Venind de la sală, am încropit un text perfect, amuzant, spumos, cu sare și piper, despre Zumba. Cum am ajuns acasă, am sărit direct pe laptop să-l trec pe… foaie, însă muza a intrat subit în stare de colaps și textul detaliat, la care mă gândisem tot drumul, a dispărut fără urmă. Degetele mi-au înghețat pe litere și în fața ochilor, ca o linie de orizont virtuală cu efect de spălare a creierului din dotare, s-a întins obositor ecranul alb, gol și inexpresiv. Pustiu. Intimidant. M-am uitat tâmp minute în șir, fără să pricep unde a dispărut povestea atât de bine ticluită din capul meu. Habar nu am ce se întâmplă, ce Triunghi al Bermudelor este plasat strategic la intersecția străzii mele cu mine, ca sistematic și flămând să înghită tot ce notez conștiincioasă în minte. Frustrant!

Deci…. Cum spuneam…. ăăă…. despre Zumba…. ăăă….
Nu știu de ce am descoperit atât de târziu Zumba, deși de ani de zile a fost în spatele minții mele să încerc. Poate că nu sosise timpul. Habar n-am. Pe la începutul verii însă, m-am hotărât să merg la o clasă, la una singură, doar ca să văd despre ce e vorba în propoziție. Așteptând să înceapă ora mi-a atras atenția o tipă de culoare. Fără să vreau am studiat-o, pentru că na! la gym te uiți ce bine arată aia și ce nașpa ailaltă. Jur că nu judec și nu etichetez, dar am ochi și scanez. E, cred, în natura firii umane. Dacă doar eu fac asta, mea culpa.

Femeia asta era urâtă rău. Nu doar că era masivă, dar avea și formele oarecum anapoda, departe tare de modelul clepsidră, pe care majoritatea îl avem chiar și atunci când se mai întâmplă accidental un surplus de kilograme încăpățânato-buclucașe.
Purta o cordeluță lată, de un prost gust perfect, care-i delimita părul, ca o mătură neîngrijită cu vârfurile aspre ridicate înspre tavan, de fața mare cu trăsături destul de dure, cam masculine. Buzele groase și vineții,  ușor atârnate, specifice rasei din care face parte, ieșeau în evidență generos, ca un centrepiece kitchos pe o masă de mahon. Avea și o privire absentă, mată care transmitea clar un total dezinteres, chiar dezgust față de locul în care se afla. Hainele mulate îi scoteau în evidență dimensiunile rubensiene, iar maioul în culori fistichii, pe care și-l trântise fără nici o noimă deasupra tricoului, îi venea fix ca nuca-n perete, nepotrivindu-se cu nimic. În picioare purta niște pantofi sport de culoare deschisă, care mărturiseau un număr la picior nu prea apropiat de al Cenușăresei. Cum să spun? Părea un personaj pe care l-aș fi văzut mai degrabă într-un McDonalds, decât într-o sală de Gym.

Când a început ora, să pic, nu alta:  femeia cu pricina nu era nimeni alta decât instructoarea de Zumba. În prima secundă am avut impulsul să fac stânga împrejur și să plec, dar bine că n-am făcut-o pentru că în secunda numărul doi m-am îndrăgostit de ea.
Din momentul în care a apăsat „play” și a început să se miște în ritmul muzicii totul s-a terminat, sau a început. Dovleacul s-a transformat în caleașcă, broasca în prințesă, iar ea a devenit cea mai frumoasă ființă de pe planetă. Nu am văzut pe nimeni dansând ca ea. Apariția neîngrijită, total lipsită de grație și feminitate s-a metamorfozat brusc, sub ochii mei în însăși metafora dansului. Formele pline au primit imponderabilitate.
Fizicul masiv se topea în mișcări atât de arcuite încât părea lipsit de oase, iar unduirile ei se rotunjeau nu în poezie, ci în perfecțiunea poeziei. Plutea și ardea cu ochii cărbuni încinși, cu pielea întunecată, dar translucidă. Lumina venea din ea, iar noi o imitam hipnotizate. Părea că se joacă. De fapt se juca. Cu muzica, cu corpul ei, cu zâmbete fugare și sexy și priviri scurte, înflorite și înfiorate și cu noi, cu trupurile și mințile noastre. Nu vorbea. Ne coordona scurt din degete, mișcându-le ușor, cu un fel de lene superioară, doar de la noduri înspre vârfuri. Ne arăta: unu-doi-trei, stânga dreapta, față-spate, rotiri…  iar noi sorbeam fiecare indicație cu ascultare totală și cu retina lipită de vârfurile degetelor ei ciocolatii.
Coregrafia (am văzut apoi că fiecare instructor are coregrafie proprie) era extrem de senzuală, părând mai degrabă scenariul unui ritual de împerechere: o chemare străveche, atavică a femininelor, îndreptată spre el, bărbatul, posesorul puterii. Șoldurile se roteau invitând, sânii săltau ispititor mișcați din umeri, capetele se aplecau misterios, iar trupurile se unduiau într-un ritm fierbinte.
M-a marcat această oră. Momente de genul acesta te conving că magia există, că basmele sunt reale, doar noi suntem mult prea superficiali ca să le putem trăi. A fost odată ca niciodată… adică atunci, care nu e acum. Și-am învățat încă o dată că un om este frumos, nu prin trup și trăsături, ci prin ceea ce conține.

De puține ori în viață ai ocazia să vezi talentul, genialitatea în stare pură. Din păcate a fost singura dată când am întâlnit-o. Clasele care au urmat s-au petrecut cu alți instructori, unii mai buni, alții mai puțini buni, poate talentați, dar nu geniali.

Am schimbat sala de Gym, dar am rămas credincioasă clasei de Zumba. Așa l-am cunoscut pe Eduardo.
Când zici instructor îți imaginezi un trup lucrat, frumos și niște pachete de mușchi armonios așezate. Și majoritatea cam așa arată.
Eduardo însă este mai mic decât mine ca statură și în loc de pătrățele are cercuri, adică o burtică perfect rotundă. Mică. Și un zâmbet larg ștanțat pe față. Nu cred că poate fi serios nici când plânge. O fi având tristeți metafizice, o fi suferit și el din dragoste, sau de gripă, dar sunt convinsă că gura îi rămâne în aceeași poziție. De clown.
Are două castane de ochi veseli și vorbește engleza cu un accent delicios. E crăcănat și poartă de fiecare dată pantalonași din tricot moale inscripționați Zumba, care se mulează perfect pe piciorușele lui păroase.
Dacă doamna de Siena a dansului mi-a umplut sufletul și realmente m-a băgat în priză și m-a scurtcircuitat, cu Eduardo e diferit. Cu el totul e drăgălaș. O oră nu mă pot opri din zâmbit. De fapt din rânjit și după caz, râs. Omul e un spectacol. Nu e genial în dans. Departe de asta. Se joacă și râde jucându-se. Își mișcă iute pe ritmuri latino piciorușele și burtica și fundulețul. Și sare: jump-jump-jump. Mă joc, râd și transpir din greu. Nu ca el. Nimeni nu transpiră ca Eduardo, din care țâșnește efortul în stropi sărați, iar la sfârșitul orei totul e șifonat și stors în el, excepție zâmbetul care e la fel de mare, la fel de proaspăt și de cald. Energie pozitivă e Eduardo. După clasa cu el lumea ți se pare un loc mic și frumos, în culori pastel, unde lucrurile se întâmplă în doze mici, oamenii mănâncă tot din farfurie și se duc la culcare la timp.

Nu mergeți încă la Zumba? De ce?

Duminică-nflorată. Începută conștiincios cu trezit la o oră rezonabilă (ce dacă-i duminică?) cu obișnuitul „te iubesc” de dimineață, servit lângă cafeaua neagră și amară băută în mașină. Da, obișnuitul și vitalul „te iubesc”. Nu, nu se demonetizează și nici nu e prea mult în fiecare zi de un catralion de ori. Că noi așa suntem. Așa funcționăm.

Kilometri cu soare și firește cafea, că cine se trezește de dimineață departe ajunge. Cine nu, înhață cafeaua și o pupă din când în când în timpul mersului. Autostradă liberă, așa că cei șaizeci de kilometri îi scuip printre roți mult mai rapid decât în timpul săptămânii. Dar gândurile se rotesc moară și deapănă cu viteză de caier nebun.

Tu? Firește că ești cu mine. Ce să faci și tu? O pacoste ai pe lumea asta, cu imaginație zburdalnică și tastatura sub nas.
Și vorbele se îmbucă piese de puzzle perfecte și râdem. Râdem cu lacrimi uneori. Nimeni nu mă amuză ca tine. Nimeni nu mă ascultă ca tine.
Nimeni nu mă iubește ca tine. Nimeni nu te iubește ca mine.
Vorbim despre aniversări și ne încurcăm. Avem prea multe. Suntem cam zăpăciți noi. Ca să scăpăm cu fața curată, decidem că fiecare zi e a noastră și suntem de acord. Ca de obicei.

Duminică-nflorată. În grădină iarba e verde-verde, că a plouat toată vara. Roșiile sunt dulci-coapte și florile pândesc curioase, înghesuindu-se să înflorească care mai de care, prin toate colțurile, într-un fel de concurs colorat. Rozmarinul e o tufă cu personalitate, deși eu îl sărăcesc constant de frunzulițe, pentru a-i transfera parfumul în bucătărie, la unele fripturi. Busuiocul e o frumusețe. Nici pe el nu-l iert pentru că omleta de week-end, pentru că bruschette, pentru că spaghetti, iar leușteanul ciorbelor se înalță ca prostul. Dacă nu-s atentă ajunge până la geamul de la dormitor. Cine mă nemulțumește? Pătrunjelul. Da, tocmai el care e în general cumsecade și ajunge invariabil în supa de pui, ori de vită, sau în salata de cartofi cu smântână. Anul acesta stă palid lângă gard,  neimpresionat de tufele ierburilor aromatice bine-crescute, ori de ploile generoase. Stă ca o mimoză, cu nasu-n gardul vecinei, zici că vrea să evadeze.

Duminică-nflorată de august și noi.

Plouă curat. Iubesc diminețile cu ploi de vară. Orașu-i parfumat.
Miroase ca acasă. Miroase-a Cluj. Absurd să spun, pentru că aici sunt acasă. Dar un om poate avea mai multe acasă.
Știu, substantivul e defectiv de plural. Și eu ce să-i fac? Dacă gramaticii nu-i e pe plac…

Acasă e acolo unde sunt cei dragi, unde știi locul fiecărui obiect, unde ai plâns și-ai râs, ai construit amintiri și ai visat. De unde poate ai plecat… Acolo unde știi cum apune soarele și cum miroase iarba.

Eu am două. Nu le pot ierarhiza, nu le pot trata gramatical cu vreun grad de comparație, pentru că puiul de dor mi-e în buzunar. Întotdeauna când sunt acasă mi-e dor de acasă. Simplu. Sau nu.
Existența lor mă echilibrează. Mi-e bine așa, suspendată între cele două realități geografice, despărțite de mii de kilometri.

Recapitulez: sunt acasă și miroase a acasă, iar mie mi-e dor.
Cum să nu-mi fie? Dar ți l-aș da ție. Că poți să-l porți ușor. Pe degetul cel mic de la picior. Buburuză!

Cireșul e frumusețea absolută a grădinii. I-am făcut prea multe fotografii. Până și cireșele s-au plictisit de atâtea declarații de iubire. Dar nu mă pot abține. Așa că poze și alinturi în neștire…
El e vedeta verii. Anul trecut a fost mare competiție între el și măr. S-a plasat spășit pe locul doi. Onorabil. Pe podium. Făcuse o singură cireașă. Însă mărul, în mare vervă la ora aceea, și-a rupt două crengi de prea mult rod și zel. S-a străduit peste puteri. Și-a obosit. Așa că anul acesta a lipsit.
Declarativ a afirmat că i se rupe. De competiții și concursuri el clar s-a săturat. Și n-a mai înflorit. Deloc.
Gutuiul și prunul nu prea au caracter. Au înfrunzit de înfrunzit și s-au lățit. Degeaba. Fără roadă. Cu tupeu. Sunt mari și atât. Se uită cu un ochi la soare, mai bârfesc ce se petrece prin grădini și așteaptă mură-n gură. Să facă alții fructe pentru ei. Hmmm. Derbedei.

Revenind la cireș. S-a purtat impecabil. Nu că-i al meu… Dar așa flori și așa cireșe nu am mai văzut. De necrezut!
Întâmplarea face că iarba în grădina mea e mai verde decât în vecini. 🙂 (Nici acolo nu-s chiar mărăcini 😀 )
N-am atins cireșele, decât cu privirea. Mi-e teamă să mângâi rotunjimile cărnoase și fragile. Le admir și le alint. Un prieten a spus: „Sunt atât de frumoase, de parcă-s făcute de mâna omului.”
Cum să mănânci miracol și frumusețe? Sau și mai rău, să le întinzi pe pâine după ce le-ai fiert cu zahăr. Cum să transformi poezia-n gem?