Cică e ziua dorului. Zi la orice… ziua tocului de la pantof și a șiretului de la baschet…
Ziua dorului e un fel de parastas. Dor înseamnă durere, absență, dorință amânată, sau interzisă. Ce sărbătorim?
Eu propun o lege: ziua dorului să fie sărbătorită cu cel/cea/cei/cele de care ți-e dor. Obligatoriu.

Să facă bine statul să pună mâna și să dea  gratuit bilete celor de care ne e dor și să-i oblige prin lege să fie în ziua dorului la noi, cu noi, pentru noi… Dacă nu vor, dacă dorul e unilateral, să le pună pistolul la tâmplă, sau să-i amendeze, să le pună în fața ochilor negru pe alb o lege: „În conformitate cu… sunteți obligat/ă să vă petreceți ziua/noaptea cu numitul/a……  Cum de ce? Pentru că îi este dor.” Și dacă refuză să fie aspru pedepsit, în anumite cazuri chiar condamnat la moarte. (Depinde de felul și intensitatea dorului).
Cu cât gradul de rudenie este mai mare, cu atât pedeapsa mai mică… (adică să fie și excepții de la regulă).

Eeee!!! Complicat. Păi dacă-i dor…. să nu mai fie!
Că de-aia e ziua dorului. Nu?

Azi nu e ziua dorului. E vineri 13 și golul acela cu nume de dor din familia lexicală a dorinței e la fel de prezent, cum a fost ieri și cum va fi mâine. Dor… Ce prostie!
Eu vreau să sărbătorim uitarea, ne-simțirea și nepăsarea. Să ne gândim mâine la dor. În fiecare zi să amânăm pe mâine gândul dor-dorință-neputință. Așa, pe model Scarlett O’Hara.
Când dorul își ițește urechiușele să lipim repede peste el un plasture cu ne-dor. Și să uităm. Să ne vedem de ale noastre fără el. E total inutil. Plus că așa frumușel, alcătuit din trei litere, clar are conotații negative și umezește. Ochii. Din când în când.

Nu vreau o zi a dorului, deși, recunosc, sună bine. Muzical.

Zile de floare. Primăvara somnoroasă… Un luni ploios,  generos în copaci înmuguriți. Eu săracă-n vorbe… cu voia mea. Interdicție. Autoimpunere.

Unii dau și-n floare… Cei mai îndrăzneți… sau inconștienți… se aruncă-n pasiune cu haina lor cea mai bună. Dacă le frânge inima vreo noapte aspră e vina lor.
De ce s-or fi grăbind?
De ce ne-om fi grăbind?
Copacii (unii) ca și oamenii (unii) își dau inima prea repede, prea ușor, prea ieftin. Fără calcule prealabile. Fără socoteli. Doar așa, pe un „O să fie bine!”

Să fim buni, să fim mai buni. Să ne agățăm în pod culorile reci și iernile și ploile și dorințele și gândurile și umbra din spatele pleoapei.
Să fim mai buni! Sau măcar să încercăm…

(Oare există, chiar există suflete tăbăcite ca talpa de elefant? Suflete prin care curge doar liniștea unui tic-tac firesc de inimă?)

Am o bănuială că nu-s româncă. Pe un plan, nu pe toate. Nu știu…
Am pus o selecție de melodii românești și mă minunez cât de lăcrimoso-fataliști suntem în caz de plecarea iubitului/iubitei din dotare. Concluzia românească general valabilă e că „am să mă rog să-ți fie bine”… adică atâta te iubesc de tare că… stau pe margine bocind și rugându-mă pentru fericirea ta.
Ăăăă! Cine Eu???
Sorry, dar am altă filosofie: dacă ești cu mine fac tot ce pot să fii fericit.
Dar dacă pleci… să te ia naiba. Păi nu? Cum adică? Nu sunt eu cea mai cea?
Sigur, mă rog și eu pentru tine, nimic de zis. Mă rog ca să dai peste cea mai a dracului ființă de pe planetă și să plătești înmiit fiecare lacrimă a mea.
Concluzie: ori nu-s româncă, ori nu-s sănătoasă.
(Norocul meu că sunt iubită și pot să-mi permit filosofii de doi lei.) 😀