Nu sunt o abonată la coada cratiței și sunt zile întregi când trec prin bucătărie fugitiv, asigurându-mă doar să încropesc masa care urmează. Calculez totul eficient, astfel încât petrec cât mai puțin timp pe acolo. Și îmi iese. Iar dacă nu ar fi ai mei, pentru mine m-aș obosi să gătesc un ou fiert, un iaurt și o găleată de înghețată de ciocolată sau zmeură, ca să balansez valorile. În timpul anului gătesc normal, o bucătărie amestecată, adică alternez meniurilor românești și rețete de aiurea. Au fost totuși în viața mea cinci ani (cât am avut cafeneaua) când am prăjiturit și cozonăcit pentru cinci vieți și două sute trezeci și nouă virgulă cinci gospodine. Și eram atât de pătrunsă de jobul meu sacru și mai ales dulce, încât atunci când, într-o seară, înainte de Crăciun, am alunecat pe scară, în fracțiunea fracțiunii de secundă, am procedat ca un mare pianist ori un chirurg de seamă. Mi-am ferit mâinile în cădere și am dat eroic și demn: bam! bam! bam! cu fundul de treisprezece trepte, una câte una. Cu mâinile în sus, pentru că în secunda aia fatidică m-am gândit la comenzile care mă așteptau la magazin. Astfel am avut fundul albastru ca maimuța și n-am putut să șed pe scaun o bună bucată de vreme, dar lista de cozonaci și prăjituri/fursecuri de sărbători a ieșit cu mâna la chipiu și comunitatea românească de Kitchener a avut bunătățile aferente de sărbători.

În fine, trecând de perioada glorioasă a anilor respectivi, avântul cuptorului mi s-a dezumflat și, deși gătesc în continuare foarte bine (cunoscătorii știu că nu mă laud), o fac cu moderație. În plus, dacă încerc să scriu în timp ce gătesc, mintea mi se șterge cu buretele și reușesc performanțe de ciorbe prăjite. Sunt prea multe lucruri de văzut și de făcut și de scris și de citit pentru a sacrifica asta în favoarea unei banale oale de ciorbă sau a unei prozaice cozi de aspirator.

Însă, timp de câteva zile pe an, înainte de sărbători, bucătăria mea frumoasă devine locul preferat pe planetă. Mă transform într-o Powerpuff girl care face magie cu ingrediente, culori și gusturi și iubesc cu pasiune acele momente care mă pun jos. Sunt ca un maratonist care a câștigat medalia de aur. Epuizată, dar premiantă. E un soi de experiență fantastică, în care puterea mea funcționează și bateriile îmi sunt încărcate 100%. Bucătăria devine laborator de vrăjitoare și ziua sau zilele de pregătire fac parte din ritualul sărbătorilor. Cred că aici dictează și gena și genetica, plus cei șapte ani de acasă, (la noi în familie se gătește bine și am crescut cu niște tradiții foarte frumoase pe care, deși sunt de o veșnicie în țara asta, le simt la fel de tricolor). Scurtând povestea, pe lângă multe bunătăți, acum de Paști am vrut să fac o surpriză, că la noi așa e. Eu meșteresc poțiuni magice pe care le pitesc în frigider și în cămară și nimeni nu știe și nu gustă din ele decât la prânz, la masă, când, printr-o abracadabra le scot din pălărie. Printre bunătățile tradiționale și oarecum previzibile, de data asta mă hotărâsem să fac macaroons. Pastelate și frumoase, acu trebuiau doar să-mi și iasă, că auzisem că e complicat. Am cumpărat ingredientele și am măsurat tot ce era necesar, adică 90 de grame de făină de migdale, 150 de grame de zahăr pudră și cacao. Toate acestea se cern. Esențial să nu fie cocoloașe! Apoi se amestecă bine între ele. În mixer se pun două albușuri care se bat perfect cu un pic de sare și apoi cu două linguri de zahăr pudră. Când e tare spuma se adaugă fin, cu o spatulă, ingredientele uscate. Fin! Da? Rezultă un aluat ușor lucios care se pune cu șprițul în movilițe rotunde și egale. Mi-au ieșit două tăvi mari. Important! Tăvile se lasă o oră sau și mai mult până se usucă bulinuțele de aluat. Când le atingi cu degetul să nu se ia compoziția. Se pun la cuptorul preîncălzit unde se lasă maximum cincisprezece minute. Trebuie să facă picior ca și ciupercuțele. Se scot și se lasă câteva minute și apoi se lipesc. Am făcut mai multe tipuri. Unele maro închis, adică am pus mai multă cacao, și le-am lipit cu Nutella. Altele bejulii, cu puțină cacao, unele roz și altele albastre. Să fie pastelate. La cele roz am făcut o minunăție de cremă pe care o să o mai folosesc și la alte prăjituri. Am decongelat zmeură și am frecat cu unt și zahăr pudră. Ochiometric. Iar cele albastre la fel, doar că în loc de zmeură am pus afine. Succesul a fost apreciat cu gura plină. E bine să fie făcute cu minim douăzeci și patru de ore înainte să fie servite.

Și v-am spus poveste-așa…