Scrisul e catharsis. E eliberare. E jar. E simțire.
Ce simt? O primăvară neagră, prea devreme cotropitoare.
Este un gând ca un vânt rece. Azi.
Mâine temperatura s-ar putea să aibă alt punct de vedere.
Clujul e ud.
Plouă și azi.
Am sosit în grabă, lăsând zăpada liniștită în fața casei mele de la capăt de lume, unde de o lună încercam să-mi regăsesc liniștea. Era o liniște precară. Încercam să mă mint. Fără succes. Nu știu să mint.
Nu știu deloc să mint.
Nu am scris demult și probabil că nici nu ar trebui să o fac. Mai ales acum.
Am scris în gând. Texte rotunjite despre ceea ce sunt, despre ceea încă mai sunt. Cât mai sunt. Dar acum textele stau lipite în interiorul pleoapelor refuzând să iasă. Afurisitele!
Am pierdut. Am asistat neputincioasă la una din plecările cu majuscule și acum scrisul e gudurat ca o mâță udă sub un gard. Ud și el. Probabil va reveni. Poate se va trezi la viață, sau poate a murit. S-o fi dus și el într-o lume mai bună.
Nu am emoția lui acum, ci frica lui.
Probabil pericolul să cad în misticism.
Să mă prăbușesc în culori cernite.
Munca.
Am atâtea de făcut.
Trebuie să mă iau în brațe, ori să mă iau la palme, dar să fabric cuvinte.
Zile sub semnul lui TREBUIE.

– Zi-mi ceva frumos despre Floarea de soare!
– Se uită după soare.
– Și asta e frumos?
– E. Că e credincioasă. Se uită doar după soare.
– Fraieră!
– Ai zis să-ți zic ceva frumos.
– Păi, zi-mi ceva frumos.
– E frumoasă.
– Ești banal.
– Nu e frumoasă?
– Ba e frumoasă, dar e banal să zici despre ceva frumos, că e frumos. E ieftin.
– Fii serioasă!!
– Sunt extrem de serioasă. Poți să spui că este superlativul absolut al splendorii verii.
– Fugi de-a dura! Toate florile sunt „superlativul absolut al splendorii verii” Ha, ha, ha!
– Nu râde de mine. Am zis și eu așa, ca să subliniez că e deosebită
– Este. Fiecare floare e deosebită.
– Nu fiecare. Garoafele nu sunt deosebite.
– Ba sunt. Ce ai cu ele?
– Sunt banale
– Și ele?
– Uite, dacă eu aș fi floare, nu mi-ar plăcea să fiu garoafă. E ca și cum m-aș numi Vasilica.
– Și ce dacă te-ai numi Vasilica?
– Păi nu mi-ar plăcea. Ți-e ți-ar plăcea?
– Să mă numesc Vasilica? Ha, ha, ha! Nu aș avea nimic împotrivă.
– EU să mă numesc Vasilica. Ți-ar plăcea?
– Nu mi-ar păsa. Ai fi tot tu și eu ți-aș zice tot „iubito”, așa că pentru mine…-

Sunt paralelă cu politica, dar votez pentru că e datoria și dreptul meu, pentru că așa simt că e corect. Dar. Că am un „dar” mare crescut în grădină. Data trecută Iohannis a fost super susținut de virtual. Era palpabilă speranța românului în gospodarul de la Sibiu. Se vedea viitorul roz și prosper.
Booon! A dezamăgit, pare-se. Acum toți o scuipă pe „proasta națională”, scuipându-i în același timp, firește, și pe cei care au votat-o. Mă întreb: oare imaginea ei nu e voit caricaturizată până la absurd tocmai pentru a pune în lumină pe Iohannisul aflat la umbra nefăcutelor timp de cinci ani? Totuși madam e primul ministru al României. Chiar Bulă varianta feminină nu o fi nici ea. Mă gândesc că sunt niște trepte de urcat și niște oameni de convins până ajungi acolo.
Oare nu e o imensă și intensă manipulare? Ca fetele mediocre fizic ce-și aleg mereu prietena bună dintre urâțele, doar ca să pară frumoase prin comparație.
Nu dați cu roșii coapte, nici cu ouă stricate! Posibil că o să vă supăr pe unii. V-am zis că nu mă știu, însă mai intru pe FB, văd mesaje care de multe ori nu mi se par convingătoare și, din rolul meu de spectator, observ situația și îmi pun întrebări.
O fi corect să nu existe o dezbatere publică între cei doi, așa cum se pare că cere legea? Nu pentru madam, ci pentru români. E corect ca lumea să-și pună clar și la lumină opțiunea de vot? Adică, nu mai e votul secret? Nu știu… zic. Nu luați gândul meu o idee pro-Dăncilă, că nu e.  Zic să stăm strâmb și să judecăm drept. O secundă.