar fi avut acces la o educație mai bună decât în țară, unde corupția din învățământ era atât de bine cunoscută Emei. Contextul social în acel moment încuraja la mari schimbări. Unii își deschideau afaceri și se îmbogățeau peste noapte, alții plecau în străinătate pentru o carieră și o viață mai bună. Ema nici nu visa la o eventuală plecare. Era profesoară de limba română la un liceu de prestigiu, foarte apreciată, atât de elevi și părinți, cât și de inspectorat. Pe lângă orele de curs, dădea meditații și făcea parte invariabil din tot felul de comisii pentru examenele de admitere. Marius era inginer, dar spre deosebire de soția lui nu avusese un traseu atât de coerent în carieră. De multe ori nu putea să își facă cum ar fi vrut meseria, datorită sistemului infect, iar de avansat era aproape imposibil, pentru că de fiecare dată când se ivea vreo posibilitate, apărea de nicăieri câte un nepot de director, căruia legătura de rudenie îi suplinea profesionalismul, pregătirea, sau diploma. Pe de altă parte, foștii colegi de facultate, care nu mai erau în țară, se descurcau bine și îl sfătuiau să le urmeze exemplul. Într-o zi apăruse într-unul din ziarele locale un fel de test, care calcula șansele de emigrare în Canada. Marius, care începuse să se gândească tot mai mult la această posibilitate, i-a arătat ziarul Emei, dar ea l-a refuzat categoric. Însă, la insistențele lui, au făcut testul în cele din urmă, pentru că oricum nu costa nimic, nu îi obliga la nimic. Acel mic gest a fost începutul unei noi etape pentru ei, granița dintre vechea lor viață și ceea ce urma să se întâmple. Din acel moment au venit tot mai multe informații despre Canada. Și exact așa cum picătura de apă găurește stânca, așa și voința Emei a cedat încet, încet, acceptând posibilitatea de a trăi, cel puțin pentru un timp, peste ocean. Pentru că Marius îi propunea o perioadă de trei ani, cât să își ia cetățenia, apoi, dacă ea ar fi dorit, se puteau reîntoarce. De asemenea aveau să își păstreze apartamentul, iar școala îi putea bloca postul pentru o perioadă de doi ani. Cât de diferită este realitatea, față de visurile pe care ni le făurim. Și cum destinul râde uneori de calculele noastre, care par fără cusur… La aproape trei ani de la episodul cu ziarul, au părăsit România, lăsând familia înlăcrimată la propriu, pentru că într-un gest de dragoste profundă, dar distrugător pentru sufletul sensibil al Emei, se adunaseră într-un grup mare în centru, de unde, la câteva ore după miezul nopții, un microbuz care avea să îi ducă în Ungaria, i-a rupt de restul familiei, pe ei trei și cele șase geamantane, unde se chinuiseră să înghesuie viața lor de până atunci…