Ți-am spus că se uita la mine prin ușa de sticlă dinspre grădină. Eu eram, ca de obicei, prinsă-n salba muncii exagerate pe care o prestez, ca și cum genetic aș fi fost programată să fiu furnică. Am ridicat ochii din laptop, iar ea a înghețat, încercând să mă păcălească, să pară o miniaturală statuie cu păr.
M-a pufnit râsul. Simpatica arătare era nimeni alta decât veverița neagră, pe care o văzusem deja de mult prea multe ori dând târcoale pe la roșii, cățărându-se în vie ori îngropând diverse bunătăți prin peluză. De data asta ținea în gură o nucă americană, uriașă pentru dimensiunile ei modeste. Nu știu dacă-n mintea ei mică se temea că aș putea să-i fac vreun rău ori, mai degrabă, că aș încerca să-i fur nuca.
Am imitat-o și am rămas și eu statuie, fixându-i mărgeaua de ochișor cu care mă privea. La un punct s-a plictisit. Și-a apucat bine nuca și a dispărut cu ea cu tot. Am râs și mi-am văzut de treabă, însă, peste vreun sfert de ceas, același scenariu mi-a scos iarăși nasul din laptop. Veverița neagră, oprită în fața mea la câțiva metri, despărțită de mine, e drept, de ușa transparentă, care făcea delimitarea între înăuntru și afară, cărând o altă nucă, mă fixa insistent, ca și cum s-ar fi întrebat dacă am intenția să țâșnesc de la birou, să-i iau nuca și să o îngrop pe undeva pe sub parchet. Apoi, după vreo probabilă introspecție, a făcut aceeași mișcare ca înainte. Și a dispărut rapid, cu nuca verde cu tot.
Ca să vadă că intențiile mele sunt cât se poate de pașnice, i-am adus niște alune și, cu gânduri ușor parșive, i le-am pus foarte aproape de prag. „Acu să te văd, cumătro!”, i-am spus în gând. „Cât de curajoasă ești?” După o vreme a revenit, s-a oprit descumpănită, ca și cum brusc ar fi uitat drumul spre nuc, a stat îndelung pe gânduri fără să facă nicio mișcare. După minute bune și, cu siguranță, intense deliberări, s-a apropiat de prima alună, a apucat-o cu ambele lăbuțe și a început să o ronțăie foarte preocupată, nescăpându-mă din ochi. Eu, considerând formalitățile de introducere dintre noi încheiate, m-am ridicat cu intenția să mă îndrept spre ea. Mișcarea mea bruscă a pus-o pe gânduri și, înainte să clipesc, a ajuns pe gardul vecin de unde-a început să mă privească extrem de curioasă. Deși liliputană, creatura se uita la mine ca la o insectă sub microscop. Am rămas pentru o vreme uitându-ne una la alta ca-ntr-un război rece, tensiunea dintre noi fiind aproape palpabilă.
Am încercat să-i surprind cât de cât mimica, să-i ghicesc intențiile, însă era imposibil să citesc ceva pe perfectul poker face afișat. Mi-am zis că cel mai deștept cedează și am bătut în retragere, în timp ce ea nu și-a părăsit nici pentru o clipă zona de supraveghere. „Dușmanul” adică eu, era prins în colimatorul privirii ei rotunde.
M-am întors cu câteva alune în semn de pace, i le-am așezat în șir, pe iarbă – adică pe un teritoriu neutru – și m-am îndepărtat, lăsându-i suficient spațiu de desfășurare. Nu am pierdut contactul vizual cu ea și-ți mărturisesc faptul că i-am vorbit continuu, ca să se obișnuiască cu vocea mea. Am botezat-o Măriuță că avea față de Măriuță, și coadă de Măriuță, și atitudine de Măriuță. Era delicată, cu doi ochi foarte rotunzi, foarte negri și foarte umezi.
Am rămas cam la un metru și jumătate distanță de alune și, deși îmi era frig (uitasem să mă îmbrac), am decis să aștept ca Măriuța-veverița să facă următoarea mișcare. În ciuda lipsei ei de expresie, ceva îmi spunea că între lumile noastre se crease o punte de legătură și că acceptarea alunelor avea o semnificație mai adâncă.
Îți spusesem că eram cunoștințe vechi. O văzusem de multe ori trecând, mai mult ca o nălucă, prin grădină, dispărând după gard imediat ce unul dintre noi își făcea apariția. Știam că oarecum își stabilise sediul la noi, că pe câteva roșii își lăsase amprenta dinților. „Din răutate”, mi-a spus vecina. „Pentru că veverițele nu mănâncă roșii”. Eu nu credeam că o veveriță poate să fie rea, așa că îi acordasem imediat circumstanțe atenuante. Aveam roșii mici și dulci în grădină și o fi fost și ea curioasă, poate chiar și-o fi imaginat că sunt niște alune mai mari. Spre deosebire de alte dăți, acum își luase inima în dinți (nu vreau să știu ce-o fi fost în suflețelul ei) și se oprise la câțiva metri de mine. Începusem să dârdâi (trecuseră minute bune) și, pe când îmi pierdusem speranța că Măriuța va mai coborî de pe gard, cu o mișcare bruscă a sărit jos și, cu ochii în ochii mei, s-a apropiat de zona ispitelor. A luat repede o alună și, ca și cum ar fi ținut-o în mâini, a început să o ronțăie iute, cu mușcături mici și ritmate. Am zâmbit. Am lăudat-o și i-am vorbit, dar nu m-am mișcat. La un moment dat, cred că sătulă fiind (mâncase toate alunele – chiar o întrebasem dacă mai poate), a apucat-o în dinți pe ultima și, cu mișcări destul de abrupte – presupun că așa sunt mișcările de veveriță – a îngropat-o simandicos în iarbă. Pun pariu că habar nu are pe unde și-a ascuns toate comorile și că mai degrabă ratonii se vor bucura la iarnă de aceste mici depozite de hrană. Însă, cu siguranță, Măriuța noastră era mulțumită. Nu doar că-și pusese burta la cale, dar se asigurase, ca tot omul, și cu ceva alune albe pentru zilele negre.
Să știi că zilele următoare ne-am continuat epopeea. Eu mai îmbrăcată, că era sfârșit de noiembrie. Ea mai îndrăzneață, simțindu-mă inofensivă și obișnuită fiind de-acum cu vocea mea. Într-o zi a luat aluna direct din palma mea, iar eu am știut că acela era pactul suprem de prietenie dintre noi. Își păstrase – ca o convenție – poker face-ul obișnuit. Dar parcă în privire luminița era mult mai mai aprinsă și luciul negru mai jucăuș.
De ce ți-am povestit banala mea poveste de prietenie cu veverița neagră, hoața mică și drăgălașă a grădinii mele? Din două motive. Unul ar fi că noi, oamenii, câteodată suntem mai sălbatici decât sălbăticiunile naturii. Mai țepoși decât aricii, mai speriați decât veverițele și iepurii și, din păcate, uneori mai veninoși decât șerpii… Și-apoi pentru că drăgălașul animal m-a deconectat de la stresul muncii mele. M-am oprit și-am trăit în ritmul ei preț de minute în șir. Ce-o fi fost în mintea ei nu voi ști niciodată. Cert e că a doua zi, după ce s-a îndopat cu alune, mi-a lăsat la colțul garajului una din nucile furate. Am zâmbit cu recunoștință, dar nu i-am luat-o de acolo și după trei zile a dispărut. Nu știu dacă ea și-a retras generozitatea, indignată că nu-i apreciez darul, ori alt animal s-a bucurat de rodul micii ei pungășii, dar cu siguranță a fost cadoul ei pentru mine și intenția contează.
De atunci vine în fiecare zi, ca după ceas, între trei și patru. Își ia alunele, chiar și din palma mea când are chef. Nu insist. Dacă e cald stă sub scaunul pe care șed și ronțăie. I-a dispărut frica în preajma mea, însă fuge iute însă fuge iute dacă sunt însoțită. Când îi spun Măriuță se oprește din mâncat și se uită la mine. Între-o zi, poate mă va lăsa să o mângâi.
Sweet & Salty 