Nimic interesant…

1[1]

Drum de Kitchener, aproximativ 100 kilometri. Nebunie în trafic, dar nimic neașteptat, că e 401… adică se știe, se cunoaște, se așteaptă, se…. Ies setată. Blocaj de două, trei ori, în limite rezonabile. Și încolo și încoace. Dar e ok. Îmi place să conduc. Nu le prea am eu cu stânga și dreapta, dar e bine. Că GPS-ul zice și arată… așea căăăă…. În rest am instinct de vultur. 🙂  La final toată lumea mulțumită.
Îmi place libertatea pe care mi-o dă mașina. Senzația de dat cu sania, când glisez de pe o bandă pe alta, muzică, kilometri în față, cafea… (și cine a inventat autostrada, cred că s-a gândit un pic și la oamenii lipsiți de răbdare, ca mine.)
De ce să ne poticnim la jde stopuri? – am undă verde GARANTAT: doar dacă am nevoie(NEVOIE!!!) să-mi verific telefonul, sau să mă rujez. Atunci am undă verde. Clar. Zici că mă văd stopurile și complotează. Și-mi fac în ciudă…

PS: Are cineva Ajusto? Și dacă da, cum faceți pe autostradă? Îl ascultați pe el, sau instinctul de pe talpa piciorului (Da, cel de pe accelerație)?
Eu mă înțeleg bine cu el prin oraș. În rest, zice că nu mă cunoaște.

Happy?

h

Azi s-au ciocnit în mintea mea două adevăruri rotunde. Fiecare cu logică proprie și fisuri mari. Și… se bat cap în cap. Primul e mesajul din foto:
1. Nu există sfârșit fericit. Finalul în sine are sens peiorativ (e vorba strict despre relaționarea femeie – bărbat).
Cel puțin pentru unul dintre ei, finalul este nefericit. Unul este mai lovit. Depinde de protagoniști să fie măcar civilizat. Că se întâmplă să nu prea fie…
2. Cică toate lucrurile ar trebui să se termine cu bine. Daca nu…. înseamnă ca nu s-au terminat. Simplu. Nu?
Cam așa ca-n povești: doar Happy end!
Argumente pro/contra sunt pentru ambele situații… doar că noi, umanoizi grăbiți…
Îmi place ideea 2. Nu cred în ea. Însă e o perspectivă optimistă.
***
Ambele au fisuri și pot fi ușor desființate.
Dar s-au întâlnit azi. Pur întâmplător.

Sfârșit de vacanță

Tags

, , , , , , , , , , ,

pol.

Vacanța braziliana a debutat cu stângul și s-a terminat cam de o sută de ori mai prost. Însă între coperțile primei zile și ultimei seri, a fost un interval de vis, genul de vacanță cu personalitate, care te marchează într-atât, încât devine punct de referință pentru vacanțele ce vor urma. (Voi reveni cu traseul din Rio).

Eu am trăit fericită fiecare moment. Ochii au fost fascinați de imagini și informație, papilele gustative invadate de bucătăria lor tradițională, sufletul a absorbit exotism, culoare și muzică la spectacole, iar trupul s-a simțit răsfățat pe plaja argintie, de valurile oceanului, destul de nărăvaș în luna de mai tomnatic.

Azi am văzut o fotografie, și din cauza asta, ultima seară a ieșit la suprafață ca uleiul deasupra apei, sărind ordinea cronologică a evenimentelor.

Trebuie să spun că toată lumea ne-a avertizat asupra violenței din Rio: prieteni, cunoscuți,  necunoscuți, recepționeri de la hotel etc. Până și un polițist m-a oprit pe stradă și mi-a spus prietenește că ar fi mai bine să-mi scot de la gât tentativa de lănțișor de aur pe care o purtam. Însă eu, trăind în bula mea roz, unde toată lumea e prietenoasă și cerul albastru și soarele cu happy face (chiar și când plouă), am ignorat cu grație sfaturile primite. Pe o ureche mi-au intrat (dacă au intrat) și pe cealaltă au ieșit netulburate.

E drept că, mergând de la aeroport spre hotel, am văzut cartiere care-și țipau strident sărăcia dezgustătoare, tavele cenușii înșirate ciudat, într-un chin arhitectonic pieziș, plantate direct în piatră, toate împestrițate cu fețele oamenilor, sugestiv amprentate de combinația dintre durere, cruzime și lipsă.

Odată ajunși în Copacabana, ochiul a fost spălat imediat, cel puțin pe moment, de imaginile nefericite, văzute din mersul taxiului și inundat de luxul și tihna respirate armonios de peisajul urban,  de culorile oceanice și bucuria turiștilor, asortați și ei cu mediul în care se scălda o iluzorie perfecțiune.

Zilele au fost pline. Am umblat mult și făcut mii de fotografii. Ajungeam târziu în noapte la hotel și nu apucam să-mi descarc pozele în laptop, deși îmi propuneam zilnic asta. Adormeam frântă în drumul spre pernă.

În ultima seară am zăbovit mai mult, ne-am plimbat pe mal, am ieșit din Copacabana și trecut în Leme, zona mai modestă, din vecinătate. Doream să ajungem cât mai aproape de Sugar Loaf Mountain.

Plaja se întindea leneșă în fața noastră: o negresă mică, delicios de serioasă, se juca în nisip. Purta un costum de baie roșu cu buline albe, care contrasta perfect cu ciocolata pielii. O pereche de îndrăgostiți se sărutau, absenți la trecătorii, tot mai puțini, ce-i drept. Era atmosfera aceea caldă de vacanță, în care te abandonezi cu totul. Printre cei care mi-au atras atenția a fost și un bărbat scund, cu tricou albastru, așezat pe nisip. Părea că se odihnește. Era măsliniu, cam așa cum sunt țiganii neaoși la noi și era complet îmbrăcat, distonând cu lumea din jur. Nu părea turist. Dar nu am dat importanță detaliului.

După vreo trei kilometri am ajuns aproape de Sugar Loaf Mountain. Eu nu mă puteam dezlipi de ceea ce vedeam, deși se înnopta cu repeziciune, iar noi eram departe de hotel. Era ultima seară…

Ne-am întors pe același traseu, tot pe malul oceanului. Tot fără grabă. Era o noapte calmă, luminată feeric de o lună clară, ca un felinar puternic. Nici nu am observat că rămăsesem singuri: doar noi și oceanul. Făceam poze nesătulă, să prind fiecare nuanță, fiecare schimbare.

Foarte aproape de Copacabana, într-o porțiune mai pustie, în fața noastră a apărut de nicăieri bărbatul acela, pe care-l văzusem odihnindu-se îmbrăcat în nisip. Ne-a vorbit calm. Nu am înțeles cuvintele, dar am priceput sensul și mi-a înghețat sângele-n vene, pentru că tot de nicăieri au apărut încă trei indivizi. Trei negri mari, urâți, cu privire agresivă. Iar pe platforma de nisip de lângă plajă se mai vedeau încă trei, cei care supravegheau să nu se apropie vreun intrus, în timpul „operațiunii”.

Bărbatul care ne-a vorbit era mic de statură și hotărât. Părea șeful.
Totul s-a petrecut halucinant de repede. Nu era nici țipenie de om în jur. Ceva mai departe zumzăia strada, plină de restaurante, turiști, muzică, lumini. Absurd de aproape și totuși atât de departe.

Eu am la telefon o husă roz din piele, cu o curelușă, pe care o țin la încheietura mâinii. Poate fi ușor confundat cu un portmoneu. Unul dintre negri a încercat să mi-l smulgă. Dar nu l-am lăsat. Nu eram eu necăjită neapărat de telefon, însă nu apucasem să descarc pozele. Nu m-am gândit la altceva. Eram disperată că toate fotografiile de vacanță se duc. Știu, stupid. Dar în secunda aceea a fost grija mea cea mai mare.

Mi l-a smuls cu violență rupându-mi curelușa, iar când ochii ni s-au întâlnit m-am cutremurat. Privirea lui nu părea umană.
În secunda în care s-a apropiat de mine „animalul,” soțul meu a sărit să mă acopere cu trupul și brațele lui. Instantaneu, cu un click metalic, a apărut un cuțit cu lamă mare.
Nu pot să descriu șocul, spaima, disperarea, neputința….

Am început să țip și să plâng în același timp. Au vrut să tac, îi deranjam. Dar nu puteam. Gura mea scotea sunetele independent de creier, iar ochii îmi erau hipnotizați pe lama cuțitului. Nu îmi era frică, pentru că nu aveam putere să îmi fie frică. Eram desființată, transformată în obiect fără voință, fără putere, fără drepturi. Nu am gândit pe moment crimă, ori viol… nu am gândit nimic.

Ca un leitmotiv repetau una-ntruna „money, money, money”.
Șeful s-a așezat calm pe nisip, obișnuit deja cu sunetele pe care le scoteam, și a controlat cu minuțiozitate fiecare obiect din geantă de plajă.

La sfârșit s-au înțeles între ei, apoi mi-au înapoiat telefonul (am aflat mai târziu că evită să ia telefoane, pentru că pot fi ușor localizați și prinși).
Ne-au lăsat să plecăm repetând de câteva ori și arătându-ne cuțitul: „No polizia!”

Am ajuns la hotel și am povestit ce am pățit. Dar nu au sunat la poliție, nu s-au panicat. Erau obișnuiți. Ne-au spus doar că am fost foarte norocoși.

Ce să zic? Dădusem peste niște hoți de treabă.

Eu am făcut febră de la spaimă și trei zile am vomat încontinuu.

A doua zi, respectiv ultima de vacanță, am numărat orele până la plecarea din Brazilia și ochii mi s-au deschis brusc. Și am văzut. În sfârșit am văzut pe străzi, cum mișunau ca șobolanii, figuri măslinii obraznice, cu ochii lipiți pe gențile turiștilor, pe buzunarele și bijuteriile lor. Îi puteai depista ușor. Erau peste tot…

Era jobul lor. Sărăcia, disperarea, violența îi împingeau la asta. Turiștii sunt sursa lor de venit. Găini bune de jumulit. Atât. Pentru că ei s-au născut fără șansă, într-o țară unde rata criminalității este incredibilă (în favele, la fiecare câteva secunde, moare un om.)

Am respirat din tot sufletul abia când am ajuns acasă și am realizat minunea de-a fi în siguranță. Mi-am reluat firescul vieții, înțeșegâng că pentru mulți e un vis, căci ei trăiesc sub semnul nefirescului, în amenințare, în mizerie, în violență.

Și da: n-am glumit. La sfârșitul zilei, când am tras linia, concluzia a fost:
am dat peste niște hoți de treabă.

*Foto din top este întâmpinarea la Rio a turiștilor veniți pentru jocurile olimpice.

aa1a3c1ca5c2ka4a9a6jl

 

Atenție: abordarea feisbucistă

Tags

, , , , , ,

20160702_101807b-virtual_love-1500160[1]

Ca orice femeie cu cont feisbucist primesc o mulțime de abordări mai mult sau mai puțin îndrăznețe, mai inspirate, sau mai expirate, mai inteligente, sau toante de-a dreptul.

Scriind e oarecum firesc să fiu în contact cu persoane care mă citesc. Îmi asum cu drag și îmi face plăcere infinită. E o minune ca vorbele mele să atingă suflete, să le oprească o clipă, să le atragă atenția asupra gândurilor mele. Doar pentru că eu m-am întâmplat să spun ceva. În condițiile în care lumea geme de vorbe înșirate, meșteșugit învârtite, desenate, croșetate, răsturnate și zburânde…

(Pentru mine) e un miracol că tu, acum, în secunda asta mă citești.

Și te iubesc, pentru că îmi iubesc literele, iar dragostea mea reverberează spre tine, se izbește de sufletul tău, care îndrăgește  literele mele. E precum circuitul apei în natură.

De aproape doi ani (în septembrie) de când am blogul, și de un an și un pic (contul de fb – apendice blogului) am cunoscut o varietate de persoane fascinante, cu unele având afinități incredibile. Pe lângă ele s-au strecurat și personaje aflate în căutarea fericirii virtuale, care, în momentul în care îmi studiază poza de profil și citesc alături „măritată” li se petrece fenomenul de „je m’en fiche”, în traducere liberă „mi si rupi”.
Trăim într-o societate modernă, unde acest lucru își pierde semnificația și conotația. Doar că eu l-am pus (deși inițial nu am vrut să afișez date personale) tocmai cu scopul de a mă pune la adăpost de „căutătorii de comori”. Că nu-s. Nici comoară și nici singură. Și nici nu voi fugi de-acasă cu vreun Făt-Frumos îndrăgostit lulea de sufletul meu nepereche.

Pe de altă parte nici nu pot condamna extrem acest lucru. Bărbatul e născut vânător, iar „datoria” de a încerca e programată genetic. Dacă jumătatea lui se află de fapt în curtea altuia? Eee? Și asta e o variantă.

Aș putea înșira o colecție vastă de reacții ale domnilor refuzați care mi-au provocat rând pe rând: râsul, simpatia, mila, sau nervii. Cu spume.
Că eu sunt civilizată. Și diplomată. Jur. Am „poezia” mea că pagina mea nu e personală, că nu am timp, că bla-bla-bla…

Sigur, cu cât abordarea e mai puțin ortodoxă și mai stupidă, cu atât munca mea e mai ușoară. Tai din start orice tentativă cu „pupic dulce”, emoticons cu inimioare, floricele, șoricei care-și dau duhul ținând în brațe inima palpitândă, ciupercuțe înamorate, elefanți ghiduși, șmechera întrebare: „ce faci?”, complimentele, diminutivele (pe care nu le suport) sau întrebările mai mult sau mai puțin personale, cu care sunt mitraliată.
Aici e ușor. Tai fără durere. Nimeni nu suferă.

Unde trebuie să vorbesc, înseamnă că domnii respectivi și-au făcut temele, iar eu (Doh!) m-am  prins la… doișpce trecute fix.
Dar, cum spun, nu-i condamn. Fiecare cu treaba lui.

Însă sunt supărată pe mine: cum, frate, să accept de PATRU ORI aceeași persoană? Să nu-i țin minte numele și mușchii afișați mândri pe pagina de profil?
Hai că se întâmplă o dată, de două ori, hai și de trei ori că deh… părul lung și mintea… (deși l-am tăiat – părul, nu mintea).
Dar a patra oară să se năpustească asupra mea aceleași flori nervoase, aceiași pupici diabetici și inimioare în ploaie, aceeași dragoste „sinceră” și vibrantă?
Acu’, eu mă întreb dacă și el stă la fel de bine cu memoria, ținând cont că îmi cere prietenia a patra oară, în condițiile în care l-am tăiat de fiecare dată de pe listă, fără să răspund.
Eu? Accept tot ce-i românesc, fără prea mare selecție, că în românește scriu. Nu studiez profile, iau așa, cum vin…

Dacă o mai comit și a cincea oară, mă las de virtual. Că până și aici, cu toată mura pe care o primim cu grație în gură, tot trebuie făcută un pic de gimnastică cu neuronii. Nu?

 

Fata lu’ tata

j

Fetița este, prin definiție, prințesă. Așa se naște. Cine nu cunoaște relația aceea specială între fetiță și tatăl ei?

Crește frumos și e fragilă. De aceea e ocrotită mereu. De tata.

Vorba cântecului: ce nu poate ea, poate tata, ce nu știe ea, știe tata… Tata e atent ca, nu care cumva, vreun nenorocit să se apropie de comoara lui…

Cu toate astea, într-o zi vine un el și dărâmă tot ce-a construit tăticu’.

Cum? Simplu. O ia. O iubește nițel. Și după o vreme o lasă. Îi dă papucii și-i demonstrează că nu e ea chiar așa de specială cum a fost învățată să creadă. Că o fi ea prințesă, dar e plin pământul de prințese. O fi ea frumoasă și deșteaptă, dar nici celelalte nu-s de lepădat…

Prințesa lu’ tata bocește luni întregi după el, nenorocitul care i-a frânt inimioara, nenorocitul pentru care nu a fost decât o piesă de colecție. Și nu înțelege.

Self-esteem-ul dărâmat zace împrăștiat în cioburi. Ea cu ochii ei l-a văzut cu alta, după ce-i spusese de nenumărate ori că o iubește, că o adoră, că o divinizează.

Și l-a crezut. Cum să nu-l creadă? Părea atât de sincer…

Se petrece fenomenul invers din basme. Acolo broasca e sărutată și se transfomă în prinț. Realitatea proiectează prințesa lu’ tata într-o broască, într-un lac plin de broaște. Toate foste prințese. Toate purtând botezul deznădejdii, gustul refuzului și umilința.

Nenorocitul nu s-a luat doar pe el, dar i-a spart globul de cristal construit de tata.

A anulat puterea de super-erou a lu’ tata și, ca într-un soi de non-basm, prințesa lu’ tata a devenit femeie obișnuită.

Iar tata este pentru prima dată neputincios… Prințesa lui suferă din dragoste pentru un nenorocit. Care, într-o zi va avea și el o fetiță, o mică prințesă frumoasă, căreia îi va construi un glob de cristal… Va fi atent ca nu care cumva vreun nenorocit să se apropie. Cu toate acestea, într-o zi un el va veni și o va săruta… iar prințesa se va transforma în broască… într-un lac plin de broaște… toate foste prințese… toate purtând gustul refuzului… umilința.

E!

i-LOVE-coffee-coffee-25055435-1280-800[1]

Uneori noțiunile abstracte devin palpabile, reale, concrete. Brusc. Ca și cum s-ar aprinde lumina. Iar logica le îmbrățișează firesc și le spune: „Bună dimineața!”
De exemplu: IUBIRE/DRAGOSTE/ÎNDRĂGOSTEALĂ, sau cum s-o fi numind, locuiește în noi. Sigur e strecurată printre celule și neuroni, printre gânduri și idei, printre hohote de râs și suspine. Și curge. Strop cu strop. În fiecare secundă circulă prin vene. Până nu mai încape. Și atunci se revarsă. Dă pe dinafară. Inundă pe cine apucă. Primul/prima care apare în față, sau în jur, și care deține în buzunar (condiție importantă!!!) un text corect gramatical. Și jap-jap e inundat. Se petrece fenomenul cunoscut sub numele de SĂPTĂMÂNA CHIOARĂ.
***
Vârsta, înălțimea, kilogramele, culoarea părului, ochilor (pielii?!?), uneori chiar și sexul, nu mai contează. PUR ȘI SIMPLU NU MAI CONTEAZĂ.
Așa se explică perechile perfect nepotrivite. Ți se pune pata pentru că s-a umplut paharul. Simplu.
***
Îți place X? Nu.
E genul tău X? Nu.
Corespunde idealului tău masculin/feminin X? Nu
Îl/o iubești? Daaa!!!!!
De ce? Ăăăăăăăăăăăă….
***
Nu știi. Sigur că nu știi. Habar n-ai. Nu e vina ta. Nici vina lui/ei.
E doar că… ai dat pe dinafară.

Melc-melc, codobelc…

147379,xcitefun-funxone-the-tiniest-snails-8[1]

Dincolo de ușa casei mele e o lume plină de FEMEI și BĂRBAȚI. Trec…  melci grăbiți fiecare cu viața lui, având liste complete, migălos concepute: CAUT PERSOANĂ CARE SĂ FIE AȘA, AȘA, AȘA ȘI AȘA, DAR NEAPĂRAT AȘA. Liste cu numere și indicații, cu măsurători și șabloane, cu ștersături și adăugiri, liste pe care le bifează atent, de fiecare dată când cochilia personală se ciocnește de o alta. Se cred deosebiți, se cred unicat. Nu văd că lumea e grea de prea mulți melci, de prea multe cochilii și… nimeni nu e de neînlocuit.
Dar fără listă și fără cochilie ar putea zbura… Ar atinge… chiar ar putea atinge…
Nimeni nu e suficient de special pentru a frânge aripi în zbor…

Ieri am devenit melc…

Biscuitul…

Don-t-Worry-Be-Happy-katerinalover-30154778-431-260[1]Am mușcat dintr-un biscuit, un soda cracker uscat, banal, făcut din făina și apă, fără sare, fără și fără, și m-am pus  pe bocit. M-a pleznit un dor în stomac și în moalele capului. Așa, brusc. Fără preaviz. Mi s-a făcut dor de bunica, de ai mei, de casă, de mine din trecut… cea din trecut… Un dor care m-a rupt în două… Gustul mi-a năzărit în minte o ceva de aluat uscat pe care o făcea bunica pe sobă, pe „ploptăn,” cum zice ea… Nu mai știu ce,  nici cum se numea… e tare înșurubată în mine amintirea cu pricina… Dar gustul a pornit o ploaie puternică… Cu tunete și fulgere… cu fluturi cenușii, cu aripi dureros de active… Cu icnete… cu necaz…

Și dintr-o dată n-am mai vrut să locuiesc pe strada mea cu oameni pașnici. Nu am vrut să mai văd fețele prietenoase ale străinilor civilizați de toate culorile, cu care mă întâlnesc de câte ori ies din casă. Nu am mai vrut căprioare și iepurași și gazon perfect îngrijit… nu am mai vrut nimic din universul meu, construit migălos, aici peste ocean…
Pe strada mea cu nume DEPARTE

Doar să fiu acasă. ACASĂ. Să simt mirosul din bucătăria mamei, să aud vorba blajină a bunicii și râsul ei presărat cu primăvară… să aud glumele spuse de tata…. Să fiu pur și simplu… acasă.

Mai târziu, tot azi, am vorbit cu mama la telefon (ca în fiecare zi). Mi-a spus că bunica e bolnavă rău. Că de o zi nu mai mănâncă…  E la pat… bunica

Iguaçu Park – o destinație și două țări (Brazilia III)

Tags

, , , , , , , , ,

20160516_153619Stufoasa noastră excursie a început cu Parcul Național Iguaçu, o rezervație naturală întinsă între Brazilia și Argentina, zonă de junglă, cu vegetație și faună specifică, care adăpostește specii rare de animale și de plante, atracția principală fiind însă multitudinea cascadelor, formate de apele generoase ale râului Iguaçu (nume tradus în „apă mare”-  limba guarani – Paraguai).PhototasticCollage-2016-06-24-16-59-18

M-au fascinat fluturii mari și leneși, cu a căror prezență prietenoasă nu m-am putut obișnui, în ciuda faptului că au fost mereu în preajma mea. Vaporoși în mișcări, colorați incredibil, se așezau și pe tine, dacă aveau chef. Și aveau.

Mă întreb ce nuanțe îmbracă jungla primăvara și vara, din moment ce luna mai, adică toamnă târzie braziliană, e atât de ofertantă în culori și lumini. Am înțeles că în lunile fierbinți vezi șerpi, care se retrag la apropierea umanoizilor, dar nu suficient de repede încât să nu fie zăriți. Din fericire nu am văzut nici unul, singurele vietăți care m-au terorizat în lungile noastre trasee au fost coati, un fel de neamuri de ratoni, simpatici ca figură, dar extrem de obraznici. Mișunau peste tot, în special în zonele de unde puteai să cumperi mâncare. Nu se jenau să apuce bucata din mâna omului, sau să își bage lăbuțele curioase în genți, lăsate pentru o secundă jos sau pe bănci. Altfel erau inofensivi și majoritatea turiștilor îi tolerau și ignorau, ori chiar se jucau cu ei.

This slideshow requires JavaScript.

Ne-am încrucișat drumul și cu o trupă mare de maimuțe Brown Capuchin Monkey apărute de nicăieri, jucăușe și prietenoase, care s-au năpustit dintr-o dată, în număr mare, făcându-și vânt pe liane, fugărindu-se una pe alta și trecând foarte aproape de noi, țipând în stridențe vesele, ca și cum ar fi vrut să ne ofere o demonstrație de „bun venit”. Păsări cu penaj multicolor, unele cu o conformație ciudată, se arătau din când în când printre frunzele copacilor, oricum și ei arăduiți într-o dantelărie deasă, care nu permitea privirii să pătrundă prea adânc adâncimile junglei. A fost ca și cum l-am fi vizitat pe Tarzan, dar el nu era acasă.

This slideshow requires JavaScript.

Prima dintre cele două zile destinate Parcului am petrecut-o în Argentina. De la hotel am luat un taxi, cu care am trecut frontiera și care ne-a dus la destinație, orașul gazdă, Foz do Iguaçu, aflându-se într-o poziție strategică, așezat fiind la tripla graniță: Argentina, Brazilia și Paraguai.

Odată ajunși în parc am parcurs o porțiune destul de lungă cu un trenuleț, un fel de mocăniță argentiniană, care ne-a lăsat într-un punct, unde aveam posibilitatea să optăm pentru una dintre rutele marcate pentru turiști, rute ce conduceau la diferite obiective. Am ales pe rând Circuitul superior, apoi Circuitul inferior și Macuco nature trail. Nu știu câți kilometri, în pas alert, am făcut pe benzile metalice special construite (parcul este foarte ingenios și detaliat amenajat în ambele țări), dar cu siguranță s-au adunat mai mult de zece pe tălpile mele. Gustul adrenalinei, dat de sălbăticia peisajului și semnele care avertizau prezența animalelor sălbatice, a dat și mai multă savoare întregii aventuri.PhototasticCollage-2016-06-24-13-13-33

Am vizitat mai multe cascade, cred că majoritatea, punctul culminant fiind Garganta del Diablo a cărei grandoare mi-a tăiat respirația. Nu se poate descrie în cuvinte și imagini Măreția. E unul din momentele în care realizezi că ești doar o furnică în bătaia vântului, și minunile de pe pământ ți se dezvăluie în simplitatea lor fabuloasă…

This slideshow requires JavaScript.

Și dacă în Argentina am fost extrem de aproape de cascade, a doua zi, în partea braziliană a parcului am admirat de la distanță peisajul vizitat cu o zi înainte și am coborât spre alte unghiuri și jocuri pe care apa le creiona, iar curcubeiele, care dansau în aer, ne proiectau într-o lume fascinantă. Imaginile sunt diferite, deși cascadele jucau același joc cu soarele și norii.

This slideshow requires JavaScript.

Aceiași coatis populau spre disperarea mea, locurile amenajate pentru relaxarea turiștilor, iar jungla se desfășura împrejurul nostru la fel de dezlănțuită și misterioasă.

După primele două zile, petrecute într-o sălbăticie oarecum controlată, peisajul citadin și plaja au fost schimbarea dramatică de decor, pentru restul zilelor de vacanță.

Fascinant… Brazilia (II)

B

Planifici minuțios o vacanță. Una specială. Surpriză. Zece zile, care să îmbine perfect un itinerariu complex: obiective turistice, drumuri prin junglă, zile de leneveală la ocean și… nebunia de la Rio. Brazilia te așteaptă cu exoticul ei. Luna mai și ziua soției, care habar nu are ce coci tu încă din februarie: cadoooooo…

Zece zile pregătite în amănunt. Te-ai apucat până și de portugheză, în secret. Ai făcut toate rezervările, ai luat bilete la show-rile cele mai tari, ai plătit și organizat până și cele mai mici detalii. Știi cum va fi vremea, așa că te orientezi și în funcție de asta. La serviciu programezi ceas, inginerește, tot ce lași în urmă. Și vine ziua plecării: vineri, 13 mai.

Încarci în taxi două bucăți valize și una bucată nevastă fericită, căreia îi deconspiri, bineînțeles, în ultima secundă, destinația unde va împlini frumoasa vârstă și… să înceapă nebunia.

Continuare în LaRevista.ro
http://www.larevista.ro/cum-mi-au-salvat-vacanta-trei-romani-de-exceptie-la-mii-de-kilometri-de-casa/