Ieri m-am simțit pentru o jumătate în lumea labirintic întunecoasă kafkiană. Am avut o zi aproape ca oricare alta. Am ajuns la cumpărături la o oră mult mai târzie decât alteori. Era trecut de șapte seara. Kaufland. Extrem, dar extrem de aglomerat. Trebuia să cumpăr neapărat flori pentru vecina mea. Azi e ziua ei. Altfel aș fi plecat în secunda doi. Am ales câteva produse și m-am pus la o coadă kilometrică. Am verificat să fiu sigură că sunt la coada pentru self-service. Da, eram acolo. În spatele meu un individ realmente se băga în mine. Am făcut o manevră să îmi pun coșul în spate să păstreze obligat distanța. Ironic, jos scria să păstrăm 2 m distanță. Am crezut că am rezolvat problema, însă am simțit cum coșul îmi este împins cu putere.
Un copil de vreo cinci, șase ani îl împingea gospodărește. Luasem la repezeală un coș mic pe roți, nu cărucior de cumpărături. M-am întors și m-am uitat la mama lui. Femeia, m-am jenat să spun inițial, să nu fiu acuzată de discriminare, tuciurie bine, privea tâmp și râdea, părândui-se foarte amuzant ce face odrasla. A avut o tentativă extrem de timidă de a-l opri, dar, cum m-am întors cu spatele, cum s-a repetat figura. Și cât am stat la rând, vreo jumătate de oră cu aproximație, a împins minunea de copil bronzat și cu personalitate la coșul meu, fără să pot face absolut nimic, decât să mă chinui să-l țin.
La un punct i-am spus copilului cât am putut de blând și cu zâmbet (puiul, ca orice pui, nu avea nicio vină, mă-sa îi fura dreptul la educație și asta nu ține musai de etnie, dar asta era altă problemă, altă luptă de dus și nu de mine și nu aici și nu acum) că se grăbește degeaba și trebuie să aibă răbdare. Cheia vieții și a Universului!
Vorbeam la telefon cu o prietenă și i-am spus ce se întâmplă. Nu pricepeam unde sunt și ce e cu masa de oameni hotărâtă să dea, nu mână cu mână, ci piept cu piept. Cablul telefonului și microfonul îmi erau sub mască. Aerul era insuportabil, lumea voia să ajungă cu trei secunde mai repede. Copilul îmi împingea coșul neostoit, needucat, nepăsător și cam nespălat.
I-am zis prietenei la telefon ce se întâmplă. Nu puteam pricepe cele două lumi în care pendulam, pendulez (voi pendula?) știriștii cu măști și amenințări și cifre înfiorătoare și companii de zbor care mi-au anulat biletul, versus plebea nepăsătoare la reguli, la pericole, la microbi, la bun simți. Plebea ce simte nevoia să se împingă, să ajungă într-un undeva de unde iar să se împingă și iar să ajungă. Culmea ironiei, o individă din față m-a auzit și s-a întors la mine isterică să-mi spună că ea nu poartă mască (nu purta nici ea, nici băiatul ei, dar fiind cu spatele la mine nu observasem și-mi păsa fix zero) că are probleme medicale, că bla-bla-bla.
Am ignorat-o ca pe un perete urât și mi-am continuat conversația la telefon. Oricum nu știu unde eram și ce se întâmpla. Într-o lume ce pendula haotic ca un sunet de RMN, într-un spațiu claustrofobic al neputinței, ca un bing-bang, fără valori, fără disciplină, fără sens.
De-o parte plebea lipită, respirând transpirații, de partea cealaltă tabăra adversă, în spate de ecrane, oameni cu măști și statistici. Iar eu pierdută, undeva la mijloc.
Nu știu ce se întâmplă. Dar respect regulile. Nu depășesc pe linie continuă și sunt fericită când e radar și lumea e obligată să respecte legea.
În rest mă duc cu valul. Dar nici în condiții de pace și liniște și ne-pandemie nu suport să-mi intre cineva în aura personală și să-mi respire în nas. Există o distanță de bun simț.
P.S. Am înțeles că ieri s-au dat banii și-au năvălit hoarde tă-tare la cumpărat mâncare.
Și un alt P.S. Da, cred în reguli, îmi fac reguli și mi se par importante. Pentru că roata s-a inventat deja, nu trebuie să o reinventez. Doar s-o rotesc. Dacă refuz și-o vreau pătrată, e doar problema mea.
Și încă un P.S. Nu. Faptul că am emigrat nu-mi ia dreptul de a vorbi, de a observa, de a încerca să curăț ce pot în pătrățica mea.
Și ultimul P.S. cel mai important:
Nu voi intra în dispute caraghioase ce ating „oculta mondială”, Illuminati, Majestic ori planeta Nibiru. Faptul că tagma asta a conspiraționiștilor, la fel cu tagma cealaltă, a „conservatorilor” stau cu bolovanii pregătiți pentru a și-i trânti în cap reciproc, e strict problema lor. Realitea palpabilă este existența unei pandemii generată de un microorganism ce afectează omul.
Între cei care urlă blesteme la adresa lui Bill Gates, sau Soroș, sau a CFR-ului și ceilalți care s-ar împacheta în folie din polietilenă și și-ar trage pe cap o pungă de Megaimage legată strâns în jurul gâtului, existăm noi, cei care privim lucrurile fix așa cum se prezintă. Bunul-simț există – sau ar trebui să existe – și în gândire. Asiaticii – în special japonezii – poartă măști de protecție cand au o banală răceală, nu din paranoia, ci din respect față de semenii lor și, nu în ultimul rând, față de ei înșiși.
Că respectul ăsta e subunitar la noi, asta deja e altă poveste, ține de capacitățile cognitive și de educație. Fiecare e liber să fie sau nu responsabil pentru propria sănătate, iar exagerările sunt cele care creează toate situațiile în care diverși indivizi, înecați în propriile convingeri, nu se dau în lături de la a jigni indiscriminatoriu pe baza unor principii pe care și ei, la rândul lor, le înghit pe nemestecate.
Diatribele furibunde la adresa „TPTB” nu duc nicăieri. Câteva norme firești de civilizație (între care se numără și spălatul, da) sunt însă de-ajuns pentru a putea trăi unii lângă ceilalți fără a ne călca pe bombeuri.
Sweet & Salty 