• About

Sweet & Salty

Sweet & Salty

Tag Archives: Holiday Inn

Sfârșit de an la New York – 2

03 Thursday Jan 2019

Posted by sweet & salty in File de jurnal, Travel

≈ 33 Comments

Tags

Central Park, cinnamon rolls, fotografii, High Park, Holiday Inn, luminița de la capătul tunelului, Madison Square, Manhattan, mireasă, New York, păcat, rățușca cea urâtă, Starbucks, telefon, tunel, vanilie

M-am trezit zâmbind. Mă repet, dar mi-e drag Holiday Inn. E ca și cum aș fi musafiră la mătușa. Adică știu unde-i sufrageria, frigiderul, știu cum gătește, știu casa. În fine.
Duș. Mic dejun. Aveau niște cinnamon rolls periculos de buni, calzi, serviți cu un sos de vanilie. Yummy!!! Recunosc că am păcătuit în fiecare dimineață, cu promisiunea solemnă că de la anu’…

5591_cinnabon_heroimage-small

Dar așa sunt eu, când am bunătăți mă chinui să-mi imaginez mâncarea dezmembrată, adică făină, zahăr, ouă etc. Ce poate fi atrăgător la o pungă de făină, una de zahăr și un cofrag de ouă? Dar nu-mi iese. Papilele gustative bat din palme, îmi râd în ciudă și-mi zic: „Ești fraieră!” Și pofta învinge. Ce păcat că nu mi se pun pe talpă caloriile. Aș fi super slabă. 😀

49454852_2015701535190361_4482828495512141824_n

Am ieșit mai devreme și ne-am dus ață să parcăm mașina, să nu ne mai împiedicăm de ea la mers. Pe drum am furat niște imagini. În primul rând, la trecerea printr-un tunel am văzut luminița la capăt. Da, luminița de la capătul tunelului.

0

Erau de fapt farurile unei mașini ce venea din sens opus. Am realizat că lumina ta vine din celălalt. El. Care nu e oricine. E omul tău. El deține puterea de a aprinde lumina. Doar el și doar pentru tine. În rest sunt scântei, dar tu nu știi. Pentru că te întâmpli pur și simplu. Respiri ritmic și te bucuri atât cât ți se cuvine, cât crezi că ți se cuvine. N-aveam net decât cu lingurița, la hotel și prin Starbucks. Făceam poze și croșetam filosofii.

49335562_2015701615190353_149310427761737728_n

Ne-am dus în Central Park, unde realmente picioarele mi-au luat-o înainte. Ziua anterioară fusese udă, dar udă, însă dimineața s-a trezit spoită de un soare trainic ce se uita mirat la noi. Printre zgârie norii din Manhattan, mai să ne ia un vânt piază rea, dar în parc s-a potolit brusc, ca și cum ar fi rămas fără curent.

Central Park e… Central Park. Avem varianta lui imensă și aici în Toronto. High Park se numește. Sunt superbe. N-ai cum să nu dezvolți dependență de locurile acestea. Calești și un soi de biciclete plimbau turiștii ce n-aveau poftă să meargă pe jos.

 

 

11
12

Ce mi-a atras atenția imediat ce am ajuns lângă lac a fost o rață. Inițial am crezut că e prosteală, că-s șmecheroși tare americanii. Dânsa se plimba, măcănind printre banalele ei surate. Veverițe puturoase își vedeau de treabă, era să mă împiedic de una. Că nah! jobul lor e să fugă când te apropii, dar, cum lumea le hrănește, au sentimentul că e casa lor. Tot acolo am văzut cele mai bleguțe rândunele. M-am apropiat să fac poze și n-au avut nici o treabă. După cum se vede. O abrambureală de rațe, gâște, porumbei și rândunele cotcodăceau la picioarele noastre…

49545920_2015701155190399_6995472165688573952_n

Dar să revin la rață, că ea era regina ori prințesa parcului. Colorată și măcănitoare, cu un ritm cam prea grațios pentru specia din care făcea parte.  Inițial am crezut că e jucărie. Era cât se poate de vie, de plină de energie și frumoasă foc. Antonim la rățușca cea urâtă. Toată lumea se strânsese să vadă minunea cu pene și să-i facă fotografii. Paranteză: ați obseravat că telefonul a devenit unul din organele noastre de simț?

8

În fine, cine zice că frumusețea nu contează, se înșeală. Rața asta nu va ajunge în veci pe varză.

10

Apoi mi-au atras atenția miresele. Una mai dezbrăcată decât alta, cu rochițele subțirele și brațe goale. Era maxim un grad afară, iar când bătea vântul se simțea cum trosnesc spre minus gradele din termometru. Fetele erau serene, diafane, deasupra vulgului ce simțea frig ori cald. N-aveau nici o treabă. Pozau dezinvolte, cu zâmbete largi. Probabil adrenalina ZILEI le făcea să nu simtă temperatura. Am mai văzut eu mirese pe vreme de frig, dar purtau un jerseu, un bolero, un șal, o blăniță, ceva, care să le ferească să-și petreacă noaptea nunții strănutând. Ăstea, frate, erau americance get beget.

 

2
1

De altfel, prin oraș, am mai văzut oameni în pantaloni scurți, ori tipe îmbrăcate regulamentar, de iarnă, în sus, dar în șlapi, ori papuci de pânză fără șosete. Brrr! America!

În rest? Grădină zoo. Patinoar.

6

Tot felul de indivizi dansând ori făcând scamatorii, ca să atragă admirația turiștilor.

5

Ca peste tot, în punctele mari de atracție, artiști, făcând caricatură, pictură ori fotografie.

7

Mi-am luat un covrig fierbinte și sărat și bun și am luat-o la pas spre Times Square. Dar las pe mâine, ca să pun mai multe poze. Mai sunteți aici?

49900002_2015701665190348_7743008912864968704_n49848514_2015701781857003_4136795221130215424_n49662934_2015701918523656_6344100406284517376_n49348899_2015701728523675_1825493299893370880_n49347960_2015701425190372_4942315938063056896_n1043

Sfârșit de an la New York

03 Thursday Jan 2019

Posted by sweet & salty in File de jurnal, Travel

≈ 51 Comments

Tags

America, Canada, Eataly, google, Holiday Inn, iarna, Manhattan, Memorial, Metropolitan Art Museum, New York, Niagara, Oculus World Trade Center, shopping, taxiuri galbene, Toronto, vacanța, World Trade Center, zâmbet

Omul drumului sunt. Io. Nu știu dacă m-am născut cu dor de ducă ori m-am dereglat emigrând. Că am o casă frumoasă și super-confortabilă, dar tot sora drumului aș fi, de aș putea, ziua și noaptea, cât m-ar ține roțile și tălpile și buzunarul: să văd, să încerc, să respir alt aer, să cunosc alți oameni, să am tot felul de experiențe și nuanțe de zâmbet.
Sarea și piperul neprevăzutului personalizează excursiile mele, îmi deschide porii simțurilor, hidratându-i, hrănindu-i cu bucurie ori șoc, cu teamă, ori respect, ori milă. Și de cele mai multe ori cu mirare.

 

49444760_361825797948389_2821339754472144896_n
49857718_542855559561174_1055092247072079872_n

Am plecat în State cu noaptea în cap, în 27 decembrie. După câteva ore, a răsărit soarele, undeva pe autostradă și s-a jucat cu mine o lungă parte din drum, pentru că, ori lua niște poziții de o balerină, ori juca un soi de v-ați ascunselea printre copaci. Nu simțeam deloc că se termină anul. Dar ce să simți? Poate că era vremea de vină, că dohh! Canada fără zăpadă în final de decembrie? Ori era entuziasmul plecării. Timpul vacanței pare a avea altă unitate de măsură, zilele sunt mai cleioase, mai întinse cumva. Eu așa le percep. Rutina e zdrobită de liste lungi cu mofturile sufletului.

49187812_1085534834981177_8324403367115751424_n

La un punct soarele a crescut mare deasupra drumului, vrând parcă să ne ghideze nu doar geografic ci și spiritual. Să fim fără teamă. În lumina lui călăuzitoare.

„Cadă vorbele ca frunzele uscate!!!” șoptea soarele.  „Zâmbetul să-ți fie casă și vorba bună și omul bun!”
Oricum nu pricepem noi Divinitatea, cum nu pricepem nici lumina și nici umbra. Doar cartea sufletului e scrisă fără greșeli de ortografie de Dumnezeu. În rest sunt doar interpretări mari sau mici. De aceea atâția oameni cu credințe ori non-credințe diferite. Cum să calci în picioare suflete, apoi să mergi la biserică să te spovedești? Cum să scuipi adevăruri general valabile doar pentru că șasele din unghiul tău se vede nouă? Da, fără net, pe drum mă apucă filosofia (nu am net în afara granițelor).

 

49446042_225829924974008_330815453632921600_n
49428944_521668091674156_3676513033535881216_n
49827654_1671939012952249_518440326864568320_n

Nenea Google le știe el pe toate, nu-i vorbă, și toți putem lipi de ochi timbre colorate cu orașele lumii, dar nu avem emoția și mirosul și gustul și oftatul din inimă.

Am poze multe așa că voi fărâmița vacanța pe bucățele mici, ca o prăjitură ce merită savurată pe îndelete, fără grabă. Căci New Yorkul nu e doar un oraș pe glob, un punct geografic, ci EXPERIENȚĂ. E New York-ul meu personal, așa cum doar ochii mei l-au fotografiat.
E drept că l-am văzut de mai multe ori și, venind din Toronto, un alt uriaș al planetei cu care se pare că seamănă, nu va musti, probabil, entuziasmul acela, ce țâșnește firesc la primul impact. Mi-e drag și-l revăd cu plăcere de fiecare dată. E prima oară când vin în perioada asta a anului, aș fi zis iarna, dar aceste zile de decembrie au fost un soi de păcălici fără zăpadă, cu temperaturi ospitaliere.

Drumul a fost lung. Opt ore, cu opriri pe parcurs. Am plecat dintr-un Toronto fără urmă de fulg de nea, am traversat zone cu zăpadă, ca să ajungem într-un New York ud, mai degrabă primăvăratic.
Peisajul drumului e tulburător. La un moment dat m-am surprins zicând: „Ce frumos! Parcă e în România!” și am realizat cât de cumplit subiectivă și mai ales cât de îndrăgostită sunt eu de țara în care mi-a răsărit casa părintească. Frumoasă e America toată! Stufoasă și verde, inteligent construită. Alungită și curată. Și, la drept vorbind, nu există termen de comparație: loc sub soare e pentru fiecare țară și fiecare om. Dar așa suntem noi. Subiectivi până-n stele. Comparăm oameni și țări și strigăm cui vrea să ne audă: a mea e cea mai cea! Și e. Că o vedem cu ochi de suflet.

Îmi plac drumurile cu mașina: muzică, culori ondulându-se fabulos și cerându-se fotografiate, păduri și ferme, apoi scris și citit. Am avut tableta cu mine (unde am în permanență o minibibliotecă electronică). În plus suntem stăpânii timpului și geografiei. Putem opri sau să fim spontani și să o luăm aiurea.

Am ajuns în jur de patru după-masa și ne-am cazat la Holiday Inn. Îmi place și m-am obișnuit cu el. E convenabil să alegi același hotel, indiferent unde ajungi în lume. N-ai surprize. E și un soi de sentiment de acasă. Variațiuni mici, dar în linii mari același lucru. Excepții haioase: fasole, lângă omletă, la mic dejun, în Anglia. Fasole la mic dejun???? Camere mult mai mici în Brazilia… etc. etc. etc.

Câteva ore până la cină m-am pierdut într-un mall din apropiere. Mi-am cumpărat o pereche de blugi de la Old Navy. A doua pereche de blugi rupți. 😀 Nu foarte rupți. Că-s om serios. Sigur că nu-mi trebuiau. Dimpotrivă. Nici rupți nici nerupți, dar cine să reziste prețului. $4.97 fără taxe. Și-s faini.

A doua zi a plouat serios. Așa că a fost zi de umbrelit. Deci obiective cu acoperiș. Am plecat cu mașina în Manhattan și am constatat încă o dată ce coșmar e traficul și cât de nebuno-agresive sunt taxiurile galbene.

Altfel ochiul meu de artist a sesizat grația stropilor de ploaie pe parbriz, contrastând cu galbenul taxiurilor oglindit în asfaltul ud. Nu eram la volan, deci cuvintele cu f și ș nu erau departamentul meu. Oricum eu folosesc doar biete pisici pe băț. Nu era cazul. Eram zen. Făceam fotografii. Cum să pierd momentul? O junglă sunt străzile newyorkeze, deși nu cred că e mare diferență de Bucureștiul nostru mioritic. Însă culorile prin filtru de ploaie… o minune.

 

49825310_529148590896931_712185167715762176_n
50027899_2300883400132663_3902273316525703168_n

Intenția să ajungem la Metropolitan Art Museum s-a muiat de tot și dizolvat și ea în ploaie când am ajuns, după tot felul de manevre imposibile. Mii de oameni, adăpostiți sub umbrele, făceau o coadă șerpuită în multe bucle, mărturisind că ideea mea genială încolțise de fapt în multe alte minți istețe. Great minds think alike... Sau nu chiar așa, că era aproape de prânz și eu m-am răzgândit într-o secundă. Nu aveam nici o intenție să sacrific ore bune, doar ca să fiu sfințită de ploaie cu umbrelă cu tot și apoi să fușerlesc muzeul, din lipsă de timp. Am decis că voi reveni pe vreme bună, când puhoiul de turiști va fi mai echitabil împărțit prin oraș. Dar ce să faci când toarnă cu găleata și tu ești în excursie? Muzeu sau mall? Nu?

 

49608151_1113432858830405_8473212791237378048_n
49599581_2130575460589446_9017750670832304128_n
49581118_320972602087017_7832032602679672832_n

Am plecat în Oculus World Trade Center, de data asta cu metroul. Am parcat mașina să ne putem mișca mai lejer.
Pe locul unde altădată a fost World Trade Center acum e un mall imens cu stație de metrou și alături Memorialul și Muzeul. Clădirea e imensă. Nu pot să zic că mi-a plăcut prea tare. E o zonă de shopping fancy, împodobită cu mulți brazi de iarnă. Totul e super elegant, însă culorile deschise și spațiile foarte mari și goale mi-au dat senzația de răceală. Dar e simțul arhitectului. Cine sunt eu să-l critic?

Lângă noi s-a petrecut un fenomen simpatic. Brusc un tip a îngenuncheat și a cerut mâna iubitei lui. Cât a durat discursul, lumea s-a adunat, făcut poze. Ea a zis da. Noi am aplaudat. El a făcut o față de-aia de învingător. „A zis da, mah!” Inedită idee. În mall. O fi fost îndrăgostită tipa de shopping. Am mai asistat la un fenomen similar pe avion, venind din Vancouver.

 

49188502_393620218055668_2502006573782532096_n
49669502_317965098928780_5235331745301135360_n

Lângă Eataly, aflat la parter, unde-am mâncat niște clătite uriașe și delicioase, cu măr și scorțișoară, era concert pe lumini. Brazi înalți împodobeau eleganta încăpere. Pe tavan erau un soi de cuburi care-și schimbau culoarea pe muzică și erau concerte din jumătate în jumătate de oră. În plus se vedea prin geamurile până în tavan orașul care-și aprindea luminițele.

 

49530587_340842743175972_2896695518321180672_n
49688579_284185828962419_5675660227802824704_n
49898564_2291370754265814_1312026351884042240_n

Gust de New York în sărbătoare. Și sărbătoare a fost fiecare dintre cele patru zile, al căror punct culminant avea să fie Revelionul petrecut la Niagara canadiană.

49898335_357663645030155_8803604275763609600_n49474975_321795648421425_5075483263091343360_n49315644_271406060200022_1559948640351420416_n49283478_1150258425146072_3358135315565903872_n49241524_783755875300898_492768448342917120_n49205090_213688389574559_2290047180355928064_n49203221_2280171992251566_2213848645139169280_n49179432_827422480937640_7014916375990763520_n49465069_279047352758586_4925101318298664960_n

Long weekend – Canada day (III)

10 Tuesday Jul 2018

Posted by sweet & salty in Geografie subiectivă..., Travel

≈ 32 Comments

Tags

accent francez, cafea, casa, casă bântuită, Holiday Inn, hotel, itinerariu, lemn, mic dejun, organic, piatră, pădure, Quebec, Quebec city, stafii, vacanța

3

Ce nu v-am spus e că mini-vacanța asta s-a făcut în pripă, în ultimul minut. Am dormit trei nopți în trei locuri diferite, că așa s-a potrivit itinerariului. Sâmbătă eram în Quebec City, cu ochii ieșiți din orbite ca la melc, bucurându-mă de fiecare secundă, știind că la un punct trebuie să facem check in la hotel.

Nu sunt deloc pretențioasă în ceea ce privește camera de hotel. Chiar nu sunt. Vreau doar să fie impecabil de curat, să nu fie gălăgie și să nu fie parter. Atât. Câte stele duce pe umăr I really don’t care, pentru că nu îmi petrec vacanța în cameră. Asta nu înseamnă că nu am stat în camere fabuloase ori, de două ori, în camere unde mi-a fost frică să dorm. Astea-s haioase rău și trebuie să scriu la un punct despre ele.

În general mergem la Holiday Inn, curat, frumos, fără surprize. Dar, fiind totul făcut pe repede înainte, sâmbăta aceea aveam să dormim în altă parte. Nu mi-am bătut eu capul unde. Primul semnal de alarmă a fost când am aflat că trebuie să luăm legătura cu proprietarul ca să vină să ne deschidă. Adică cum?

Când am ajuns, însă, la locație, undeva în apropiere de Quebec și ne-am strecurat pe un drumeag din șosea, printr-o pădure și am văzut casa, m-a apucat panica. A venit și proprietarul, un tip foarte prietenos care ne-a vorbit în cea mai delicioasă engleză, cu puternic accent francez. Dar eu mă uitam câș, ferm convinsă că eu acolo nu dorm. Clar nu dorm. Am cedat însă invitației super politicoase și… bine am făcut.

Ne-a făcut turul casei și prima întrebare care mi-a venit pe buze a fost da,  exact aia. Dacă e bântuită. Sigur că mi-am exprimat nemulțumirea când mi-a spus că nu. Dar no’. La o casă de trei sute de ani nu era firesc și omenește să te aștepți la asta?

Trebuie să îți spun (într-o oarecare paranteză), deși cam știi, că acesta e genul de vacanță pe care îl ador. Să merg până îmi termin picioarele, să uit de foame și de sete și să descopăr locuri noi, tradiții, oameni. Așa că niște stafii acolo, ar fi fost binevenite.
Nu o să descriu casa. Pozele vorbesc în locul meu. Ce pot să spun e că am dormit acolo cum n-am dormit demult. A fost o senzație de bine, un fel de noapte în casa bunicii croșetată cu puf de nor. Uitasem geamul întredeschis înspre pădure și răcoarea aromată de noapte de vară mi-a vegheat lipsa de vise, că n-am avut timp de ele. Nu am auzit nici măcar pendulul mare si vechi, care, de la parterul casei, anunța grav si sonor trecerea timpului.

Am coborât să mâncăm, deși, spune tu, la ce mic dejun mă puteam aștepta? În afară de Daniel și de cei cazați prin camere, nu mai era nimeni în casă. Deci, totuși, or fi fost niște fantome de serviciu, responsabile cu mâncarea și curățenia…

În sufrageria casei, aranjate ispititor, ne așteptau boluri cu diferite fructe proaspete, cereale, lapte și iaurturi, un platou cu brânzeturi franțuzești, pateuri de casă, mai multe sortimente (care se combinau cu un fel de dulceață specială de pin), șase borcane cu miere de albine (prima dată când am gustat miere cu mentă), multe feluri de pâine, abia aduse de la brutăria din apropiere, croasante și banana bread atunci făcute, sucuri de fructe stoarse în dimineața aceea, trei dulcețuri de casă, atât de bune că am cerut rețeta, unt și multe altele. De asemenea Daniel pregătea ouă și clătite pentru cine dorea. Și fiecare am dorit.

A fost un mic dejun copios, delicios și… organic. În plus, nu ne venea să mai plecăm. Eram așezați la masa mare din sufragerie. Trei familii de vârste diferite, unii din Germania, unii din Quebec și noi din Toronto, respectiv România. Poveștile se amestecau cu aroma de cafea bună și cu zâmbetul lui Daniel care stătea în ușa bucătăriei. Cine știe câte generații făcuseră înaintea noastră același ritual al dragostei de om, fiind pentru câteva minute parte de familie cu niște perfect necunoscuți?

„Casa are o energie pozitivă” ne-a spus Daniel atunci când, la obișnuitul „How are you?” de dimineață, m-am trezit spunându-i că am dormit fantastic de bine. „E construită din lemn și piatră”.
Nu m-am gândit niciodată prea mult la asta. Alegi casa în care trăiești, o simți sau nu o simți a ta. Dar cu siguranță ai o chimie nu doar cu oamenii, ci și cu obiectele. Casa asta era o cloșcă ocrotitoare pentru musafirii ce-i călcau pragul. Lemnul curat, piatra puternică, miezul pădurii, se arcuiau solid peste poveștile pașilor care trecuseră pe-acolo.

Am plecat cu o mulțime de informații, cu noi prieteni și cu o bucurie fantastică. Printre punctele bifate ca extraordinare în vacanța mea, se număra și casa lui Daniel. Nici nu știu cum să definesc această experiență. A fost ca și cum aș fi locuit într-un muzeu, ori m-aș fi întors în timp, într-un timp mai bun, mai curat, nealterat de civilizație.
Aveam o inimă mare și doar o mică, foarte mică nemulțumire: la venerabila ei vârstă, de trei sute de ani, n-ar fi fost cinstit să aibă casa asta măcar un pui de stafie?

0214567891011121315161819202327282930

 

Altă zi și alte zile…

28 Saturday Jan 2017

Posted by sweet & salty in Geografie subiectivă..., Travel

≈ 39 Comments

Tags

Cancun, catamaran, corali, El Cid, Holiday Inn, Isla Mujeres, mexicană, muzeu subacvatic de artă, ocean, pești colorați, plajă, rechin, Riviera Maya, snorkeling

31

În localități te înnebunesc bump-urile. Sâcâitor de multe. Îți întind nervii în așa măsură, încât atunci când în sfârșit ai o porțiune mai lungă fără… o calci. Era seară, în spate aveam o zi plină, iar în față un drum consistent de făcut. La un punct ne-a oprit poliția. Depășisem cu vreo treizeci de kilometri viteza legală. A început o discuție contradictorie, pe care eu am întrerupt-o la un punct, ca să întreb, nevinovată, unde este o baie în zonă. Polițistul s-a oprit brusc, s-a uitat la mine surprins, a zâmbit și m-a întrebat prostește dacă vreau la baie. „Rău”, i-am răspuns. Și-a schimbat atitudinea, a dat mâna cu soțul din dotare și ne-a lăsat să plecăm. Vezica mea salvatoare 😀
***
Când am intrat în Cancun, a fost ca și cum am fi pășit într-o altă țară, aflată sub semnul civilizației din punct de vedere al condițiilor de trai. Zona hotelieră unde se afla Holiday Inn, era deja din alt film, pregătit a la Hollywood pentru turiști, iar camera, cu vedere la ocean ne aștepta în note de confort.

3
11

Aș fi putut trăi pe balcon, așa era de frumos, cu atât mai mult cu cât hotelul era construit pe plajă. Iar piscina, aflată deasupra nivelului apei, dădea senzația că se prelungește în ocean. O nebunie de nuanțe albastre patrona întreg peisajul: apa și cerul, într-o ecuație de iubire incredibilă, pe un fundal de nisip alb. Târziu, în noapte, am văzut pe pontonul de sub geam o egretă. Am alergat afară și m-a lăsat destul de mult să mă apropii. La fel a făcut și pelicanul a doua zi. Despre pescăruși ce să spun? Sunt la fel de țigani ca peste tot. Ți-ar fura mâncarea din mână.

1

Sunt iremediabil dependentă și îndrăgostită de culoare, de lumini și umbre, iar răsăritul și apusul, când soarele se naște din apă, sau se scurge în adâncuri, m-au tulburat. Din cauză de mult albastru. Mult și bun. Născut pur, fără atingeri umane.

50
51

Cele trei zile s-au dizolvat prea repede, cel mai semnificativ moment fiind turul nostru de snorkeling, cu oprire la Isla Mujeres (Insula Muierii) și vizita muzeului de artă subacvatic. Drumul încolo a fost fără peripeții, pe un catamaran relativ mic. Am văzut bancurile de pești colorați, dar atât de colorați, ca și cum un pictor îndrăzneț și-ar fi încercat paleta în joacă pe fragilitatea lor de fluturi trăitori în adâncuri. A fost primul meu contact cu un muzeu subacvatic. E un spectacol să vezi statui pe fundul oceanului, printre corali și mii de pești, impasibili la invazia umanoizilor în lumea lor udă. Pe Insula Muierii mi s-a rupt sufletul, datorită unui rechin. Nu glumesc. Către mal, în apă, era un mexican cu un rechin, ținut în captivitate acolo, pentru eventualii turiști, care ar fi vrut să facă poză cu el. Însă puțini au dat curs invitației, pentru că nu frică, ci milă îți inspira, atât mexicanul care încerca disperat să-și găsească mușterii, cât și bietul… pește.

13
41

Eram încă pe insulă când s-a declanșat furtuna, care s-a dovedit destul de supărată, nu doar o răpăială scurtă. La întoarcere, echipajul era evident stresat de condițiile vremii și drumul a fost mult mai lung, pentru că, în loc să o ia în linie dreaptă, au ocolit pentru a fi cât mai aproape de țărm. Emoțiile au fost sporite și de doi adolescenți care, profitând din plin de alcoolul gratuit, dat la discreție pe vas, au devenit extrem de curajoși și săreau pe punte, punând în pericol și viețile lor, dar și stabilitatea catamaranului, oricum extrem de zbuciumat de valuri.
Dar totul e bine când se termină cu bine. Am ajuns în cele din urmă la hotel. Urma să ne pregătim pentru ultimul punct al traseului: El Cid, Riviera Maya, unde aveam să petrecem cea mai mare parte a vacanței mexicane.
(O mare parte din fotografiile cu oceanul sunt făcute din balcon)

20
10
11
4
8
40
42
32
37
36
35
CANCUN, MEXICO - JANUARY 31: ***EXCLUSIVE*** Hombre en Llamas (Man on Fire) depicts a lone figure standing upright and defiant. The sculpture is installed 8m deep in the clear Caribbean waters surrounding the island of Isla Mujeres at a location named Manchiones. The cement figure has been drilled with over 75 holes and is currently being planted with live cuttings of fire coral (Millepora alcicorni). January 31, 2005. Deep under the seas of the Mexican Caribbean these statues look like relics of an ancient civilisation. Located in the National Marine Park, on the west coast of Isla Mujeres, Punta Cancun and Punta Nizuc, it will be the world's largest undetwater sculpture museum. Showing three life size sculptures are the first of 400 that will be laid on the seabed over the next 13 months. Founded by Jaime Gonzalez Cano of The National Marine Park, Roberto Diaz of The Cancun Nautical Association and renowned British underwater sculptor Jason deCaires Taylor, the underwater museum is designed to celebrate the Mayan history of the region and act as an artificial reef. (Photo by Jason de Caires / Barcroft Media / Getty Images)
CANCUN, MEXICO – JANUARY 31: ***EXCLUSIVE*** Hombre en Llamas (Man on Fire) depicts a lone figure standing upright and defiant. The sculpture is installed 8m deep in the clear Caribbean waters surrounding the island of Isla Mujeres at a location named Manchiones. The cement figure has been drilled with over 75 holes and is currently being planted with live cuttings of fire coral (Millepora alcicorni). January 31, 2005. Deep under the seas of the Mexican Caribbean these statues look like relics of an ancient civilisation. Located in the National Marine Park, on the west coast of Isla Mujeres, Punta Cancun and Punta Nizuc, it will be the world’s largest undetwater sculpture museum. Showing three life size sculptures are the first of 400 that will be laid on the seabed over the next 13 months. Founded by Jaime Gonzalez Cano of The National Marine Park, Roberto Diaz of The Cancun Nautical Association and renowned British underwater sculptor Jason deCaires Taylor, the underwater museum is designed to celebrate the Mayan history of the region and act as an artificial reef. (Photo by Jason de Caires / Barcroft Media / Getty Images)
33

Categories

  • A fi scriitor (82)
  • Amalgam (184)
  • Ana (50)
  • Întâmplate sau nu… (47)
  • Bucăți de gând (117)
  • Catchy (16)
  • Concurs (19)
  • De prin viață… (20)
  • Din bucătăria mea (20)
  • File de jurnal (171)
  • Fluturi și alte frunze… (44)
  • Geografie subiectivă… (99)
  • Imagini… (41)
  • Lume color (11)
  • Observatorul (3)
  • pași (34)
  • Promisiuni (4)
  • Recenzii (4)
  • Recenzii și impresii (5)
  • Sava-rine (22)
  • Travel (37)
  • UZP (2)

Arhive

Recent Posts

  • Promisiuni – fragment
  • Promisiunile la Bruxelles
  • Călătorind zile și nopți
  • Român în țara frunzei de arțar
  • Ana – recenzie Cristina Pop – Belgia

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 1,234 other subscribers

Authors

Em Sava

Em Sava

Categories

  • A fi scriitor
  • Amalgam
  • Ana
  • Întâmplate sau nu…
  • Bucăți de gând
  • Catchy
  • Concurs
  • De prin viață…
  • Din bucătăria mea
  • File de jurnal
  • Fluturi și alte frunze…
  • Geografie subiectivă…
  • Imagini…
  • Lume color
  • Observatorul
  • pași
  • Promisiuni
  • Recenzii
  • Recenzii și impresii
  • Sava-rine
  • Travel
  • UZP

Jurnal

  • A fi scriitor
  • Amalgam
  • Ana
  • Întâmplate sau nu…
  • Bucăți de gând
  • Catchy
  • Concurs
  • De prin viață…
  • Din bucătăria mea
  • File de jurnal
  • Fluturi și alte frunze…
  • Geografie subiectivă…
  • Imagini…
  • Lume color
  • Observatorul
  • pași
  • Promisiuni
  • Recenzii
  • Recenzii și impresii
  • Sava-rine
  • Travel
  • UZP

Blog at WordPress.com.

  • Follow Following
    • Sweet & Salty
    • Join 1,234 other followers
    • Already have a WordPress.com account? Log in now.
    • Sweet & Salty
    • Customize
    • Follow Following
    • Sign up
    • Log in
    • Report this content
    • View site in Reader
    • Manage subscriptions
    • Collapse this bar
 

Loading Comments...