Plecarea Emei din România a fost dramatică, la fel ca a multor români, care își iau soarta în mâini și pleacă departe, lăsând familie, slujbă, casă și cam tot ceea ce clădesc până în acel moment al existenței lor. Mulți vor să plece din România… unii reușesc, alții nu… Sunt români care își doresc mai mult decât orice să emigreze, dar nu au puterea să facă pasul decisiv și trăiesc nefericiți, supărați pe lipsa lor de curaj. Alții pleacă, dar nu se pot acomoda vieții altor plaiuri, însă nu mai pot nici să se întoarcă acasă, din orgoliu, sau din motive financiare și rămân suspendați sufletește între două nații, simțind la propriu că … FIE PÂINEA CÂT DE REA, TOT MAI BUNĂ-N ȚARA MEA. Dar foarte mulți (marea lor majoritate) se acomodează, se altoiesc pământului străin, rămân în suflet cu amintirile lor (bune sau rele) și cu o doză de dor, dar își acceptă condiția, se realizează pe plan profesional și se bucură de țara adoptivă și noua cultură, îmbinând tradițiile de acasă cu cele nou-cunoscute. Pasul premergător marii plecări este hotărârea de a emigra. Unii decid să își caute destinul în altă țară din disperare de cauză, fie că nu se descurcă financiar, fie sunt supărați rău pe sistemul românesc. Alții pleacă din teribilism și spirit de aventură, sau pur și simplu pentru că meseria pe care o practică este mai bine cotată și remunerată pe alte meleaguri. Motivele pot fi multe și variate, dar odată pasul făcut, nu mai este cale de întoarcere. Decizia Emei fusese un proces lung și bine gândit. Ea și Marius aveau atunci în jur de treizeci de ani și o situație financiară peste medie. Alex, băiatul lor era încă mic, așa că nu era o problemă să se acomodeze în altă parte, dimpotrivă ar fi avut acces la o educație mai bună decât în țară, unde corupția din învățământ era atât de bine cunoscută Emei. Contextul social în acel moment încuraja la mari schimbări. Unii își deschideau afaceri și se îmbogățeau peste noapte, alții plecau în străinătate pentru o carieră și o viață mai bună. Ema nici nu visa la o eventuală plecare. Era profesoară de limba română la un liceu de prestigiu, foarte apreciată, atât de elevi și părinți, cât și de inspectorat. Pe lângă orele de curs, dădea meditații și făcea parte invariabil din tot felul de comisii pentru examenele de admitere. Marius era inginer, dar spre deosebire de soția lui nu avusese un traseu atât de coerent în carieră. De multe ori nu putea să își facă cum ar fi vrut meseria, datorită sistemului infect, iar de avansat era aproape imposibil, pentru că de fiecare dată când se ivea vreo posibilitate, apărea de nicăieri câte un nepot de director, căruia legătura de rudenie îi suplinea profesionalismul, pregătirea, sau diploma. Pe de altă parte, foștii colegi de facultate, care nu mai erau în țară, se descurcau bine și îl sfătuiau să le urmeze exemplul. Într-o zi apăruse într-unul din ziarele locale un fel de test, care calcula șansele de emigrare în Canada. Marius, care începuse să se gândească tot mai mult la această posibilitate, i-a arătat ziarul Emei, dar ea l-a refuzat categoric. Însă, la insistențele lui, au făcut testul în cele din urmă, pentru că oricum nu costa nimic, nu îi obliga la nimic. Acel mic gest a fost începutul unei noi etape pentru ei, granița dintre vechea lor viață și ceea ce urma să se întâmple. Din acel moment au venit tot mai multe informații despre Canada. Și exact așa cum picătura de apă găurește stânca, așa și voința Emei a cedat încet, încet, acceptând posibilitatea de a trăi, cel puțin pentru un timp, peste ocean. Pentru că Marius îi propunea o perioadă de trei ani, cât să își ia cetățenia, apoi, dacă ea ar fi dorit, se puteau reîntoarce. De asemenea aveau să își păstreze apartamentul, iar școala îi putea bloca postul pentru o perioadă de doi ani. Cât de diferită este realitatea, față de visurile pe care ni le făurim. Și cum destinul râde uneori de calculele noastre, care par fără cusur… La aproape trei ani de la episodul cu ziarul, au părăsit România, lăsând familia înlăcrimată la propriu, pentru că într-un gest de dragoste profundă, dar distrugător pentru sufletul sensibil al Emei, se adunaseră într-un grup mare în centru, de unde, la câteva ore după miezul nopții, un microbuz care avea să îi ducă în Ungaria, i-a rupt de restul familiei, pe ei trei și cele șase geamantane, unde se chinuiseră să înghesuie viața lor de până atunci…

Nu am cum să vorbesc despre Ema fără a da multe detalii despre ea, pentru că e genul de om care pune în valoare tot ceea ce se află în jurul ei. Ca fiecare prințesă și Ema locuia într-un “palat”. Casa ei, chiar daca nu avea dimensiuni aristocratice respira un aer de confort și bun gust. Locuința fiecărei persoane spune multe despre psihologia și caracterul stăpânului ei. Am văzut foarte multe case de români în Canada, unele somptuoase, mari și scumpe, case de paradă pentru ca rudele sau prietenii din România „să se zgârie pe ochi” la vederea prosperității grosolan afișate, prosperitate falsă cel mai adesea, pentru că uneori proprietarii lor lucrează câte trei joburi, ca să poată plăti ratele la bancă. Dar nu pregetă nici un sacrificiu, satisfăcuți fiind de mândria deșartă de a le poseda. Am văzut și case modeste, mai mult sau mai puțin îngrijite, case opulente, aranjate de designeri celebri, case urâte rău, dar și case foarte frumoase, case înghesuite, sau case lăbărțate. Multe stiluri, gusturi și buzunare… Dar locuința Emei se detașa de tot ceea ce văzusem până atunci.
Am vizitat-o pentru prima dată într-o zi de toamnă și priveliștea de pe terasa ei m-a lăsat fără cuvinte. Toamna în Canada este spectaculară, frunzele iau cele mai ciudate culori, verdele verii se poate transforma fără prea multe mofturi într-o paletă largă de la galben floarea-soarelui la roșu aprins sau vișiniu. Terasa Emei, aflată la etajul întâi al casei, dădea înspre grădina casei organizată în straturi triunghiulare cu flori și arbuști decorativi și un gazon perfect care intra într-un parc imens, cu copaci și multă verdeață. Iar priveliștea, liniștea și mirosul crud erau un răsfăț neașteptat pentru o locuință la oraș, potrivit mai degrabă unei stațiuni pierdute în natură. Casa în sine, atât din punct de vedere arhitectural, cât și ca mobilier și decorații interioare, era foarte plăcută ochiului. Lumina și culorile pastelate, întrerupte uneori de note îndrăznețe, creau o armonie cum nu mi-a fost dat să văd foarte des. Ema își aranjase casa instinctual, obținând maximum de armonie, ca și cum un maestru feng shui ar fi potrivit obiectele după o formulă generatoare de energie pozitivă. Printre altele, am admirat picturile de pe pereți și am aflat că erau pictate de ea. Dar nu era prima surpriză pe care o aveam din partea ei, pentru că Ema este un om cu multe pasiuni și talente. Fără a fi mare, casa se întindea pe trei nivele. Sus erau cele trei dormitoare, la mijloc bucătăria, sufrageria și livingul, iar jos, la ultimul nivel se aflau o cameră mare cu șemineu, camera unde familia se relaxa, apoi o încăperea mai mică, ce le servea drept birou/bibliotecă și spălătoria. Bineînțeles că nu lipseau băi, holuri, debarale. M-am simțit minunat și atunci și cu alte dese prilejuri. Întâmplarea face că am văzut casa și ani mai târziu, după ce Ema și ai ei au vândut-o și s-au mutat în alt oraș. Dar nu mai era la fel. Își pierduse lumina și căldura. Lucrurile noilor proprietari păreau prea mari, sau prea multe, culorile prea șterse. Casa era tristă și plictisită, ca un copil părăsit de părinți, îmbrăcat alandala, cu hainele nepotrivite ale unui frate mai mare…

Am cunoscut-o la clasa de Kangoo Jumps și a devenit în timp una dintre cele mai bune prietene ale mele. Mi-a plăcut din primul moment pasiunea ei pentru viață, căldura cu care vorbea și explica, dar în același timp discreția. Unele persoane ți se dezvăluie din prima, îți dau prea multă informație despre ele, se dezbracă de secrete cu totală lipsă de pudoare. Ema vorbea mult și bine, era o parteneră de conversație plăcută, avizată în multe domenii, dar nu-ți spunea nimic despre viața ei. După multe ore petrecute cu ea, am realizat că nu știu mai nimic în ceea ce o privește. O bănuiai fericită, pentru că era mereu pozitivă, mereu cu un zâmbet plăcut și cald. Soțul o adora, pe bună dreptate, iar ea îi răspundea în maniera ei jucăușă. Formau o pereche armonioasă, îți făcea plăcere să îi vezi împreună. Se potriveau și fizic, dar comunicarea dintre ei, evidentă pentru oricine intra în contact cu ei, era adevăratul liant. Aveau împreună peste douăzeci de ani de căsătorie și un băiat, care deja era student la universitate. M-a mirat acest lucru pentru că nici el, nici ea nu păreau să aibă mai mult de treizeci de ani. Ema era și este plină de energie, mereu cu idei, mereu în mijlocul evenimentelor. Pare fragilă, dar este cel mai puternic om pe care îl știu. Povestea ei e una dintre cele mai frumoase povești de viață pe care le cunosc și poate cea mai dură. Fusese profesoară de limba română în țară, așa că venirea Emei in Canada fusese un sacrificiu mai mare decât al multora dintre noi care ne putem continua meseria și în străinătate. Își urmase soțul, renunțând la profesia ei, pentru care fusese menită, doar intuind la vremea respectivă că nu va mai face niciodată ceva atât de potrivit ei. Pentru că Ema se născuse pentru a fi profesoară. Era un pedagog înnăscut, un om extrem de empatic și fusese nu doar foarte îndrăgită de elevi, dar avusese și o evoluție excelentă în ceea ce privește cariera. Dar, dorința soțului de a emigra, poate o educație mai bună oferită fiului și poate, pe undeva și dorința de aventură, de a încerca ceva nou, într-o țară mai civilizată, fuseseră argumente care cântăriseră greu în luarea deciziei de a pleca. Ema și-a urmat soțul ad literam, cum scrie în Biblie, pentru că generozitatea sufletului ei a pus pe prim plan visul lui, în pofida vieții frumoase din inima Transilvaniei, viață de care ea era mulțumită. Mi-a spus, dar nu cu părere de rău, mai mult ca o constatare, că probabil cumpenele vieții prin care a trecut mai apoi, fuseseră o pedeapsă binemeritată pentru renunțarea ei la ceea ce avusese. Oarecum, în opinia ei, i se aplicase formula NEMULȚUMITULUI I SE IA DARUL. În țară, mai bine spus în orașul ei, fusese una dintre profesoarele de română foarte bine cotate, funcționând la unul din liceele de elită. Era îndrăgostită de limba română și de adolescenții cu care lucra. În Canada a fost nevoită să ia totul de la zero. Iar eforturile, în loc să-i fie răsplătite cum ar fi fost de așteptat, i-au fost zădărnicite de boală și probleme mari, mai mari decât ar fi crezut vreodată că poate duce.
După ce ne-am cunoscut mai bine mi s-a destăinuit, în pași timizi și am realizat pentru a nu a nu știu câta oară cât e de greșit să judeci, sau să cataloghezi pe cineva după aparențe. Ema, veselă, elegantă întotdeauna, cu o formă fizică și o vitalitate de invidiat era de fapt o supraviețuitoare, o persoană care nu avea prieteni, care trecuse peste o cumpănă care, nu numai că îi pusese viața în pericol, dar spulberase din preajma ei pe majoritatea cunoștințelor și așa-zișii prieteni pe care credea că îi are.

Durata formalităților din aeroport i s-a părut Andreei o veșnicie. Tremura de dor și nerăbdare. Abia aștepta să-l strângă în brațe pe Florin, sigură fiind că, de data asta, după atâtea luni de despărțire, el o va privi altfel. Va aprecia toată înțelegerea ei de până atunci. Va observa și el că e frumoasă… În plus, copilașul, care era o bucurie bucălată și drăgălașă, semăna izbitor cu tatăl lui. Andreea zâmbea cu lacrimi tremurate când a ieșit în sala de așteptare a aeroportului, plină de persoane ce-și întâmpinau familiile și rudele. Inima îi bătea ca ceasornicul bunicii și ochii îl căutau curioasă. Când l-a zărit în mulțime, a înfiorat-o privirea lui. Răceala metalică a oprit la jumătate gestul firesc al îmbrățișării. El a luat copilul, a început să se joace cu el și a întrebat-o cu jumătate de gură, din mers, cum a fost drumul. Apoi a pornit înainte, fără s-o privească, fără să mai aștepte răspunsul. Ea s-a oprit o secundă, descumpănită, apoi l-a urmat precum un câine își urmează stăpânul. Epuizată, după mai mult de zece ore de zbor, se simțea mai singură și mai îngrijorată decât fusese vreodată în întreaga ei viață. Florin, care nu fusese niciodată afectuos cu ea, doar prietenos, acum se purta ca un străin. Lunile trăite pe continentul american îl schimbaseră. Personalitatea lui puternică era și mai puternică. Vorbea tare, foarte sigur pe el, presărând des și obositor cuvinte în engleză, ca și cum, vezi Doamne, nu-și mai amintea în totalitate limba lui Eminescu. Apartamentul închiriat pentru ei de Florin o întâmpină cu o dezordine cumplită. El spuse în treacăt: n-am apucat să strâng. Apucase inima ei să se strângă într-o lume străină, geografic poziționată la capătul pământului de urbea ei natală.
Au dormit în același pat, dar el i-a întors spatele și a început să sforăie după un minut, iar ea a plâns cât a vrut, netulburată de umbra vreunei îmbrățișări. Zilele care au urmat nu au adus nimic bun. Andreea a simțit realitatea de gheață a unor lucruri evidente. În țară,  Florin fusese nevoit să joace rolul de familist datorită mentalității generale. Se căsătorise presat fiind mai ales de mama care își dorea ca fiul ei să fie „normal”. Așa că Andreea fusese prada perfectă pentru planul lui. Frumoasă, docilă, foarte ușor de dus cu zăhărelul. Îi surâsese norocul. Din toate privințele. Rămăsese gravidă la primul contact sexual. Cine-l mai putea bănui că e gay având nevastă și copil? Homosexualii, deși teoretic acceptați de societatea românească, practic sunt stigmatizați și izolați de restul, iar el era un tip mândru, nu putea să facă parte dintr-o tagmă rău famată și nici să riște să-și piardă locul de muncă. Nu, nu putea fi un paria! Căsătoria cu Andreea era paravanul perfect. Eventualele suspiciuni fuseseră spulberate de eveniment și mai apoi de venirea pe lume a copilului. Singura problemă o constituia pofta carnală a nevestei. O rezolva cumva și pe asta, extrem de rar. Știa că Andreea e gură largă și spune tot, așa că în momentele de maximă tensiune o făcuse și pe asta, de frică să nu fie deconspirat de nemulțumirile ei. Perioada de graviditate îl scutise mult. Avea o scuză. Zâmbea în sinea lui, mândru că-i atât de deștept. O învârte pe degete și nu bănuiește nimic.
Odată ajuns în America, nu-i mai păsa. Nu mai avea de cine și de ce să se ascundă. Aici societatea era permisivă, homosexualii aveau aceleași drepturi ca și ceilalți, erau o comunitate ca oricare alta. Lucra pe contract la o companie, avea o poziție gras plătită. Experiența și școala din România erau bine văzute.  Chiar acolo cunoscuse un cuplu de gay, foarte simpatic, cu care se împrietenise. Pentru prima oară în viață se simțea liber, iar familia asta, confecționată în grabă nu-i mai era de folos, îl incomoda. Iubea copilul, dar era o responsabilitate prea mare pentru el. Andreea era de treabă. Însă ce să facă cu ea? Ce să caute o femeie în viața lui? Nu era decât o povară, o constrângere, o obligație și amintirea unui trecut care nu îi făcea plăcere.
Pe Andreea o aștepta o viață mult mai grea decât în orășelul mioritic, unde fusese tot timpul protejată de familie. Florin era autoritar și dezordonat în tot ce făcea și, mai mult decât orice, o desconsidera. Își petrecea nopțile la calculator, pe diferite site-uri de gay, iar dimineața se trezea cu greu să meargă la serviciu. Fiecare zi era plină de confruntări tăioase, jigniri și țipete masculine feroce. Ea îndrăznea tot mai puțin să riposteze. După doi ani de viața imposibilă, umilințe și încercări, Andreea se hotărî să-i vorbească. Foarte greu își făcu o brumă de curaj, pentru că Florin, simțind ce urmează, reuși să dezamorseze de câteva ori discuțiile. Între timp se obișnuise cu prezența ei docilă, cu serviciile pe care i le făcea și chiar cu venitul ei lunar, pentru că își găsise și ea un job administrativ la o companie. Cumpăraseră o casă, cea în care fusesem în vizită la ei, și confortul oferit de femeie era mult prea convenabil. Dar Andreea, ajunsă la saturație, puse, în sfârșit, piciorul în prag. Știind că nu mai are nicio ieșire, Florin alese cartea adevărului și, privind-o în ochi, îi mărturisi că este homosexual. Deși știa, cuvintele rostite cu voce tare o loviră în adâncul sensibilității ei. În ultimii ani, în urma atâtor umilințe și refuzuri, Andreea își pierduse mult încrederea în ea ca femeie. Într-un fel ciudat, mărturisirea lui o făcu să priceapă că nu absența farmecelor ei era vinovată de lipsa lui totală de interes.
Au stat de vorbă ore în șir, simțind amândoi acea eliberare pe care doar adevărul are puterea să ți-o dea și, în acea după-amiază, Florin redeveni băiatul prietenos pe care îl cunoscuse, camaradul cu care pornise la drum. După acea zi începu o etapă nouă pentru ei, o etapă mai puțin tensionată. Ea nu mai avea așteptări, el nu se mai ferea. Aveau și momente bune, cele mai multe legate de copilașul lor, momente în care puteau comunica, însă firea lui despotică își arăta colții frecvent și o umilea de câte ori avea ocazia. Ea obținuse explicația, diagnosticul, nu rezolvarea. Până la urmă Andreea a decis să divorțeze. Cunoscuse pe net un alt bărbat și voia să-și refacă viața. Nu i-a fost ușor. Copilul își adora tatăl, iar Florin îi făcea toate poftele în pofida oricui, inclusiv a Andreei. În plus, pentru el situația era ideală. Avea cine să-i gătească, să-i spele, să-i crească micuțul și să participe la rata la casă. Dar divorțul s-a întâmplat, dovedindu-se cea mai înțeleaptă decizie. Au rămas buni prieteni, având o relație mult mai bună separați fiind, decât au avut vreodată ca soți. El are in prezent o legătură stabilă cu un tânăr francez. Am înțeles că se pregătesc de nuntă. Ea își caută încă ursitul care e la fel de împiedicat ca până acum, rătăcindu-se pe drumuri care nu se intersectează cu ale ei. Andreea a avut relații pasagere multe, de scurtă durată. De fiecare dată nepotrivită. De fiecare dată înșelătoare.

Ea, să o numim Andreea, terminase o facultate cu profil industrial. De fiecare dată când simțise ceva pentru un băiat, lucrurile se terminaseră prost ori extrem de prost. Ba fusese cel nepotrivit, ba respectivul plecase cu părinții în străinătate și-o lăsase cu ochii în soare. Și, nenorocitul de timp ce păruse generos la un punct, o luase brusc la fugă ca nebunul. Colegele de facultate cădeau în mrejele dragostei ca popicele, doar ea rămânea în picioare, mereu pe lista de așteptare. Răbdarea îi era pe sfârșite, iar sortitul ei părea împiedicat. Se rătăcea pe alte drumuri decât cele străbătute de ea. Dar Andreea mea era pozitivă. Atât de pozitivă încât nu învăța din propriile greșeli, așa că repeta cu stoicism aceeași ecuație, dând mereu și mereu șanse unor persoane total nepotrivite. Cu o ingenuitate proprie copiilor, credea de fiecare dată în bunele intenții ale celui din fața ei, ca apoi să descopere amar că iarăși s-a înșelat. Și cum nu, dacă alegea aceeași tipologie?
Speranța inițială că la capătul tunelului e luminița din lanterna bărbatului cu majuscule, prinse a pâlpâi încet și a face loc fricii că rămâne fată bătrână.
Anii treceau și treceau degeaba. Era frumoasă și deșteaptă, însă drumurile căsniciei păreau legate. Până când o verișoară dulce i-a făcut cunoștință cu Florin. Când l-a văzut, și-a zis că a meritat așteptarea, iar când acesta a cerut-o la foarte scurt timp în căsătorie și-a zis că nu a suferit degeaba. Planetele s-au aliniat, destinul i s-a schimbat și a devenit cea mai norocoasă ființă din Univers.
Florin era perfect: frumos, deștept și foarte spiritual. În plus, absolvise cu brio o facultate de top și avea o meserie bănoasă. Cu atâtea calități a reușit să cucerească în doi timpi și trei mișcări nu doar pe Andreea, dar și pe cei din jurul ei: familie și prieteni. Singurul care n-a sărit în sus de entuziasm la apariția pretendentului a fost tatăl ei, care a rugat-o cu insistență să nu se grăbească.
– Graba strică treaba, fata tatii. Nu fuge nimeni. Eu nu zic să nu te măriți cu el, dar ai răbdare să-l cunoști. Asta nu e o decizie pe care să o iei atât de iute.
Eh, dar Andreea,  copleșită de marele și neașteptatul noroc, ar fi vrut chiar să grăbească evenimentele, să se vadă cât mai repede măritată cu minunăția de bărbat, ca nu cumva acesta să se răzgândească ori să i-l sufle alta. Așa că, prințul ei nu a avut parte de nici un impediment în dorința de-a se așeza la casa lui. I s-a părut Andreei că partea de romantism cam scârțâie, că, spre deosebire de ceilalți băieți, ăsta nu bate niciun apropo la patul și la nurii ei, dar s-a gândit ce e bun simț, respect, și-apoi nici nu și-a bătut prea mult capul cu asta. Nu era ea fată mare și, senzuală fiind, și-ar fi dorit se înfrupte din dulceața amorului. Însă Florin cel fermecător în discuții și bun de scos în lume părea să nu priceapă dorința ei timidă de a fi iubită așa, mai puțin spiritual și mai mult carnal. I-a dat ea semnale, dar i-a fost rușine să fie prea explicită, așa că și-a pus pofta-n cui până după ce trec pe la popă. Într-un final a venit nunta, iar Florin a fost nevoit în cele din urmă să își facă datoria conjugală:  un sex rapid, fără pasiune. Un soi de gimnastică nesatisfăcătoare pentru mireasa noastră care visase la mult așteptatul moment. Dar, pozitivă fiind, și-a înghițit lacrimile și dezamăgirea: data viitoare va fi mai bine, și-a spus încrezătoare. Doar că data viitoare a întârziat să se mai întâmple. Culmea, culmilor! Andreea a realizat cu stupoare câteva săptămâni mai târziu ca e însărcinată.
În acest timp nerăbdător când lucrurile păreau a o lua la sănătoasa în viața lor, Florin, care aplicase pentru emigrare în America, a primit acceptul. Avea să plece din micuțul lor oraș, dintr-o Românie prăfuită în care șansele lor de realizare erau destul de anemice, în tărâmul făgăduințelor aflat peste ocean. Andreea, gravidă, la vestea că vor îmbrățișa marele vis american a început să viseze la o viață ca în filme și a trecut peste nemulțumirile care umpleau paharul până la buză. Vor face și sex, cu siguranță, dar acum lucruri importante se petreceau. Discutau ore în șir despre acel viitor pe care el îl desena cu carioca îngroșată și doar cu roz. Ei îi creștea burta și nu mai putea de fericire. Chiar și sex au mai făcut încă o dată, la fel de grăbit și de lipsit de afecțiune. Da, dar viitorul… gândea parfumat Andreea la America aceea minunată unde toate problemele lor se vor dizolva în spuma oceanului. Apoi a venit pe lume copilul. Pe ea o ținea ocupată, iar Florin îl adora. După câteva luni de la nașterea micuțului,  actele de emigrare au fost finalizate și Florin a plecat cu un zâmbet larg ca untul pe pâine spre noua viață, urmând să aranjeze totul și să fie urmat mai târziu de mica lui familie.
Nouă luni mai târziu, Andreea, cu micuțul în brațe a ajuns într-un imens aeroport american, călcând astfel pe mult visatul pământ al tuturor viselor ei. În sfârșit, povestea amânatei ei fericiri avea să înceapă. Și va fi la fel de strălucitoare ca artificiile de la 4 Iulie. Plină de optimism, lăsase în urmă toate îndoielile și mai ales privirea curată și plină de durere a părintelui ei, care încercase din răsputeri să o facă să se răzgândească: „Nu uita, fata tatii, dacă nu ți-e bine să te întorci acasă…”

Uneori tăcerile erau atât de apăsătoare… Dar atunci ea putea fi cu gândurile ei, cu socotelile ei de viață, cu rețetele ei de fericire. Și trăia intens, în ciuda realității nepotrivite întotdeauna cu liniștea pe care o cultiva cu perseverență în sinele ei. El avea o voce puternică, hotărâtă și o statură impunătoare, un tip solid de aproape doi metri. Era frumușel și plăcut, așa că prima impresie era totdeauna extrem de favorabilă: un bărbat bine, cu vorbele la el, educat, șarmant, într-un cuvânt foarte simpatic. Doar că modul în care mereu o corecta, mereu o admonesta și instruia, îți tăia cheful și simțeai că ceva nu e kosher.
Ea prefera tăcerea tensionată conversațiilor-monologuri-porunci-directive pe care el i le servea. Pentru că atunci când el vorbea, ea nu avea dreptul decât să asculte și să execute. Cu noi era extrem de politicos, impunea statutul de musafiri. Avea o conversație inteligentă, un spirit vioi și era amuzant. Dar când se întorcea spre ea, avea o altă mimică și un alt ton. Parcă ar fi vorbit două limbi diferite. Se vedea că e modul lor de coexistență. Ea, de față, zâmbea docilă, în spate îl înjura atât de colorat că simțeam că-mi pică obrajii. Se scuza față de mine și recita un repertoriu încărcat de tot veninul frustrării și tăcerilor îndurate, de umilința care o strivea în fiecare moment. Nu avea curajul unei confruntări directe. Nu știu dacă era și violent. Cred că doar vocea aceea de tunet o intimida. Uite, n-am întrebat-o niciodată.
Am cunoscut-o la telefon. M-a contactat ea, avea nevoie de ajutorul meu profesional și avea numărul de la o terță persoană. Am descoperit că suntem născute în același an, că și copiii noștri sunt de vârste asemănătoare. Am stat mai mult de o oră la telefon, după care m-a invitat insistent la ei. Mi-a plăcut firea ei veselă, prietenoasă. Părea o persoană fericită, fără nicio apăsare. Totuși nu m-aș fi dus în vizită așa, pe nepusă masă, și am încercat să găsesc scuze. I-am spus că nu am cu ce să ajung. La ora aceea noi aveam o singură mașină, iar soțul meu era încă la serviciu. „Asta nu e o problemă, venim noi și te luăm”. În cele din urmă am acceptat și, într-o jumătate de oră erau deja la mine. I-am așteptat în fața blocului și, când ne-am văzut, ne-am recunoscut imediat. Fețele zâmbitoare de români, inconfundabile. Și atunci și cu alte prilejuri am remarcat trăsăturile frumoase ale nației noastre, o arhitectură simetrică a feței, un aer de măr rotund și sănătos. Nu ne dăm seama așa, la grămadă. Dar aici, printre atâtea neamuri, când vezi o față cu trăsăturile mai dulce desenate, poți fi aproape sigur că e a unui român. Erau amândoi extrem de înalți, o pereche frumoasă. Au început să vorbească deodată, familiari și prietenoși, și i-am îndrăgit imediat. Din primele minute am observat contrastul evident: firea lui dominatoare și a ei foarte supusă. Era ciudat să vezi pe cineva atât de amabil cu tine, dar cu registru verbal total schimbat când i se adresa ei. Locuiau într-o casă simpatică, micuță. Când am intrat în living ea, s-a scuzat că nu a reușit să strângă masa, prilej de observații din partea lui. Oricât i-a explicat ea că-l rugase să aștepte să strângă înainte să vină la mine, urechea lui era surdă. Ne-am așezat la cafea,  pusă de ea în cești de diferite culori. Alt val de reproșuri au izbucnit ca o furtună, făcând și mai amară cafeaua neagră deja de supărare. Apoi s-a legat de fața de masă. Eu mă simțeam extrem de stânjenită să asist la scena casnică și gălăgioasă, dar pentru ei era o normalitate. Îmi mușcam limba să nu intervin, să nu-i spun lui că este dotat cu două mâini și poate să se servească singur.  La un moment dat, el ne-a lăsat câteva minute singure și atunci ea mi-a spus șoptit că așa arată viața ei de fiecare zi și, în plus, duce cu ea un secret greu. Am plecat de la ei oarecum împovărată, îmi părea rău pentru povestea lor știrbă, pentru tensiunea și mizeriile pe care și le serveau zi de zi și mai ales pentru ochișorii care asistau la aceste dese reprezentații.
M-a sunat după câteva zile și a început o destăinuire lungă și detaliată, presărată cu lacrimi și amenințări la adresa lui. Mi-a spus ca e homosexual, că a descoperit asta abia aici, ajunsă definitiv în țara frunzei de arțar…