M-am trezit de dimineață pe partea stângă. Am uitat să închid jaluzelele, iar soarele, ca o pisică obraznică m-a tropăit și-a intrat pe sub pleoape la ora opt. Cum azi-noapte pe la două mă perpeleam ca o clătită în tigaie, nu-mi era deloc în plan să mă trezesc așa devreme. Mi-am verificat telefonul. Alt motiv de: Mrrr! Am închis ochii, hotărâtă să mai adorm, însă brusc mi-a crescut o cafea pe noptieră. Fierbinte și aromată…. hmmm. După o scurtă negociere cu mine însămi, am decis să nu o las să se răcească, așa că un pic de laptop, un pic de net, un pic de ce mai e prin lume…

Apoi, tot cu cafeaua am ieșit în grădină. Un soare catifea mângâia timid, cu dragoste de părinte, pomii înfloriți. Era un peisaj… japonez. Na! Asta mi-a sugerat delicatețea și fragilitatea petalelor abundent înșirate pe fiecare crenguță, culorile pastelate, cerul fără nori și briza ușoară. Iarba era prea mare, deja trebuia tunsă. Leușteanul și mărarul, în tufe generoase, se ițeau mândre, stăpânind deocamdată teritoriul destinat ierburilor aromatice. Aici grădina se plantează abia din mai, așa că cele apărute peste noapte sunt generoasele și nepretențioasele, care fără mofturi se trezesc în grădina mea an de an. După zece minute mi-am încărcat complet bateriile, uitând că mă trezisem pe invers.  Și, cu toate că doar vreo două zile nu călcasem în grădina din spate, se petrecuse în lipsa mea o adevărată invazie vegetală: mulțime de muguri împrăștiați peste tot, o producție serioasă de lalele, abia îmbobocite, liliac pregătit de scandal, prunul, cireșul, mărul și gutuiul cu frunzulițe noi, lucioase, gata de expoziție florală.

O să pun fotografii și știu, o să mi se spună că sunt ca găina babei care se laudă cu o mărgică, pentru că în inventarul meu la ora actuală e o singură floare. Un toporaș. Promit că revin în câteva zile cu nebunia. Asta dacă nu vine iarna. 

Dar grădina e în dispoziție de sărbătoare, pe cuvânt. Hostasul e cu țepișorii verzi în sus, hotărât să cucerească teritoriul, iar florile acelea,  pe care mama le numește ca pe mine pentru că acasă înfloresc de ziua mea, au apărut și aici primele. Complotează, cred, să mă surprindă, că nu mai e mult până atunci.

M-am apucat de grădinărit, și, în timp ce extrăgeam niște fire de iarbă rătăcite în rondoul de flori din fața casei m-am trezit cu niște musafiri simpatici: o fetiță, un băiețel și o bunică. Dintr-un motiv necunoscut atrag copiii și animalele. Îmi și plac. Deși sunt jenant de fricoasă în ceea ce privește necuvântătoarele și recunosc, aș fi în stare să mă tem și de o veveriță dacă s-ar îndrepta hotărâtă spre mine.

Cum ziceam, au venit la mine și au început să-mi vorbească râzând într-o păsăreasco-engleză. Băiețelul, ceva mai mare, încerca să-mi câștige simpatia în pofida soră-sii care era păpușă haioasă, îmbrăcată tradițional. Mi-a râs știrb și arătându-mi-o cu degetul: sistăăăăăăă. Și am înțeles din vocea serioasă că el, marele bărbat are cinci ani, că se trag din Pakistan și unicul motiv pentru care trăiesc în Canada e pentru că aici poți să faci oameni de zăpadă. Aveau cu ei o bunică. Simpatică și ea, știrbă și ea, deși părea să aibă mai mult de cinci ani și care nu vorbea boabă de engleză. A bolborosit ceva cu un zâmbet cald ca o pâine de casă și m-a atins cu blândețe pe umăr, apoi pe frunte. Nu îmi place să fiu atinsă de străini, însă mângâierea ei a fost ca o binecuvântare.  Avea o față de om bun și un cercel foarte frumos în nas. I-am spus și cu vorbe, dar mai ales cu gesturi că-mi place cercelul ei. A râs gâdilată de compliment, cu cochetărie de fată mare. Și mi-am amintit cum în vară ieșisem în fața casei. Era una din acele zile cu soare nebun. Ea stătea liniștită pe un scaun, peste drum de mine. M-a atenționat prin gesturi să intru imediat. Și-mi arăta agitată soarele și pielea și îmi făcea semn să plec din arșiță.  Probabil se gândea că pielea mea albă nu e la fel de îndurătoare cu focul soarelui, pentru că ea nu avea nici o intenție să se adăpostească la umbră…

M-am jucat un pic cu copiii. Le-am făcut poze cu telefonul și am râs. Bunica a râs. Soarele a râs și el. Grădina a râs și ea. Doar păpădiile smulse din gazon și firele de iarbă crescute aiurea stăteau într-un sac de hârtie, bosumflate.

Ce frumoși sunt oamenii!

E Canada. Fugind mereu din urmă, întârziată, încercând să recupereze cele șapte ore… Din cauza ei spun La mulți ani! în 31 decembrie la ora cinci după-masa. Simt că se schimbă anul? Cum să simt?
Mă apucă apoi pe la doișpce trecute fix, când ciocnesc și eu ca tot omul paharul de șampanie, să sun în România. În cea mai fericită situație vorbesc cu cetățeanul turmentat: „Alooooooo? Cineeeee? Hai că vorbim mâine că hâc, am băut un pic și nu…” Păi e șapte dimineața, lumea doarme, leșinată după petrecere. Deja a uitat că s-a schimbat anul… Eh?
***
Apoi primăvara. Cine? Unde? Și mai ales când?

Mitraliază pe net ninsori de petale, flori de măr și liliac, ghiocei și brândușe, la, la, la și la, la, la. Și aici mitraliază. Dar ninsori de… ninsoare. Adică zăpadă, frate. Adevărată. În 30 martie a nins frumos, gospodărește.
În România culoare. Aici… dă cu minus. Bețe în pielea goală și scaieți țepoși și aroganți, griuri și bejuri. O rață (de fapt rățoi) curajoasă, țigancă obraznică, total  nepăsătoare că Humber e cam dubios la culoare.

Iar când în sfârșit înflorește și aici și aș vrea să mă entuziasmez și eu,  să poezie, să cer albastru, să fluturași… Gata. A trecut. S-a terminat. Lumea s-a plictisit de floricele pe câmpii, ciripit și alte alea primăvărești.
E ca și cum aș râde la cinci minute după ce s-a terminat bancul.
Azi am mers cinci kilometri. Rezultat: doi boboci de floare nehotărâți și un smoc de iarbă.
Dar, până la urmă, de ce să vină primăvara? Nu e bine la gura șemineului cu laptopul în brațe?

31 martie, Toronto
Și ce dacă e frig? Și ce dacă a nins un pic (ieri)? Am strâns căldura și m-am încolăcit mai bine. Și cafea fierbinte, și english muffin cu unt de arahide și dulceață de zmeură…. E un bine delicios. Frigul mușcă în gol.
Ce dacă mi-am lăsat mașina afară, (mi-a fost lene să o bag în garaj, cine se gândea că mai ninge?)
Și ce dacă acum plouă? Îmi place ploaia. Îmi dă o liniște și un chef de muncă…
***
Azi stă sub semnul lui Nichita. Poetul necuvintelor…
***
Asta am scris într-un răgaz de dimineață. Atunci ploua. Acum îmi plouă. Cu tunete și fulgere și înșirat pisici pe băț.  Și iar înșirat pisici pe băț. Am niște nervi cât casa. Casa Poporului. Și ce te strânge de gât la modul violent? Neputința.
Cum poți să folosești ceva ce nu e al tău, iar apoi să-ți iei tălpășița, că nu te mai interesează? Vorbesc despre chiriașa noastră care a plecat. S-a evaporat. Nu răspunde la telefon, și-a dezactivat contul de fb. Nu poate fi contactată. Mai are mobilă în casă. Cheile de la uși, poștă, garaj etc. Sunt la ea. Nu mai vorbesc despre dezastre adiacente potrivite gustului ei, vopsit de pereți, găurit pereți, smulse rafturi din pereți, scos uși de la dulapuri și înlocuit cu perdele (?!?). Iar mâine vine, cip-cirip vesel și cu mobila proprie noul chiriaș. Și cu așteptări, logic. Pentru un nou început într-o casă impecabilă.
Oare dacă mă dau de trei ori peste cap ajută? (ca-n povești).
Culmea e că mă înțelegeam bine cu ea, dar se pare că în ultima vreme proverbiala mea cunoaștere a omului a dat cu stângu-n dreptu. Obișnuiam să mă pricep la oameni…
(Cele două link-uri din text sunt două părți ale unei întâmplări de pisici pe băț) .

Plouă a curățenie de primăvară. Peste trei săptămâni sunt Paștele. Plouă încet cu gânduri mărunțite, ca pătrunjelul pe tocător. Grădina e sepia cu mici irizări verzi, nehotărâte. Mugurii prunului crapă încet a floare. Ceilalți pomi din grădină par ușor întârziați, nehotărâți, fără chef. Liliacul se rotunjește ușor a frunză. Miroase a primăvară, în ciuda griurilor general împrăștiate simetric. Viața renaște și aici. Mai încet. Ardelenește.
Doi robini dau târcoale să-și facă cuib în vița de vie. Veverițele mă pândesc să strice gazonul.
Vin sărbătorile, împărțite virtual pe Skype, cu cei de acasă.
Ce ne mai iubim ecranele! La masă ne vom aduna tradițional trăitorii în țara frunzei de arțar, prieteni fabricați aici, cu doruri și ei prin buzunare. Vom ciocni ouă roșii. Arome de cozonac, sarmale, miel și drob vor polei românește pereții casei mele frumoase, greșit poziționată, la capăt de pământ, la captă de lume, la mii de kilometri de casa copilăriei mele, de casa părinților mei.
Se pregătesc să vină Paștele pe strada mea, iar gândurile mele, mărunțite ca pătrunjelul pe tocător se aliniază soldățește în două coloane: ce trebuie și ce vreau. Îmi iau pensula să așez pe pânză tot ce nu pot spune. Fac o cafea, deși e târziu, iar la noapte, când pleoapele vor refuza să se închidă mă voi întreba degeaba de ce.
Aromă de cafea și Bebe. Voce cald-șoptită, ploioasă și ea în ton cu soarele absent azi. Nori gri petrol îmi fac cu ochiul. Dar mâine va fi soare.
Știu. Simt. Trebuie.
Azi plouă. Gânduri cu ploaie…
***
Am chef să pictez. Culorile se joacă de-a v-ați ascunselea cu mine. Așa cum mi-au făcut și cuvintele o vreme. Aș picta ploaia de azi cu toate dorințele ei ude. Aș picta toate semnele de întrebare și toate frunzele care mi se desprind cu ușurință din palmă. Nu sunt copac, pentru că am aripi. Însă în palme îmi cresc frunze colorate cu nervuri transparente și muzicale. Cafea fierbinte și Bebe.
Și gânduri mărunțite ca pătrunjelul pe tocător…

M-a apucat dorul de pictură. N-am mai pus mâna pe pensulă de la Paști, când m-am prostit un pic cu bietele ouă. Și, dacă nu pun la socoteală niște acuarele făcute pentru un eBook scos de o prietenă, sunt ani de când n-am dat nas în nas cu pictura. Practic de când m-am mutat în Toronto. Am tot amânat momentul și găsit scuze, că ba renovare, ba una, ba alta. O prietenă care pictează și ea (frumos tare) mi-a reactivat dorul. Am și o cameră în casă unde-mi pot improviza zona de mâzgăleală și lăsa la uscat tablourile, fără să mă împiedic de mulțimea de ustensile care trebuie și ele să stea undeva.
Închid ușa și gata. Restul casei nu intră în revoluție.
Am găsit și scos de prin cutii vopsele, diluant, culori de apă, acrilic, ulei, șevalet, paletă, pensule, etc. Nu am găsit uleiul de in, deși sunt sigură că am pe undeva. Însă, de fiecare dată când să mă apuc, ceva lipsea. Când fu Tache, nu fu Tică…
Așa că m-am dus hotărâtă la un mall să cumpăr ulei de in. Am străbătut toate aleile și scanat din mers magazinele. Necâștigător: haine, accesorii, pantofi, mâncare, electronice și …. în reluare. Am plecat cu buza căzută. Noroc că în drum am văzut un Canadian Tire. Dar aici altă bubă: erau mai multe tipuri. Pe care să-l aleg? Instrucțiunile nu erau de ajutor. Se presupunea că știu ce-mi trebuie. Nop. Nu știam.
Indianca de la raion, „doamna știe tot”, s-a apucat, mai neajutorată decât mine, să citească ambalajele, deși i-am explicat că nu asta era problema. De citit știu și eu. Pe mine mă interesa să-mi spună care e deosebirea între uleiul de in crud și uleiul de in fiert. Am ales crud și-oi vedea. Iar dacă nu-mi va fi prea rușine de rezultat o să postez mâzgălelie mele. Posibil că vor fi un fel de studiu de culoare, deci ceva abstract, pentru că intenția mea e să fac să se pupe culorile din dormitor: mov, bej și alb. Am nevoie de un tablou în care să se împrietenească, chiar să se iubească, dacă le pot convinge. Să vedem cum va funcționa chimia.

Stau în fotoliu și tremur. Îmi clănțăne dinții în gură. Cafeaua s-a răcit. Încerc să scriu, dar degetele se mișcă nesigure. Parcă n-ar fi ale mele. Gândurile se joacă de-a v-ați ascunselea, înfrigurate și ele. Nu știu pe care să-l înhaț primul.
E un soare exploziv și explodat. Se aruncă cu toată lumina și se tăvălește prin camera unde stau zgribulită. Are culoare de cald. La fel arată și termostatul. Cică 23 de grade.  Nu-mi iese… Degetele aleargă degeaba pe tastatură, pentru că în mine s-a instalat program de frig. Arunc cafeaua. Îmi pun de-un ceai. Tremur. Apa aproape fierbe și nu pot să mă decid ce să aleg. Nu îmi place ceaiul. Beau foarte rar, însă am o prea largă varietate, pentru că mă entuziasmez pe moment de proprietățile așa zis miraculoase, de reclamă și îl cumpăr.
M-am hotărât: ginger și turmeric. Cică și slăbești cu combinația asta. Măcar dacă tot beau ceai să fie dublu efect.
Mă setez singură că ceaiul nu e bun, poate de aceea nu are nici un efect.
Aleg câte o rădăcină micuță din fiecare și le curăț cu atenție. Degetele mi se îngălbenesc de la turmeric, de aceea evit să folosesc chopper-ul, să nu-i murdăresc pereții transparenți. Îmi iubesc bucătăria și-mi place ca totul să strălucească, să folosesc cu plăcere ustensilele.
Aș fi putut răzui cele două rădăcini, dar frigul mi-a dat și o stare de moleșeală. Așa că-l tai mărunt și torn apă fiartă peste bucățelele mici. Revin în fotoliu, unde mă fac ghem. Nu funcționez. Încă. Mi-a intrat frigul până în suflet, deși am fost doar un pic afară și îmbrăcată bine, de iarnă. E 22 martie, ora șapte după-masa. Vântul a intrat prin fiecare por al hainei și m-a invadat până-n suflet. În casă e cald. 23 de grade Celsius. E soare explodat pe pereți. Însă în mine e frig. Sub zero grade. Aproape îmi ard degetele cu ceașca fierbinte. Îmi clănțăne dinții.
Cică e primăvară. Unde? Când? Cum? în mine e miez de iarnă…

Azi, 10 martie a fulguit. Un vânt supărat a răsturnat și izbit nervos de pereți tot ce i-a ieșit în cale. Cei câțiva metri până la mașină m-a râcâit cu unghii ascuțite până-n suflet, reproșând parcă iarna blândă, neobișnuită pentru Canada. Apoi a scos de undeva din buzunare fulgi obraznici, care au evadat în roiuri agresive deasupra orașului.
În România e primăvară, lumea postează pe fb flori din grădinile personale și ținute ușoare. Tocmai a fost 8 Martie și noi, vânturații prin lume ducem în suflet sintagma „cum a fost odată”, când eram acasă. Aici sărbătorile au alt gust și altă culoare. Au devenit străvezii, aproape transparente, ca  o haină pe care ai spălat-o prea des și i se duce culoarea. Căutăm zgribuliți primăvara, purtând încă mănuși și haine groase. Șansa la primăvară e pe șevalet, în vârful pensulei pastelate de dor.

E un articol egoist pe care-l scriu pentru mine.
Pentru cutia mea cu lucruri prețioase.
Pentru că vreau să-l păstrez.
Pentru că.
***
O bună parte din viață mi-a fost sete de cuvânt. Atât de sete…!
Mi se spunea că scriu frumos, stârneam reacții… aveam note bune la română… apoi în facultate… în viață…

Sigur că mă bucura efectul lor, dar o parte din mine dorea un răspuns pe măsură. Nu c-aș fi fost oropsită de iubire. Dimpotrivă.
Însă voiam mai mult.
Veneau aniversări, iubiri, evenimente frumoase, recompensate de fiecare dată cu vorbe dulci, din inimă. E drept, mă ungeau la suflet pe moment, dar nu-mi cutremurau neuronul.
Și-mi era foame și sete de ceva special. De CUVÂNT.
Nu de cuvintele-vorbe, bolborosite, rostogolite pașnic și sănătos prin sirop, vanilie și scorțișoară de toate zilele, ci de literă-cuvânt și gând.
De SĂRBĂTOARE.

Recunosc. Mă numesc S&S și sunt dependentă de cuvinte și de mere.
De mere acre și de cuvinte cu sâmbure.

La un moment dat ruga mi-a fost ascultată și au început să curgă. Tot mai intens. Mai tulburător. Foc și aer, apă și zbor… de-mi dădeau aripile pe dinafară de multe ori…

Apoi, am început blogul (septembrie 2014) și am întâlnit niște oameni, care m-au bulversat. Cum adică puteau trăi pe aceeași planetă cu mine, iar eu să aflu atât de târziu despre ei?
Dar mai bine mai târziu decât niciodată. 🙂

Cine n-o cunoaște pe Adriana e un om sărac. Eu o cunosc.
Poate e mult spus. Sau puțin spus.
Cum poți cunoaște un om doar virtual? Nu știu. Chiar nu am o explicație cum anumiți oameni se pot înșuruba atât de adânc în ființa ta, deși nu îi cunoști fizic.
Sau poate că îi cunoști mai bine, străbătându-le cuvântul. Inima. Sufletul. Caracterul.
Se produce, poate, același efect ca în cazul orbilor. Toate simțurile se concentrează și străbat până în miez de zicere.

De câte ori îmi scrie Adriana se aprinde lumină în sufletul meu. Aș înșira mărgăritarele ei și le-aș purta la gât mereu.
Pentru că ea așa este: un fel de alchimist ce produce mărgăritare. ❤