Eu nu colecționez nimic. Nici căni, nici magneți, nici șervețele, nici clopoței, nici timbre. Nimic. Cu o singură excepție: pitici. Mari și mici, păsărele cu lipici, bine ancorați de subsemnata.
Adică fixuri, tabieturi, mofturi, preferințe…
Am realizat asta într-un moment relaxato-casnic, mai prozaic decât limba rusă, în care așezam la loc vasele spălate. Revelația s-a produs pe când aliniam soldățește, în Babilonul raftului de căni și pahare, o ceașcă albastră, adusă din Cancun. Inutilă acum și aici, ca multe surate din același inventar, trimise de vitregul destin la mine în bucătărie, datorită unei probleme existențiale, sinonimă cu un moft personal: nu pot să beau lichide din pahare de plastic, ori hârtie (cum sunt cele de unică folosință).
Pe lângă asta sunt și uitucă. Așa că în loc să duc cu mine, pe unde umblu, o cană de porțelan, salvatoare, mă trezesc abia în situațiile de urgență majoră, când urlă nevoia și sunt obligată să achiziționez una. De obicei aleg cea mai convenabilă și impersonală alternativă. Cu toate acestea, după ce o târăsc după mine zile în șir, mă atașez de ea. Așa că, invariabil, o strecor în bagaj la plecare și o adaug pe raftul deja sufocat.
Un alt pitic se leagă de cafea, pe care o beau din cană neagră. Nu aceleași condiții se aplică însă ceaiului, (cu care nu prea sunt prietenă) pe care-l asociez cu pastelul, culoarea. Am două preferințe: una verde și una roșie cu buline albe.
Nu sunt singurii pitici… Lista e generoasă, iar feng shui-ul meu personal e chiar șui. Dă cu virgulă de multe ori prin comparație.
Voi? Creșteți pitici? Mari, sau mici?

Cine se trezește de dimineață departe ajunge. Cică. Nici vorbă!!!
M-am trezit brusc, perfect odihnită azi la ora cinci. Duminică. Întuneric. Liniște. M-am simțit ciudat de trează. Cine știe ce am visat!? M-am scurs ușor din pat în living și m-am făcut covrig într-un fotoliu. Excelent. Moale, cald, bine și o liniște, cum doar duminica la ora cinci dimineața poate să fie. Mi-am luat laptopul și telefonul în brațe și țaca-țaca pierdut vremea. Am vorbit în România unde timpul era civilizat trezit. Apoi am pus de cafea. O vreme s-a auzit doar filtrul susurând, în timp ce aroma cafelei impregna aerul de catifea din jur. Mi-era bine. Voiam să scriu. Dar era atât de dimineață în mintea mea… Aveam un sentiment profund de victorie. Eram super mândră de mine, de realizarea mea fenomenală de a fi trează la ora cinci dimineața. Îmi repetam fericită, plină de satisfacție: cinci dimineața. Am intrat pe fb, m-am învârtit și sucit. Mi-am luat tacticoasă cafeaua și biscotti. O nouă descoperire: cu sare, zahăr și caramel. Nu sună bine, dar are un gust fenomenal. Iar în combinație cu cafea, e nebunie erotică pentru papilele  gustative. La un punct a început să se lumineze și am ieșit să fac poză becului de pe stradă. Avea o culoare nefiresc de portocalie. Culoare pe care nu o văzusem niciodată, pentru că nu mă trezesc la ora cinci dimineața. De ce aș face-o? Nu am reușit eu mare lucru, dar timpul încă era generos cu mine. S-a făcut șapte, opt, apoi pleoapele mele tot mai grele. Mi-am pus a doua cafea, un al doilea biscotti. Fotoliul nu mai era chiar atât de confortabil, chef să scriu nu mai aveam. Deloc. Nici să vorbesc cu nimeni. M-am târât în bucătărie să pregătesc micul dejun. Am aranjat frumos masa, încă bucuroasă că m-am trezit la cinci dimineața, cu gândul că oricum pot să mă culc un pic, dacă am chef. Pe la zece eram deja iritată, ruptă de oboseală, dar fără somn. Creierul îmi era îmbibat de cofeină, iar corpul plumb de octombrie. Cine m-o fi pus să mă trezesc la cinci dimineața? Nu am avut chef să strâng masa. Eram prea obosită. Doar mă trezisem la cinci dimineața. O zi întreagă de duminică se așternea în fața mea. Trebuia să ajungem în mai multe locuri, seara culminând cu o masă la niște prieteni. M-am târât toată ziua, sorbind din când în când din a treia cafea. Nu mai aveam chef de biscotti.
E greu să te trezești la cinci dimineața! Ziua a trecut extrem de încet.
Aveam ochii roșii, fața palidă, iar cheful (de orice) era mult sub limita admisă de lege. La masa cu prietenii eram deja atât de epuizată, că abia puteam să vorbesc. Nu, nu sunt bolnavă, le-am spus. Doar că… m-am trezit la cinci dimineața. Nu am râs la glume, nu m-a interesat mâncarea… deh! ca omul trezit la cinci dimineața.
Am ajuns acasă cu ochii în gură și m-am prăbușit în pat. Ruptă.
Doar mă trezisem la o oră CRIMINALĂ: la cinci dimineața!!!

Azi Toronto a fost nesuferit, îmbrăcat într-o pâclă cenușie de ceață, însoțită de o ploaie măruntă și enervantă, ce-mi intra până-n suflet, de câte ori ieșeam din mașină. Aveam umbrelă, dar nu ploua atât de tare cât să o folosesc, așa că m-am muiat încet și sigur. Părul mi s-a blegit de ploaie și bretonul prea lung (trebuie să mă duc să mă tund) îmi cădea iritant în ochi. Am condus în prostie, Markham, Concord, Richmond Hill, Etobicoke, North York. Trafic nebun, deși n-ai fi zis că la ora aia…
Ajunsă într-o plaza nouă, cam asiatică, am realizat că papilele gustative sunt în grevă. Mi s-a pus pata pe sushi. Am ales ceva rapid, fără să mă uit la ingrediente. Le-am zăpăcit în viteză cu sos de soia și wasabi și mușcat cu poftă… în secunda doi toate orificiile feței mi-au explodat otrăvite: nasul a început să curgă, urechile să țiuie, gura a amorțit, porii au început ca nebunii să producă sebum, ochii să lăcrimeze și brusc am rămas fără aer. Am crezut că mor. Îmi luasem ceva extra spicy. Isteață.
Am aruncat mâncarea și încercat să-mi sting focul cu un suc natural din grepfrut. Așa arăta. Așa credeam eu, că nu mă uitasem. L-am ales după ochi.
Am zis că eram contra cronometru?
O poșircă dulceagă, cu multă pulpă dintr-un fruct neidentificat mi-a atins papilele oripilate și am avut nevoie să îmi amintesc și să-mi spun cu majuscule că sunt o doamnă și doamnele nu scuipă. Cu eforturi supranaturale mi-am forțat pe gât leșinătura scârboasă. Am aruncat și sucul.
Aveam apă în mașină, așa că până am ajuns acasă, m-am hidratat substanțial, visând cu drag la frigiderul meu argintiu, mare și zexy. Cu mâncare.
Am lovit și traficul de ora cinci pe 401, cunoscătorii știu despre ce povestesc.
Ajunsă acasă am stat eu ce-am stat și am decis să ies la jogging, în ciuda faptului că de câteva zile am glezna sucită.
Nu m-am dus la medic cu glezna. De ce să mă duc? Că nu e cine știe ce. Trece de la sine. Poate o ră-sucesc la loc prin vreo mișcare bruscă. Am forțat-o puțin și după câteva minute m-am înseninat. Nu mai simțeam durerea. Bucuria nu m-a ținut mult, că m-am împiedicat și am tras o trântă, izbindu-mi cu grație de pământ toți cei 163 de centimetri ai mei, cu kilogramele aferente (nu spun câte).
Acum stau cu cotul în legume congelate și cu gheață pe un picior. Pe același cu glezna sucită. Și scriu. Cu greu. Dar scriu. Pe mâine sunt ca nouă, nu-mi urați nimic. Că sunt ok.
Dar dacă tot am avut parte de o zi așa deosebită, am zis să o pârăsc.