După o sută de ani, concretizați în mai mult de două luni, azi am ieșit în sfârșit din casă. La începutul lui iulie mi-am fracturat glezna. Și, pentru că fac toate lucrurile serios, am ales să fie la piciorul drept, ca să fiu sigură că nu conduc nici mașina. Și, firește să fie vara.
Cum, în general, am bula mea roz și frumoasă, mi-am zis că nu-i nimic, că ce? Fiecare om își rupe câte ceva periodic. Acum era rândul meu. Că o să scriu muuuuuult, că la-la-la… Însă m-am trezit cu o gheată ortopedică până la genunchi și cu niște cârje care mi-au nenorocit și mușchii palmelor.

Nu știu exact cum să mă descriu eu pe mine: purice potcovit, sau barză grasă-ntr-un picior? Poveste lungă, pe scurt: m-au apucat toate depresiile și anxietățile la un loc. Adio zumba, plimbări, sală, lac, orice ieșire etc. etc. Cum eu sunt activă și iute, faptul că am trecut la sportul de stat: pe scaun/pat/fotoliu, m-a făcut să iau și niște kilograme pufoase și antipatice, că, deși am eu temperament iute, metabolismul mi-e de ardeleancă. Încet. Mă îngraș ușor și slăbesc greu.
***
Am pregătit eu aseară, cătrănită, toate cele de mers la apă. Toată vara m-a ars dorul să ating, măcar cu degetele de la picioare, răcoarea umedă a lacului. Fusesem în luna mai în Dominicană, apoi în long-weekend-ul de la începutul lui iulie în Quebec (Doamne, ce minunăție de loc!). Luni seara am ajuns acasă, iar marți mi-am făcut piciorul varză.
Și… the end cu vara mea.
***
Am ieșit din casă la opt fără un sfert, să fim acolo cât mai devreme. Când am ajuns, toată depresia și anxietatea, și ce-o mai fi fost pe acolo, s-au spart ca un balon bine umflat. Am uitat și că-s grasă și c-am fost pedepsită la ne-mișcare și că încă mi-e glezna umflată. Am uitat tot.

Lacul, îmbrăcat în ceață, s-a deschis în fața mea într-un panoramic larg, năucitor: o zonă de catifea lăptoasă, cu toate nuanțele de gri posibile și imposibile: moi și delicate, ascuțite și reci, metalizate ca niște tiare, tivite discret de lumina matinală… Am rămas bouche bée, vorba francezului. Era încă răcoare și simțeam, umed, sărutarea lacului. Îl puteam respira prin toți porii.

Plămânii mi s-au deschis relaxați, grăbiți să se umple de binecuvântarea marină. Mintea mi-a înflorit în multitudinea de griuri care reverberau într-o muzică de nuanțe. Am uitat și cum mă cheamă. Altă planetă, frate!

Apa era foarte curată și se vedeau foarte clar dunele de nisip, pietrele și scoicile. Frumoase pot fi pietrele și poezie copacii! Lângă lac e o pădurice, unde natura asortase cochet flori mov și galbene și aruncase așa, ca niște bombonele pe un tort, un soi de fructe-flori roșii, iar în copaci erau atârnate, de mâini de oameni buni, colivii cu mâncare pentru păsărele.

Am făcut poze, multe poze. Mi-am făcut pofta și dorul. Și la furnici și la muște, la frunze, la flori și la o frumusețe de abanos ce intra în apă făcând un contrast fantastic cu pământul și apa: focul poveștii lacului.
Am făcut poze la apă și la cer. La oameni și la nisip. La scoici și la pescăruși. Mie nu. Eu eram doar prelungirea telefonului. Doi ochi de melc ce pipăiau culori.

Și mi-am umplut bateriile sufletului, fericită că sunt om. Om cu doi ochi și două picioare și pot să respir miros umed de pădure lângă lac. Am intrat în apă, ceva mai târziu, și, deși  jumătatea lui septembrie, apa a fost prietenoasă și călduță.

Când a crescut mare dimineața, griul s-a topit într-un albastru de te dureau ochii. Tare ca țuica de Transilvania. Vibrant. Iar soarele s-a răsucit a vară și a plesnit pasional, ca trezit din amnezie. A început să ardă brusc, cu forță, ca și cum cineva ar fi aprins focul la aragaz. Florile s-au transformat în beculețe colorate: coapte și ele, și pomii, și frunzele deja înroșite a vară indiană.

A fost o zi perfectă. Am început-o timid, cu o cafea de Tim Hortons și cu emoții. Nu știam cum va fi. Dar lacul, copacii, pădurea, m-au îmbrățișat. Mă cunoșteau. Nu m-au judecat. Nu m-au certat că toată vara am tras chiulul. Ospitaliere, mi-au zâmbit prin valuri și fluturi și pietre și căsuțe de păsărele. Mi-au urat bine-am revenit. Și-au spus bucuria prin rațe, gâște, veverițe și pescăruși. S-au oglindit în mine.

Am realizat încă o dată cât de frumoasă poate fi viața! Și cât de orbi putem fi! Căci totul e perfect: și noi, și lacul, și apa, și floarea.