Că e și pe-aici iunie… Nu de mult tare pusesem fotografii din parcul, la vremea aceea… sepia. Primăvara a venit așa, mai domol, ca în Ardeal: „No, amu’ ce atâta grabă…?” Timid, dar sigur. S-a scărpinat filosofic, cu petale de măr și  s-a trezit… vară.

În zece zile, cât am lipsit, a înnebunit pădurea cu salcâmi cu tot. Căprițele prin tufișuri, se joacă „v-ați ascunse-lea”, nu mai e șansă să dau nas în nas cu ele, ca atunci când pomii erau mai neinspirați și neînfrunziți. Una singură, mai aeriană a rămas căscată, uitându-se la mine. (Calitatea pozei lasă muuuult de dorit). La fel și iepurașii, care parcă-s mai mulți ca niciodată. În rest… veverițe, păsăret gălăgios. Pe scurt, așa cum am zis mai sus: a înnebunit pădurea! 🙂

Cred că v-ați făcut o idee despre mine și știți că vorbesc. Adică nu tac.
Vorbesc cum pot. Adică și sonor și în scris și în gând. Și prin somn mi se întâmplă. Eu zic că suficient. Alte păreri nu mai ascultați. Că de-aia avem gură să vorbim. Și să tăcem doar când e cazul. Dacă e. 🙂
***
Acu’ tot îmi iau avânt să scriu. Și tot bat pasul pe loc.
De ce? De ce! Știu eu de ce…
Că am prea multe și nu știu de unde să încep. Hai să-ncerc cu începutul.
Ba mai bine cu sfârșitul. Poate iese mai rotund:
Cel mai bine e acasă. Colțul meu de univers. Azi țârâie un pic de ploaie. Mă bucur. Pentru vegetația din jurul casei.
Nu sunt bună la grădină. De fapt dacă aș fi extrem de sinceră ar trebui să recunosc că sunt un dezastru. Nu zic că nu fac. Fac. Dar pentru că trebuie, nu pentru că nu mai pot de drag.
(Când o aud pe Fernanda, vecina mea, „Whaaaat are you doing?!”, zic „Oops, în gând, iar am gafat”.)
Însă am boală pe estetic, mă zgârie să nu fie totul frumos în jur. Nu îmi plac imperfecțiunile, mă obosesc lucrurile alandala. În casă, sau în afara ei.
Așa că fac tot ce pot și cât pot. Dar grădina nu e printre pasiuni. Lista mea de pasiuni e așa de lungă… grădinăritul pur și simplu nu mai încape. În plus, nu-mi plac chestiile repetitive, care par zadarnice. De ce să plivești buruieni, dacă în două zile sunt la loc?
Însă grădina îmi dă bucurii. Mă fascinează surprizele ei (excepție fac buruienile).
Anul trecut am plantat flori. Și semințe și răsaduri. Au ieșit. Nu vă spun aventurile de-a recunoaște florile de buruieni, și grija mea pentru o buruiană pe care m-am încăpățânat să o cred floare, pentru că era frumoasă. În ciuda tuturor opiniilor altor persoane.
Anul acesta am fost în vacanță. După zece zile de absență, grădina a înverzit brusc. Cireșul a făcut precum găina babei, adică a produs una bucată cireașă.

Mărul e mic și grăsun cu multe mere, dar fiind așa de tânăr parcă nu am încredere că-și duce misiunea până la capăt. Gutuiul e stăpân pe situație, deși a fost foarte oropsit. E adus din România, plantat în grădina fostei case și mutat o bucată aici. Dar a prins curaj și e șef de trupă. Iar prunul, deși doar înfrunzit, e bogat și ne face cu ochiul a prune de țuică.
Florile, iarba, toate se răsfață în grădina mea, dar surpriza cea mare a fost o tufă mare, ieșită parcă peste noapte în rondoul din față. Și când a dat floare m-a topit. Sunt Lupine, florile care înfloresc de ziua mea și pe care mama le numește ca pe mine, acasă. Anul trecut am aruncat eu ceva semințe, au ieșit niște frunzulițe nehotărâte fără floare. Apoi s-a lucrat în fața casei. Uitasem de ele. Dar când am venit din vacanță au izbucnit în fața mea cu un „La mulți ani!” violet. Nu-i așa că nu există flori mai frumoase? Eu așa zic. 🙂

Vi se întâmplă vreodată să aveți atât de multe de spus încât să nu puteți să puneți mâna pe creion, că nu știți de unde să începeți… ?
Așa sunt eu acum. De aceea tatonez terenul și sparg gheața.
Ei, da! O să-mi spuneți că de unde gheață în aproape vară? Eu știu? Așa cum nu știu de ce-s răcită cobză.
Îmi fluieră gândurile în cap. Fermentează cuvintele. Mă mănâncă buricele degetelor și nu știu ce și de unde să încep. Ar fi firesc cu începutul. Da…
O să spun că e bine acasă. E bine în vacanță. E bine să fie bine.
Adică mai bine bogat și sănătos decât sărac și bolnav -spuse ea strănutând viguros. Revin. 🙂
Și pun ceva de mâncare, ca o gazdă bună ce sunt. Sau vreau să fiu. Dar mi-a plăcut. Și omul, și produsul, și atitudinea. Dar mai ales atmosfera. 🙂

Viața… carte de colorat. Ea are desenele, noi creioanele…
Ieri am cunoscut-o pe Blanca, o sud-americană frumoasă, cu forme voluptoase și ten ușor măsliniu. O știu din vedere de multă vreme, pentru că o întâlnesc zilnic pe traseul kilometrilor mei de jogging. E în jur de șase după-masa ora la care ea și Friday ies la plimbare.
La început ne-am zâmbit, apoi salutat, iar ieri am stat de vorbă și am râs cu poftă amândouă. Îmi plac oamenii solari, cu râsul în buzunar și privirea clară, la vedere. Motivul apropierii noastre a fost Friday, micul ei Shih Tzu, alb, ca un ursuleț miniatural și agitat.
Realitatea este că el își plimbă stăpâna. Mie mi-e frică de câini, dar sunt și excepții. Când personajul în sine e caraghios, uit frica din cauza râsului. Friday este un grăbit și ocupat, un om de afaceri sobru, accidental ajuns cățel. Merge hotărât, cu privirea severă de „nu deranjați”, ignorând umanoizii, evitând scârbit orice mână, care ar vrea să-l scarmene pe burtică.
Confrații lui de toate rasele, întâlniți în parc, fac orice giumbușluc pentru o mângâiere. Oricât de mică. Nu Friday. El nu se-ncurcă în mărunțiș. Își lasă stăpâna mult în urmă, de fiecare dată. Se oprește din când în când și-o caută din privire să n-o piardă. Atât.
Blanca e un om plăcut. Fizic și temperamental. Un om care-ți dă vibrații pozitive. Sunt frumoși oamenii soare, care împodobesc cald ziua. Indiferent de anotimp.

Cât pot de mult. Știu și văd și eu că devin plictisitoare. Cu atâtea flori și frunze și copaci. Ba că cerul e nu știu cum. Ba că soarele apune în cerculețe mai pătrățoase… … Ba că am văzut un melc cu personalitate. Ba un broscoi, care era așa de interesant brotăcit, că sigur de fapt e un prinț. (Nu. Nu l-am pupat.)
Ba niște căprioare care s-au apropiat incredibil de mine, sau eu de ele.
Cred că și ele s-au plictisit să mă tot vadă. Dovada e că mă lasă să mă apropii cât vreau eu și nici măcar nu se întrerup din păscut.
Sper să fie printre ultimele postări de genul acesta, sau măcar să mi se aprindă vreun beculeț și să mai scriu și despre altceva. Ca să fie varietate.
Pe fb o prietenă mi-a spus că să mai hooo cu ele că ar cam ajunge. Jur că-i dau dreptate. Dar e parte din mine…
Ce să fac?