Sunt paralelă cu politica, dar votez pentru că e datoria și dreptul meu, pentru că așa simt că e corect. Dar. Că am un „dar” mare crescut în grădină. Data trecută Iohannis a fost super susținut de virtual. Era palpabilă speranța românului în gospodarul de la Sibiu. Se vedea viitorul roz și prosper.
Booon! A dezamăgit, pare-se. Acum toți o scuipă pe „proasta națională”, scuipându-i în același timp, firește, și pe cei care au votat-o. Mă întreb: oare imaginea ei nu e voit caricaturizată până la absurd tocmai pentru a pune în lumină pe Iohannisul aflat la umbra nefăcutelor timp de cinci ani? Totuși madam e primul ministru al României. Chiar Bulă varianta feminină nu o fi nici ea. Mă gândesc că sunt niște trepte de urcat și niște oameni de convins până ajungi acolo.
Oare nu e o imensă și intensă manipulare? Ca fetele mediocre fizic ce-și aleg mereu prietena bună dintre urâțele, doar ca să pară frumoase prin comparație.
Nu dați cu roșii coapte, nici cu ouă stricate! Posibil că o să vă supăr pe unii. V-am zis că nu mă știu, însă mai intru pe FB, văd mesaje care de multe ori nu mi se par convingătoare și, din rolul meu de spectator, observ situația și îmi pun întrebări.
O fi corect să nu existe o dezbatere publică între cei doi, așa cum se pare că cere legea? Nu pentru madam, ci pentru români. E corect ca lumea să-și pună clar și la lumină opțiunea de vot? Adică, nu mai e votul secret? Nu știu… zic. Nu luați gândul meu o idee pro-Dăncilă, că nu e.  Zic să stăm strâmb și să judecăm drept. O secundă.

Lăsasem în România liliacul greu de floare. Fusese un aprilie mult prea cald anul acela, ca și cum primăvara ar fi uitat să se trezească, să-și ia jobul în primire și o suplinise soră-sa, vara.
Am ajuns la capătul pământului, în Arțaria, în 28 aprilie și-aici era un friguț proaspăt, de început de primăvară. Venisem dintr-o Românie înflorită și caldă, dar acum umblam cu fermoarul de la geacă tras până sub bărbie. Oamenii din țara asta păreau să aibă alte valori termale decât mine, că erau cam dezgoliți. Dar, cum mă așteptam, oricum, să găsesc un soi de marțieni, iar ochii-mi erau ca lentilele de microscop care disecau fiecare imagine și informație despre noul ce-mi schimbase viața cu 180 de grade, probabil că nu m-aș fi mirat să mă întâlnesc chiar și cu omuleți verzi. Așa că lumea în pantaloni scurți la zece-douăsprezece grade, nu era mare lucru. După ce am scanat eu cu ochi de girofar minunăția verde a orașului și făcut un soi de inventar, am concluzionat extrem de supărată: aici nu există liliac.
Am spus și părinților că deh, frumoasă țară, dar cu o lipsă majoră. Ca și cum de existența florilor mov și albe ar fi depins fericirea mea, fericirea națiunii și pacea pe planetă.
Mama, ca mama, când a venit la noi a strecurat în bagaje două crenguțe de liliac, una din grădina lor, una din grădina bunicii, să nu-mi lipsească din noua mea viață, tocmai acest element vital.
Văzusem eu, după aceea că și pe-aici crește, că e la fel de frumos ca și acasă, doar că se trezește ceva mai târziu.
Liliacul din România a făcut rădăcini aici, la fel ca mine. Ieri am primit un buchet care parfumează casa, iar în grădină își ridică nasul spre cer cel românesc. În vază sunt crenguțe canadiene (dacă n-or fi emigrat și ele, ca și al meu).
Parfumul lor e același, la fel ca râsul omului, care se bucură la fel, indiferent de limbă.

Râd
cu lacrimi
de ce
nu de ce de cine
de mine
iau din sertar cele cinci-șase ciocolăți sau ciocolate
și mă uit la data de expirare
hmmm zic cu voce tare două-s expirate
hmmm zice cu voce tare de când
octombrie 2019 zic
tace
apoi zice vezi că de când te uiți la Outlander
ai început să călătorești în timp
tac
gândesc
realizez
și mă prăbușesc de râs
nu le am cu cifrele nicium
ori o iau înainte
ori rămân în urmă
cine a inventat numerele și de ce
dar stânga și dreapta?