Category Archives: Amalgam

Mda -de a baba oarba

14 Monday Jan 2019

Posted by in Amalgam

≈ 17 Comments


De-a baba oarba pare un concept discriminatoriu și extrem de crud. Joc. Ce joc? O biată femeie ajunsă la vârsta senectuții este derutată de mai tinerii icși și igreci, care trebuie să fie prinși (nu știm de ce) fix de către doamna mai sus numită. În afara faptului că biata femeie ajunsă în cumplita iarnă a vieții, prestate greu probabil, are și o condiție medicală gravă: lipsa vederii. Adică e oarbă. Adică e și babă e și oarbă.
Medical am văzut că boala e numită cecitate. Părinții medicinei ar da-o înspre italiană, cieco it. înseamnă orb. Habar n-am de ce au nevoie stimabilii de acest termen, când orb vine din latinescul orbis și toată medicina medicinei începând de la primul fir de mușețel și până la cea mai sofisticată poțiune chimică are nume latinești. Dar… baba și prefectura, ori și mitraliera… Ce-mi pasă mie de etimologia cuvântului?
Realizez că biata femeie, la modul general vorbind, oricum exploatată milenar de colegu’ de planetă – bărbatu’, e surprinsă în istorie în ipostaze umilitoare. Copil cuminte și babă frumoasă, fost-ai lele cât ai fost, că acum ești babă… adică: numai babă să nu fii!
Deci, baba după ce că-i babă, mai e și oarbă și unii, (crudă-i tinerețea!) își bat joc de biata bunicuță lipsită de vedere și o răsucesc ca pe un titirez, ca să fie găsiți de ea.
De ce? Nu de ce, de cine. De ea! Refuz să scriu despre baba oarba.

(Cred că se vede că e o satiră. Sper.)

Tema săptămânii – De-a baba oarba – Em

Ioan

08 Tuesday Jan 2019

Posted by in Amalgam

≈ 19 Comments

Ioan 3

Avea o mustăcioară mică, așa cum văzuse ea în pozele cu Hitler și niște obraji rotunzi și roz, pleznind de sănătate, ca două mere Ionatan crescute pe dealuri dospite fără grija nimănui. Era mereu proaspăt bărbierit și tuns scurt, soldățește. De fapt întreaga lui ținută trimitea cu gândul la armată. La un general de armată. Avea un ușor defect de dicție, dar respectul impus celorlalți era atât de mare, încât nimeni nu îndrăznea, nici măcar o tentativă de zâmbet, atunci când vreo silabă se mai împiedica de două, trei ori, de vreun cuvânt mai buclucaș.

Nimeni nu-l auzise ridicând vreodată tonul, însă vorbele lui curgeau grele și adânci, bine gândite și cumpătate, așa cum era fiecare lucru mic sau mare, pe care îl făcea. Nimic în pripă. Nu avea entuziasme de moment și, așa cum nu părea să se mânie niciodată, nici bucuros nu știa să fie. Nu-l văzuse niciodată râzând, doar zâmbind. Rar. Și atunci dezvelea o dantură fără cusur, la fel cum fără cusur era orice ținea de el. Totul era bine calculat. Lumea era așa cum era, cât încăpea în balanțele unui cântar.

Era văduv de mulți ani, dar nu se simțea lipsa femeii din casa ori bucătăria lui. Lucrurile erau puse ordonat la locurile lor, ca și atunci când Maria trăia.
Când se așeza la masă, singurătatea nu da semne c-ar vrea să-l însoțească.
Mânca cu poftă, dar fără grabă, tăind, cu un cuțit bine ascuțit, o feliuță subțire de slănină afumată. Apoi una de caș proaspăt de oaie. Rupea o bucată de pâine cântărită din ochi și apoi îneca în sare grunjoasă o felie de ceapă roșie. În timp ce mesteca bine combinația divină de gusturi, pregătea altă tură de pătrățele miraculos hrănitoare.
Fiecare gest părea a face parte dintr-un ritual bine știut, impecabil executat.

 

Cu cetina tot verde…

26 Wednesday Dec 2018

Posted by in Amalgam

≈ 27 Comments

Iubesc floarea, iubesc frunza, iubesc apa, nisipul, lemnul și piatra. Tot ce are viață și adevăr și poveste. Și eu sunt, ori am fost, ori am vrut să fiu rând pe rând floare, frunză, piatră sau lemn.
Plasticul e minciună. E compromis. E imitație. Dar… pentru că există un dar pe post de conjuncție, cineva într-o zi a imitat floarea și pomul și iarba. Și unii oameni au ales scurtătura și-n loc de natură au îmbrățișat imitația ei comodă, pe care o poți spăla de praf cu detergent și n-are nevoie de clorofilă să fie verde.

La un punct al vieții mele, cândva am gustat gheața iernii și am înțeles fiecare literă din substantivul abstract VIAȚA.

Am îngenuncheat în fața florii și i-am promis viață. Am îngenuncheat în fața pomului și i-am promis viață. Am îngenuncheat în fața firului de iarbă și i-am promis viață.

Și atunci rotițele din capul meu, din inima mea și din ambele palme s-au unit într-un mecanism care a declanșat hotărârea de-a alege un membru permanent al iernilor noastre. Cu cetina tot verde. Și l-am ales pe el.  Greu l-am ales, pentru că fiecare brăduț ce intra în casa noastră venea cu propria-i poveste și, chiar dacă mă dureau acele pe care le măturam zilnic, chiar dacă îmi luam greu rămas bun și eram tristă, văzându-l umilit, aruncat la gunoi, despovărat de splendoarea globurilor și luminițelor, iubeam momentul intrării lui în casă și scurta noastră conviețuire.

Dar undeva s-a născut nevoia mea de-a lăsa brazii în pace, în casa lor pădure. Nevoia de a-i lăsa să trăiască. De a-mi pune egoismul într-un sertar.

De atunci dânsul îmi zâmbește perfect verde în fiecare iarnă. Nu sacrifică de dragul meu nici un ac, iar la sfârșit de sezon merge să hiberneze liniștit în cutia lui, cu un la revedere senin, nu un adio ofilit.

Nu-mi oferă surprize. Ci bucurie. Știu exact la ce să mă aștept din partea lui, iar el cred că e mulțumit cu existența lui pașnică. Îl surprind, pentru că aleg culori diferite an de an, iar anul ăsta l-am așezat în altă cameră. Dar nu sunt șocuri majore. Mă suportă și nici măcar nu e curios ce cadouri se așază la baza lui. E ocupat să fie frumos și cuminte. L-am îndrăgit, așa cum iubești un ursuleț de pluș. Cum nu?  Așa imitație cum e, are putere de super-erou, căci an de an un brădulean tăiește datorită lui.

Undeva, cândva am decis că locul brazilor e în pădure. Și uite-așa cetina rămâne cetină și verdele verde și toată lumea e mulțumită. E win-win, dacă vreți.

Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea-așa.

Tema săptămânii: Undeva, cândva – Em – articol apărut inițial aici.

brad -

 

 

Moșu’

07 Friday Dec 2018

Posted by in Amalgam, Întâmplate sau nu..., Sava-rine

≈ 24 Comments

download

Diseară vine Moșuuu’! Inflație de moși pe fb, pe messenger și Whatsapp. Oriunde întorci privirea iese câte-un moș, ori câte-o cizmuliță la iveală. Moșuliada secolului. HO! HO! HO! Iubim momentul și ni se strânge inimioara sub formă de emoție și dor copilăresc. Că-n preajma lui toți suntem copii. E 5 decembrie și iarna hornăie nărăvașă pe străzi.
Ne plângem că vaaaiii! cât de comerciale și de șopinguite au devenit sărbătorile! Că nimeni nu le mai știe semnificația. Că pierdem esența lor în rotunjimea globurilor colorate, a meselor mult prea îndestulate și nebunia cadourilor. Dar toți avem un zâmbet larg zugrăvit pe față și fulgii se izbesc de obraji grăbiți și curioși. Decembrie. Și-abia așteptăm.

Vine noaptea. Vine și dimineața. Îți sare somnul în bule de săpun colorat și tragi cu ochiul spre hol, unde ți-ai lăsat strategic cizmele Uggs, că-s ca doi ursuleți cu blăniță albă, imposibil de ignorat. Dar nu vezi nimic. Sunt exact unde le-ai lăsat tu.
Nimic?! Măi, să fie! Te gândești că n-ai fost cuminte. Ori ai fost atât de cuminte că l-ai plictisit până și pe moș și-a uitat de tine. Că putea și el să pună acolo măcar o boticuță. Una mică. Un simbol. O crenguță din grădină, legată cu o ață. Așa de-un zâmbet. De-un hă! hă! la anul voi fi mai cuminte. Dar nu! Nimic. Și atunci nu mai gândești lozincard că sărbătorile sunt prilej de bani aruncați pe cadouri și haleală. Nope! Te gândești că pe tine nu te iubește nimeni și ți se strânge stomacul. Că ești singurul om de pe planetă pe care moșu’ îl evită. Fir-ar el de moș discriminant. Și te superi. Putea și el așa, simbolic, o bomboană. Una ieftină dacă n-a avut bani, da’ gestu’ contează. Însă nimic, fir-ar el să fie! Nu-i pasă de tine. Te prefaci că nu-ți pasă nici ție. Asta e! Dar nu! Sigur te așteaptă un cadou virtual, un ceva special făcut pentru tine. Îți deschizi plină de speranță computerul. Te așteaptă zeci de e-mailuri, comentarii pe fb, comentarii pe blog. O armată de moși înșiruiți pe culori și categorii de mesaje cu tot felul de urări. Te scarpini în cap cu o jumătate de zâmbet că uite, e lume care nu te cunoaște, dar s-a gândit și la tine o secundă. Dar moșu… MOȘU! Nimic. Nimic? Te întristezi, dar te prefaci că ești ok. El se pregătește de plecare, te pupă și exclamă mirat și bucuros: „Aaa! A trecut moșu’!” și își mută de pe pantofi punga cu nimicuri pe care i-ai pregătit-o. Se grăbește tare că s-a trezit târziu. Te salută ca de obicei, se închide ușa, iar casa rămâne gri și liniștită. Îți curg trei lacrimi și te înfurii pe tine: „Termină! Nu ești copil!” Apoi tot tu îți răspunzi plângând: „Ba da! Ba da! Sunt copil chiar dacă am față și corp de adult.” Te doare, deși știi că e un nimic. Știi că sunt nimicuri. Doar că pentru tine nu sunt. În piesele de lego care construiesc viața ta, magia și surpriza au fost mereu acolo.

Inima ți se ascute în dor și durere pentru că Moșu’ ăsta, în loc să-ți dăruiască ceva, îți ia. Îți ia bucuria cu care ai trăit până acum, când în ușă, pe hol era cadoul acela împachetat în celofan. De fiecare dată era și o nuielușă de culoarea bronzului, cu panglică de hârtie creponată, roz, și-n casă mirosea dumnezeiește a portocale. Te îmbraci tăcută.

Când vrei să te încalți, piciorul se lovește de ceva mic și tare în vârful cizmei stângi. Inima îți bate cu putere. Nu îndrăznești să speri… Scoți iute cizma. O scuturi. Din ea cade o cutie mică din catifea. Lacrimile se întorc, de data asta bucuroase. Moșul drag nu te-a uitat…

Ochii – oglindă întoarsă

30 Friday Nov 2018

Posted by in Amalgam, De prin viață...

≈ 18 Comments

Related image

Mi-a scris cineva la postarea anterioară un comentariu scurt, în care-mi spune că Toronto e urât și că ar pleca dacă ar putea. Se spune că frumusețea stă în ochiul privitorului și chiar așa e, dar m-am întrebat ce anume a determinat acea persoană să intre și să pună un comentariu negativ la cele câteva rânduri, care sunt de fapt o introducere la un grup de fotografii ce surprind fabuloasa noapte toronteză.

Nu știu dacă persoana respectivă mă citește, ori a nimerit cumva accidental pe blogul meu. Știu doar că e un/o cineva care afirmă hotărât că Toronto e urât și își dorește ca eu să-i cunosc opinia.
Eu nu procedez niciodată așa. Că de gustibus non est disputandum și cu siguranță nu voi putea eu să schimb gusturile nimănui și nici să-i explic că cifra șase din partea mea se vede nouă.

Dar mi-a amintit de o întâmplare ce mi-a schimbat într-un minut tot registru de valori despre un cartier, un oraș, o țară. Eram acum doi ani la Rio de Janeiro. Fabulos. Copacabana. Mă trezeam cu zâmbetul zugrăvit pe față și admiram culori, oameni, clădiri, exotic, muzică, forme, neobișnuit.
Am iubit primul contact cu Brazilia și după Foz do Iguacu, Rio de Janeiro mi-a arătat o altă față a brazilienilor.

Filmul s-a rupt brusc în ultima seară când am fost atacați pe plajă de un grup hidos de personaje întunecate cu o privire inumană și cuțite. Să vezi lama de oțel strălucind în lumina lunii pe plajă, la buza oceanului și să știi că niște indivizi pot să-ți ia totul, chiar și viața, nu e ușor de trăit. Nimeni, absolut nimeni nu poate înțelege, decât cei care au trecut prin asta.
Acel moment a însemnat pentru mine spargerea bulei roz în care trăiam. Am văzut dintr-o dată mizeria și cerșetorii și faptul că nu te puteai înțelege cu ei în altă limbă, pentru că ei chiar nu vorbesc nici o limbă străină. Am înțeles catastrofala diferență între bogați și săraci și am văzut, după fiecare colț de stradă și de clădire, pândind pericolul.
Cele aproape douăzeci și patru de ore care au trecut până la revenirea noastră în Toronto au fost un coșmar trăit în iad în care am fost bolnavă fizic, pentru că din cauza șocului m-am îmbolnăvit. Nesiguranța și frica, urâtul și animalicul celor care vânau turiștii ca pe niște păsări grase de pus în ciorbă, m-au făcut să-mi fie oribil totul: gust și miros și sunet și imagini.

Așa că dragul meu, ori draga mea, îți respect opinia. Și cred că în ochii tăi Toronto poate fi urât. Depinde de oamenii care-ți marchează viața, de experiențele trăite, de zona în care locuiești și de alți mulți factori pe care eu nu îi cunosc, dar pe care tu îi știi.
Viața e scurtă și orice se poate atâta timp cât omul dorește. E o vorbă, că Dumnezeu te ajută, dar nu-ți pune în straiță. Schimbă o realitate care te apasă și du-te într-un loc unde să respiri cu plăcere dimineața aerul. Pentru că e chimie nu doar între oameni, ci și între oameni și locuri.

Avertisment

13 Saturday Oct 2018

Posted by in Amalgam, Bucăți de gând, File de jurnal, Geografie subiectivă..., Imagini...

≈ 10 Comments

20181009_181434_resize

Într-o lume alb-negru, ce se grăbește încet și numai după ce-și bea cafeaua fierbinte de dimineață, s-a pornit pe străzi doamna culorilor ruginite.
Știu, știu, știu! Mi se va spune: ce-ai soro cu toamna? Nu te lovește niciun anotimp așa zdravăn precum zăpăcita asta nehotărâtă și capricioasă. Ba e cald, ba e frig, ba e frunzoasă de bal, ba obscenă ținându-și într-o frunză… pardonul.

20181010_170958_resize

Răvășitoare. Profitând nebună de ultimele răsuflări de tinerețe. Cu forme coapte, aromate. Culori discrete ori stridențe, depinde de mood, nu-i așa? Cu păr pe moațe, ori zulufi ce se pierd creponați și pufoși în nori, dacă nu se răzgândește într-o răpăială nervoasă, ori romantică de ploi reci, ca să te cuibărești îmbrățișare.
Cu strofe duse de rândunici mici ce zboară-n stoluri simetrice. Ori cu soare tâmp ce e setat pe august de octombrie.

20181010_170323_resize

Perfectă. Cu forme rotunde. Colorată și pasională. Iubibilă prin nuci verzi și gutui parfumate galben. Năpustindu-se primăvăratic-nebună pe câte-o stradă, unde i se năzare ei că ar fi cam sepia. Vopsește fără discernământ tot ce prinde. Întomnează cald-roșiatic frunze, mașini, case, oameni, pisici și câini.

Azi pe strada mea s-a dat cod: lasă-mi toamnă pomii verzi!

 

To be or not to be (acidă)

23 Sunday Sep 2018

Posted by in Amalgam, Sava-rine

≈ 12 Comments

download (1)

Aș fi jurat că vorbele-ți acide vor arde fierul, mătasea și aromele pe care mi le insinuezi în fiecare dimineață. Dar nu… n-ai recunoaște. Nu-i așa?
Abia fac ochi și-mi zâmbești galben (mai du-te la dental cleaning, lady!!!)
Apoi mă mustri cam un sfert de oră, în care, vreau, nu vreau, te ascult. Da! E alegerea mea să te ascult. Așa e. Te afli așezată în lista ce are în cap un singur cuvânt: TREBUIE.
Aș putea să-ți închid ușa în nas. Să nu-ți mai simt acreala adevărurilor pe care le conții dumneata.
Exact! Acidă! Așa te-aș declara când, cu ochii cârpiți de somn, trebuie să te accept lângă mine. Trebuie. Realizez că, în ciuda acrelii tale matinale (zici că ești mahmură continuu) te aprob în multe.
Ești acră, doamnă! Și n-aș putea să zic că îmi displace. Prefer acreala vorbelor curate, adevărate, decât dulceața mironosiță a lingușelii. Deci ai un plus mare.
Paloarea-ți, însă, mă duce cu gândul c-ai avea hepatită cronică, pentru că niciodată nu te îmbujorezi. Nici soarele nu-ți schimbă culoarea pielii. De-al naibii ce ești! Doar de-al naibii ce ești nu accepți ca porii să-ți fie și ei răsfățați.
Galbenă ești. Și te crezi frumoasă. Mda! Ce să spui și tu? Că toate sunteți la fel. Cochete, un fel de chinezoaice mignone, deși voi clar nu veniți din China, da’ zic și eu, așa, forțând nota puțin, încercând o metaforă cam trasă de păr.
Pielea ta are un parfum natural, o aromă fantastică pe care nu poți să n-o iubești. Așa m-ai prostit și pe mine. Știi că-s alergică la mirosuri și m-ai dat pe spate cu parfumul tău. M-ai băgat în buzunar.
Ți-am spus în față, fără prea multe menajamente:
– Ești acră!
Ai recunoscut cu mâna pe inimă că da. Ești acră.
– Dar nu prea mult, am îndulcit eu acreala afirmației. Doar cât trebuie.
Ai zâmbit și mi-ai arătat dinții tăi galbeni. Asta m-a făcut să izbucnesc din nou:
– Ești galbenă!
Iarăși ai clipit a aprobare. Ce să faci și tu? Doar te-ai văzut în oglindă.
– Dar e un galben frumos, îmi place, am îndulcit din nou acreala afirmației.
Ai zâmbit din nou și dinții mi s-au strepezit:
– Și ești acidă.
Aici ai protestat.
– Te înșeli total și ți-am spus asta de atâtea ori. Sunt alcalină.
Atunci, ca să nu ne mai contrazicem, pentru că nu e bine să-ți începi ziua cu o discuție neplăcută, te-am tăiat în două și te-am pus în storcător. Apoi te-am scurs într-un pahar cu apă călduță și-am început o nouă zi cu tine. Lămâie.

Articol apărut întâi aici

O vară

28 Tuesday Aug 2018

Posted by in Amalgam, Întâmplate sau nu..., De prin viață...

≈ 58 Comments

30

Vara asta mi-a fost și iarnă și toamnă și închisoare.
O fractură la gleznă te scoate mult mai rău din circuit decât pare la prima vedere. Drumurile ți se închid în față cu șapte lacăte, iar de apă și plajă nici nu poate fi vorba. O vară cu aer respirabil doar în casă. Afară aerul e putregai încins. Seră fierbinte și umedă în majoritatea zilelor.

O vară cu incendii. O vară în care se presupune că scrii. Și scrii. O vară mai sensibilă, în care ochii minții și ai sufletului ți se deschid cu putere înspre ce e bine și ce e rău, înspre ceea ce contează cu adevărat.
O vară în care, Doamne, cât de bine vezi cum unii au fragilitate de fluture, pe când alții vând fluturii și fac comerț cu totul totului.

O vară cu împliniri, dar și cu adânci dezamăgiri pe care, poate, în vara asta, le duci mai greu, ești mai sensibilă. O vară când realizezi cât de mult contezi pentru unii și cât de puțin pentru alții. O vară pe care o vrei terminată și te bucuri că august își târâie ultimele zile și vine septembrie. Și ajungi la ortoped.

O vară în care observi cât de singur e românul zburat de vânt în patru direcții. O vară cu amintirea atât de proaspătă a unei prietene din comunitate care s-a stins prematur și mii de anunțuri umanitare au străbătut ecranele noastre și rugăciuni multe au curs spre cer.

O vară în care un pui frumos de om a plecat nedrept spre cele veșnice. Lacrimi de sânge în suflet de români și iarăși anunțuri umanitare țipă-n ecranele noastre. Țipă durere. Țipă neputință și nedreptate. Țipă după ajutor.

E scump să trăiești în Canada, pentru că dinții ascuțiți ai creditelor mușcă imediat ce-ai pus piciorul pe pământul făgăduinței cu frunze de arțar. Ascunzi mușcătura, zici c-o să treacă, pentru că ai casă frumoasă și mașină frumoasă și vacanțe. Ascunzi mușcătura, că e scump să trăiești în Canada. Dar e mult mai scump să mori în Canada!

Familia ți-e în România, în cele mai multe situații.  Aici ai prieteni. Frați de dor, frați de înstrăinare. Fabricați pe loc, după interese. Prieteni care-ți vând, prieteni care-ți cumpără. O mână spală pe alta! Prieteni care-ți întorc spatele cu ușurință.
Nu uita:  „Frate, frate, dar brânza-i pe bani!” Și te poți trezi singur, când nu te aștepți.
Sunt prieteni care vor, fir-ar să fie, de fiecare dată vor ceva. E drept că sunt și excepții de la regulă, dar încă nu am vorbit cu un român aici care să nu fi fost pleznit de dezamăgire față de românii lui.

Iertați-mi sinceritatea de vară cu gust de plumb, de vară cernită, pentru că anii vin și trec. Pentru că viața-i scurtă și, dacă faci compromis în viață, fă pentru tine și pentru copilul tău și pentru omul tău, dar niciodată pentru un trecător prin viața ta.

 

Gardul din noi

12 Sunday Aug 2018

Posted by in Amalgam

≈ 44 Comments

love locks at the Trocadero Paris

La început a fost găina babei și mărgica ei roșie.
Apoi o ușă deschisă. Cu toarte. Un soi de clepsidră unde puteai juca șotron.
La capăt erai tu cu mâinile întinse ca eu să pot sări gardul. M-ai prins.
Zborul și timpul mi le-ai făcut cuib.

bird-3180681_960_720 (1)

Aer și apă și foc câteodată. Și cer, mult cer pe care se dau de-a lungul și de-a latul avioane. Un gard trezit brusc din somn când puii de dor însetați și zăluzi își pun în minte să îl sară. De fapt departele e-atât de-aproape. Doar să sari gardul.

Flat-Earth-theory-Australia-not-real-conspiracy-953382

O idee apare și se împrăștie neîngrădită peste mări și țări și peste fuse orare și pune într-o singură fotografie Castelul Bran, Tower of London, Statuia lui Eminescu, La Tour Eiffel și CN Tower. Când nu e gard. Căci nu e gard  când scriem românește. (definiție) 

***

Ideea Danielei a încolțit în noi, niște noi care iubim litera și literatura. Am pornit cu dreptul și am luat-o la pas hotărât fără să ținem cont de gardurile văzute și nevăzute, simțite sau nesimțite 🙂 care sunt sau ar putea fi.

Cuvântul ne e și armă și mărunțiș de buzunar pentru cafea, și mângâiere, și umbrelă. Am pornit la drum cu scop (zicem unii), fără scop (zicem alții) să ne plantăm cuvântul. Azi e aniversarea blogului meu și îl lamulțănesc urându-i bun venit unui blog nou  cu aripi largi, deschis pentru voi toți, unde scriem mai mulți autori.

Când m-a notificat wordpressul că au trecut patru ani, am avut un moment de uimire, pentru că eu am o problemă cu numerele. Le uit. Dar blogul e parte foarte importantă din viața mea. Practic, a însemnat revenirea mea la scris și la limba română. Și am făcut un mic bilanț canadian și m-a pufnit râsul. Când Dumnezeu te face român, degeaba îți faci casă în Canada. Am visat să fiu profesoară de română și asta am devenit. Am fost profa de română din liceu. 🙂
Vântul m-a adus în Canada și aici am predat la Școala de limba română (am scos și o mică publicație în românește pentru copii),  am publicat o carte în limba română și o povestire într-un volum colectiv. Sunt corector la ITACA (Dublin), revistă de limba română a scriitorilor români din diaspora, unde public și eu, am rubrică permanentă în ziarul OBSERVATOR de Toronto, scriu la publicația LA REVISTA din Statele Unite și la CATCHY din București. Adică… really?
Păi, Happy Anniversary with WordPress să fie!