E ușor să dai sfaturi, să fii convingător altor urechi. Phii! Cât e de ușor! Când e altul în fața ta vezi clar, ca într-o fotografie, toate detaliile. Le poți așeza și îndrepta ca pe un puzzle răsturnat anapoda.

Dar când e vorba despre tine? Nu mai e la fel. Știi teoretic binele și răul. Cunoști setul de reguli moral-sociale după care funcționează umanitatea, însă observi cu panică: ai sărit de linie. Nu mai ai control. Mintea devine o voce pe care n-o mai auzi. Nu mai vrei s-o auzi. Nu mai poți s-o auzi. Și ți-e cumplit de necesară o altă minte, o altă inimă care să vadă detașat. Un prieten bun. Să-ți spună el ceea ce tu de fapt știi, însă ți-e vital să vină din afară.

Cel mai bun prieten e soțul meu. El îmi ridică de pe umeri greutățile. E puternic și deștept. Adultul dintre noi doi. Eu sunt fragila. Femeia copil. Omul cu mulți prea în peisaj: prea sensibilă, prea visătoare, prea… De dragul și pentru binele meu vrea să mă șlefuiască, să mă facă după chipul și asemănarea lui. Pentru că mă iubește.
Dar patul procustian, în care-mi așază prea des sufletul, mă strânge rău. Mă iubește, dar se supără din nimic și tace. Iar tăcerile din casa mea frumoasă sunt grele. „Pentru că te iubesc” sună amenințător uneori. Nu știu, sau nu pot să-l mulțumesc cu mine, așa cum sunt. Mă iubește până la sacrificiu. Ar da ani din viața lui pentru mine, însă mintea lui înțelege răsăritul și apusul în altă limbă decât cea pe care o vorbesc eu. El gândește în cifre, eu în litere. El vede temperaturi, eu culori. El e analitic, cu capul bine înșurubat pe umeri. Calculează fiecare pas. Eu intuiesc oamenii, orașele și zilele.

Ne-am obișnuit să ne spunem tot. De fapt eu m-am obișnuit să îi spun tot: nuanțele pe care le văd pe stradă, la oameni, sau în inima mea. Mă ascultă cu răbdare și, de cele mai multe ori, cu un cuvânt mi-alungă neliniștile.
El e mai închis, mai reținut, mai sobru. Îmi spune rar ce e în mintea lui, dar eu știu că în mintea lui sunt eu și multe proiecte de muncă. E un om ocupat soțul meu. De aceea nu are prieteni. Mă are pe mine. Eu sunt universul lui atunci când are timp și când nu e supărat.
El e un tip serios. Eu sunt o tipă veselă. Comunic. Iubesc oamenii și am mulți prieteni care mi se destăinuie. Îmi caută sfatul. Bunul simț, care ne coordonează acțiunile,  merge perfect când e vorba despre ei.

De multe ori când am o problemă pe care nu pot să o spun nimănui, mă detașez de mine însămi. Mă dau cu un pas în spate și-mi spun: X. are asta și asta, iar eu trebuie să-l ajut. Ce îi spun? E o strategie care uneori funcționează.

Ciocnirea cu A. mi-a zdruncinat serios toate teoriile: despre viață, despre cuplu, despre mine. Aș putea spune că cineva mi-a făcut farmece ca să-mi deschid brusc ochii în ochii altui bărbat. Dar nu cred în magie, în deochi ori descânt. Nici în iubiri veșnice, ori suflete pereche. Basme.
Știu însă cu siguranță că, atunci când îți dorești din tot sufletul ceva, Universul conspiră ca lucrurile să se desfășoare conform dorinței tale. Ai grijă ce-ți dorești că s-ar putea să se întâmple. Am simțit asta pe pielea mea de multe ori. Credința și dorința au făcut ca imposibilul să devină posibil, iar soțul meu, inginerul pragmatic, cu capul pe umeri, cu formule care nu dau niciodată greș, și-a scos pălăria în fața intuiției mele. De multe ori.

Mi-ar fi greu să cred întâmplarea cu A. povestită de altcineva. Dacă vreuna dintre prietenele mele mi-ar  spune ceva asemănător aș râde cu clopoței. Aș pune imediat eticheta lălăială siropoasă și aș întreba cu toată ironia de care sunt capabilă: „Serioooos???”

Să recapitulăm! Deci plec eu aiurea, îmbrăcată ca de carnaval și mă ciocnesc de unul. Un tip oarecare. Un șofer de tir. Și chiar așa. Ce aș putea eu discuta cu un șofer de tir? Nu că aș face discriminări. Jur că nu fac. Fiecare job e nobil în felul lui. Dar… serios. Un șofer de tir? Fiecare meserie își pune amprenta pe cei care o practică. Oamenii din aceeași branșă au limbaj comun, verbal și nonverbal. Mediul îi modelează. Iar indivizii își aleg perechea în funcție de treaptă socială, pregătire, naționalitate, vârstă etc.
Discrepanțele prea mari generează întotdeauna dezamăgiri. Nefericire. Deci… Serios? Am vorbi despre camioane și trasee și gropi în șosele?
Boooon. Deci avem un punct fără răspuns.

Recunosc. Pe autostradă mi-a câștigat admirația. Jocul acela cu mașinile mi-a crescut adrenalina. A fost nemaipomenit. Iar gestul lui, de-a se pune scut cu ditamai animalul de metal, presupune mult eroism. Clar. S-a expus să mă apere. Mda. Încerc să-mi spun că așa ar fi procedat și alții, dar știu că mă mint. Booon! Are o bilă albă.

Faza cu puiul de cioară…  Absurd. Cum să oprești ditamai măgăoaia de j-de tone pentru o virgulă neagră înaripată. Rememorând toată întâmplarea m-am surprins zâmbind cu drag. Gestul acesta puțini l-ar face. De fapt… aproape nimeni. O duioșie mi s-a ridicat ca un val de căldură din stomac în gât și am oftat ușor.

Apoi mintea mi-a alunecat la punctul culminant al timpului petrecut împreună: privirile noastre dezvăluind fluxul incandescent dintre noi, mai clar decât orice propoziție cu subiect și predicat. Ceașca de cafea care ne-a înghițit vinovat sărutul. Atingerile îndrăznețe ale degetelor noastre fierbinți și flămânde. Atât de îndrăznețe, împletindu-se într-un joc inocent dar erotic în același timp, mai senzual decât mi-aș fi putut imagina. Doi adulți adulmecând dragostea. Adolescentin adulmecând dragostea. Înfricoșător de frumos.
Și distructiv, m-am scuturat. Mai ales distructiv. Pentru că în viața mea nu e loc nici de ciori șchioape, nici de camionagii atipici.

Iar deznodământul a venit corectiv. Toată povestea asta ciudată s-a înecat în scrisoarea rătăcită aiurea. Întâlnirea nebifată a aranjat lucrurile.
Mă frânge faptul că A. gândește greșit despre mine, dar o eventuală întâlnire cu el, în care aș avea posibilitatea să-i explic adevărul, ar putea avea consecințe dezastruoase. Omul acesta acționează diferit de oricine, iar eu alunec rapid înspre el. Pantă extrem de periculoasă! Până la urmă e doar un necunoscut. A trăit un pic în inima mea. O să-mi treacă. Viața mea e perfectă așa cum e. Ce dacă mai sufăr uneori? Ce dacă singurătatea îmi susură de multe ori cântece de leagăn, în timp ce soțul meu lucrează pasionat la câțiva pereți distanță de mine?
Tabloul general e colorat frumos, iar prietenii mă văd fericită. Îmi admiră casa, mașina, hainele, vacanțele și veselia. Eu tac vorbind, căci tăcerile mele sunt ferecate sub șapte lacăte de zâmbet. Poate așa se traduce uneori fericirea.

Viața mea e plină, chiar dacă uneori problemele-mi se dizolvă noaptea sărat pe perna pe care pun capul. Am un soț bun care mă iubește. Care nu are prieteni pentru că eu sunt centru universului lui. Eu și munca lui. Munca e necesitate. Eu sunt plăcere. Când are timp. Când o să aibă timp.

Eu, cea adevărată, sunt soția soțului meu. Realitatea bate visul. Viața nu e o întâlnire întâmplătoare cu un necunoscut ciudat. Ciudat ca mine. Dar… cine se aseamănă se adună… cică. Bancuri. Adevărul e altul: contrariile se atrag.
Soțul meu e o mare liniștită. Adâncă și profundă. Tăcută. Eu o furtună cu sclipiri de curcubeie colorate. Viața nu e perfectă. Diplomația și micul compromis fac parte din trusa de prim ajutor a cuplului.

Și gândurile mi s-au aliniat cuminți sub semnul lui așa e bine. Însă fără de veste, brusc și strident ca o durere, m-a străfulgerat un gând: „oare cum o fi să trăiești cu cineva cu care ești pe aceeași lungime de undă?”  L-am alungat repede, speriată.  Doamne, ce gânduri inutile! Dar eu sunt puternică. Așa că-mi îndrept spatele hotărâtă, ridic nasul în vânt și zâmbesc cu încredere: Va fi bine! Viața e frumoasă.

Ajung acasă și aud un râs feminin imediat ce deschid ușa. C., așezată la barul din bucătărie, bea o tărie cu soțul meu. Vine la mine, mă pupă zgomotos și-mi spune imperativ că trebuie să ieșim la o înghețată, ca fetele. „N-am reușit să-ți corup bărbatul,” îmi spune râzând, ca de o poantă bună. El mă privește zâmbind și-mi face neputincios din umeri. Dau să mă așez și eu, însă C. sare ca arsă:
– N-am zis că ieșim?
Încerc să o conving să rămânem acasă, arătându-i cele câteva sortimentele de înghețată din congelator, dar nici nu vrea să audă. Cedez, râzând la rândul meu. Mă dau cu o umbră de ruj și ieșim. Soțul meu respiră ușurat și se întoarce în birou. E o după-masă superbă. Știu exact unde vom merge: pe terasa de pe malul lacului.
Intrăm amândouă bine dispuse, dar râsul îmi îngheață pe buze, văzând chipul cu trăsături dure, cioplite parcă în bazalt, cu ochi severi, care mă captează la rândul lor și brusc încep să toarcă miere.

Pași (1) ,  Pași (2), Pași (3) , Pași (4), Pași (5) , Pași (6)

Viața bate filmul, nu-i așa? Un clișeu spart de prea mult uz. Dar ce să facem dacă menirea noastră e să ne naștem, să reinventăm roata și să murim? Nu suferința noastră doare cel mai tare? Nu iubirile personale ne perpelesc pe jar? Nu fericirea noastră mișcă universul? Nu praful de stele produs de noi înșine alimentează paradisul vieții pământești?

E simplu tare să judeci. Doamne! Cât de ușor e să îndrepți acuzator degetul, să arunci cu piatra și să spui răspicat adevăruri general valabile recunoscute de lege și societate. Și-apoi te-ascunzi încovoiat când îți vine rândul: ”Să arunce primul piatra…”

Și te pocnește. Când ți-e lumea mai dragă te izbește în moalele capului. Din senin. Fără să cauți, fără să aștepți, fără să vrei. Logica devine o mănușă inutilă, pe care o arunci în gunoi. Epiderma are nevoie de contact direct. Inima dansează nerușinat în ritm de ploi de vară, iar mintea, legată la ochi, joacă un fel de baba oarba, având satisfacția iubirii în buzunar. Te metamorfozezi. Brusc tu nu mai ești tu. Devii el, iar el devine tu și toate valorile de până atunci se răstoarnă cu capul în jos. Tot ce nu sunteți voi se transformă-n mărunțiș de tramvai.

Sunt o femeie matură cu o viață împlinită. Am bifat la timp, cu succes fiecare etapă de până acum. Nu știu dacă sunt fericită. M-am pliat vieții. Mereu. Diplomația și micul compromis fac parte din trusa de prim ajutor a cuplului. E firesc să fie așa. Totul a funcționat mereu ceas. Poate cu mici revolte din partea mea, urmate întotdeauna de împăcări calme ca marea.

La fel a fost și atunci când am închis ușa în urma mea, mi-am luat mașina și am plecat lăsând în spate tot trecutul. Condusul mă liniștește. Șoseaua are propriul ritm, propria respirație, propriile zvâcniri. Ți se lipește de parbriz și se prelinge pe sub roți iar în față ai doar prezentul și viitorul care dispar în trecut cu fiecare metru străbătut. Dacă nu-l vezi, trecutul nu mai există. Dacă nu-l vezi… Șoseaua m-a dus la barul acela ieșit din timp, pentru ca existența mea cuminte să fie răvășită de un necunoscut. Sinonimul și antonimul meu. Un om în care m-am oglindit perfect.
Nepotrivite atingerile noastre, privirile, sărutul prin intermediul cănii de cafea. Vocea lui care a îmblânzit scorpia din mine. Jocul nostru, ce se confundă cu jocul sorții, al destinului… Tot șirul de coincidențe ciudate, aranjate parcă de un scenarist de duzină fără prea multă imaginație, cu recuzită luată la întâmplare: un barman cu cercel în ureche și coadă, cu ridicări din umăr, însoțite de priviri curios-ocrotitoare, de Sfânt Valentin de ocazie. Un pui de cioară șchiop și o cafea cu gust divin, dar mai presus de toate caragialesca scrisoare pierdută și regăsită mult prea târziu, ca și cum destinul, sadic, ne-ar pune față în față doar după voia lui, nu și după a noastră.

În seara aceea de joi am fost prăbușită. Îmi era greu să-mi maschez supărarea cruntă că nu deschisesem plicul acela nenorocit în timp. Mă simțeam vinovată față de omul de lângă mine. Dar și mai vinovată mă simțeam față de A. care nu putea bănui motivul pentru care nu ajunsesem la Starbucks la ora 6 p.m.

Culmea ironiei: soarta făcuse posibilă o întâlnire întâmplătoare în afara orașului (când el oprise pentru puiul de cioară) însă acum, având coordonate clare spațio-temporale, se pusese de-a curmezișul. Mă durea sufletul că-l dezamăgisem.

Ziua următoare, ca de fapt tot week-endul a fost un calvar. Nu puteam să mă gândesc la altceva, deși îmi repetam obsesiv că așa a fost mai bine. Încercam să mă conving că lucrurile au decurs așa doar în avantajul meu. Însă ceva în mine era spart și pofta de viață se scurgea prin fisura aceea. Îmi repetam la infinit că am tot ce îmi trebuie, absolut tot. Că sintagma „suflet pereche” e o aiureală, o găselniță siropoasă de telenovelă, o scuză pentru ca feromonii să fie urgent alimentați. În plus ce știam despre bărbatul respectiv? Mai nimic. Dar nu mă puteam convinge și sentimentul de regret, de eșec, de vinovăție, de supărare pe mine însămi că nu văzusem scrisoarea, nu-mi dădea pace.

Din fericire C. și-a petrecut week-end-ul la noi și a colorat din plin atmosfera. Prezența ei m-a obligat oarecum să fiu o gazdă și o prietenă bună. Nu știu cum ar fi fost zilele acelea fără ea. Din păcate nu-i puteam povesti nici măcar ei ce mă frământă. Întâmplarea neobișnuită cu A. îmi era atât de intimă, era atât de a noastră încât nu o puteam dezvălui nimănui. Și până la urmă văzut din afară putea să pară extrem de pueril. Cum să exprimi în cuvinte intensitatea unei priviri, aprinderea moale a unei atingeri și inflexiunea mângâietoare a vocii unui necunoscut pe care l-am simțit mai cunoscut și mai aproape decât pe oricine altcineva. Absurd. Imaginația mea bogată o luase razna cu siguranță.

Sunt o femeie cu capul pe umeri. Cum puteam să-mi permit să simt ca o adolescentă? Cum puteam să fiu atât de slabă? Aveam o datorie în primul rând față de mine, apoi față de ceilalți.
Însă oricâte argumente adunam și oricât de solide păreau să fie, nu reușeau să mă convingă și să-mi redea echilibrul și detașarea. Îmi doream din tot sufletul un singur lucru: să am șansa să îi explic lui A. ce s-a întâmplat. De ce nu am ajuns la întâlnire. Părea o scuză cusută grosolan cu ață albă, greu de crezut. Însă voiam să-l pot privi în ochi și să-i spun că nu m-am jucat cu el, cu noi. Nu eu. Poate destinul se amuză pe seama noastră.
Nu știu de ce, însă cel mai tare mă durea gândul că omul acesta ar putea să mă judece greșit. Părerea lui bună despre mine părea să-mi fie vitală. Iar lipsa oricărei căi de comunicare cu el, imposibilitatea de a-i demonstra, până la urmă nevinovăția mea, mă făceau să simt din plin gustul amar al neputinței.

Știam că el nu se va folosi a doua oară de adresa mea. Simțeam ca o certitudine, ca și cum mi-ar fi spus clar în cuvinte, că l-am dezamăgit și că a aruncat în sertarul trecutului tot ce ține de mine…

Ai în față doar prezentul și viitorul care dispar în trecut cu fiecare metru străbătut. Dacă nu-l vezi, trecutul nu mai există. Dacă nu-l chemi. De ce să-l chemi?

Dar eu nu voiam să aparțin trecutului. Mintea și sufletul se zbăteau nedreptățite, scuturând gratiile trecutului. Cu putere și dorință…

Pași (1)  Pași (2)  Pași (3)  Pași (4) Pași (5)

Luni cu ploaie. Primăvară cu năbădăi. Intru în bucătărie și primul lucru care îmi sare în ochi e teancul de plicuri venite azi. Zâmbesc acid. Le iau cu două degete și mă pregătesc de morală. De câte ori am spus să nu se mai pună poșta în bucătărie?! Cine știe pe unde au zăcut, prin ce mâini au trecut înainte să ajungă la noi. Intru în birou. El lucrează ceva la computer. Foarte concentrat. Mă salută fără să ridice ochii. Îi răspund, îi dau un pupic și îi așez ușor teancul pe tastatură:
– Stai!!! Ce faci??? îmi aruncă o privire supărată. Apoi, realizând despre ce e vorba îmi spune iritat că îi pare rău. Le pune deoparte.
Îmi povestește ceva despre un proiect, întârziere, prezentare. Cuvintele curg pe lângă mine. Asta e viața lui, viața noastră și am învățat importanța acestor proiecte, care vin pe bandă rulantă și mereu se complică. Iar el le descurcă și rezolvă cu pasiune, dăruindu-le tot timpul din lume.

Ascult răbdătoare aceeași poezie pe care o aud de j-de ori, un fel de bla-bla-bla din care nu pricep nimic. Întreb dacă pot să-l ajut cu ceva. Îmi spune să-i fac o cafea și eventual un sandwich. Pregătesc filtrul de cafea, apoi merg în dormitor, mă schimb rapid și revin în bucătărie. Fac sandwich-ul, torn cafea într-o ceașcă, iau și o sticlă cu apă și i le duc în birou. Știu că va sta mult în seara asta. Și în seara asta. Fac un pic de ordine prin casă, îi pun hainele pe umeraș, mă uit dacă mai are cămăși călcate. Are. Nu-mi place să calc. Mi se pare cea mai inutilă operațiune de pe planetă. Mă reîntorc în bucătărie. Pregătesc mâncarea pentru a doua zi, pentru serviciu. Pun vasele în mașina de spălat. E liniște în casă, prea liniște. Îmi pun muzică. Scot hainele spălate ieri din uscător și le aranjez pe categorii.
Își bagă capul pe ușă și mă roagă să dau mai încet muzica. Nu-i place modul meu de-a asculta muzică. Îmi pun căștile în urechi și o ascult la volumul pe care-l vreau. Seara se lasă cuminte peste grădina mea. Deschid geamul și inspir adânc aerul curat. Îmi văd pomii plantați anul trecut. Cireșul și prunul sunt în floare, mărul nu a înflorit în primăvara asta, iar gutuiul a izbucnit în mii de frunzulițe. Are timp să rodească. E o liniște curată în mine și în afara mea. O seară obișnuită. Am chef să citesc. Mă așez turcește în fotoliu. După o vreme mă bate pe umăr. Ce mai e? Ce-l mai deranjează? Îmi scot căștile intrigată și-l privesc întrebător:
– Asta e pentru tine, îmi spune, și-mi întinde un plic. Îl iau. Văd un scris de mână. Îl răsucesc. Nu-mi spune nimic.
– De unde e? mă întreabă și pleacă fără să aștepte răspunsul.
– Habar nu am…, răspund mai mult pentru mine.
Înainte să apuc să-l deschid sună telefonul. C. prietena mea e la Urgență. A avut un accident stupid. Pe trecerea de pietoni a dat o bicicletă peste ea. E în stare de șoc și plânge. Vorbesc cu ea mult. E foarte agitată. A divorțat de mulți ani. E o femeie frumoasă și modernă, iar singurătatea îi e când libertate, când închisoare. Mă roagă să stau cu ea la telefon. Aud asistenta, apoi doctorul…

El vine la un punct și se uită zâmbind la mine. Îi șoptesc ce s-a întâmplat. Îmi face semn să îmi continui conversația și se așază la picioarele mele. Începe să-mi maseze tălpile. Mă destind ușor. Îmi scoate șoseta și se ocupă de fiecare deget în parte. Se apleacă, îmi pupa talpa dreaptă, îmi pune înapoi șoseta și se duce înapoi la treaba lui. C. află că nu are rupt nimic și se liniștește, dar va rămâne la spital peste noapte.

Mă pregătesc de culcare. Trec pe la el să-i spun somn ușor. Mă pupă absent. E foarte concentrat acum. Nu vreau să-l deranjez. Știu că mai are multă treabă. Intru în pat și adorm repede, cu fereastra de la dormitor deschisă. Un ultim gând se strecoară fără voie spre un bar de niciunde și un șofer de camion atipic, amestecându-se însă cu senzația moale a buzelor lui pe talpa mea. Somnul se așterne rezolvând confuzia.

Următoarele zile sunt în priză maximă. De la serviciu merg la C. Mă roagă să rămân cu ea și peste noapte. Lui nu-i convine deloc fără mine, însă înțelege situația, așa că marți și miercuri dorm la ea. C. are dureri și câteva contuzii. O ajut la treburi mici, dar mai mult decât orice îi face bine prezența mea. Râdem mult când suntem împreună. Joi ieșim la cumpărături, apoi mă întorc acasă. Intru în bucătărie și primul lucru pe care îl observ e poșta așezată pe insula din bucătărie. O iau cu două degete. O duc în birou unde el lucrează concentrat și o las pe tastatură.
– Ce faci??? Oh! Scuze! Cum e C.?
– E mult mai bine. Am invitat-o în week-end la noi.
– Foarte bine. Mai stați și voi ca fetele…
Apoi îmi spune în două vorbe despre un deadline la un proiect, despre un coleg ineficient. Aceleași bla-bla-bla-uri cu care sunt obișnuită. Mă duc în bucătărie. Pun filtrul de cafea. Mă schimb în dormitor, mă întorc în bucătărie. Fac un sandwich, torn cafea, îi tai câteva fructe proaspete. I le pun pe o tavă și le duc în birou. Îmi ia mâna și o pupă, îmi spune că mă iubește. Că i-a fost dor de mine. Nu mă privește. E concentrat tare la proiectul acela foarte important, din care eu nu înțeleg nimic. Îl las să lucreze.

Am chef să citesc în cadă.  Pun apă. Îmi torn vin roșu într-un pahar. Iau cartea de pe noptieră. Cade ceva. Plicul cu adresa scrisă de mână, de care uitasem total. Îl deschid și… mă așez. Inima îmi tropăie în piept ca o străină. Mă supăr eu pe mine: ce-i asta?
Un scris frumos, ușor înclinat îmi face o invitație la Starbucks-ul din cartier, la ora șase. Azi. Aud ușa deschizându-se și îl strecor repede în buzunarul halatului de baie.
– Ai pățit ceva? Ești albă la față.
Neg din cap. Nu am putere să vorbesc. Mă uit la ceas. Șapte fără douăzeci. Ridicol. S-a dus… poate e mai bine așa. Inima mi-e în gât. Mă strecor în apa fierbinte și mă afund cu capul în spumă, până când aproape îmi pierd respirația. Scot capul afară și trag puternic aer în plămâni. Dau pe gât vinul și simt că tremur. Lacrimile se amestecă cu apa din cadă. Afară plouă, iar liniștea mea s-a spulberat în cioburi dureroase. Scrisul lui frumos cu timida invitație mi-e lipită de retina. N-a fost să fie, încerc să mă liniștesc. N-a fost să fie. Doare… n-a fost să fie…
Un om ca el există pe aceeași planetă cu mine și nu voi avea șansa să-l cunosc, să-l ating, să-i ascult vorbele. Un om care m-a iubit cu o privire. Un om care mi s-a oferit într-o ceașcă de cafea. Pe sine. Tot.

Pași (1), Pași (2), Pași (3), (Pași 4)