Ana

3

Când scriu despre bunicii mei, e ca și cum aș vorbi despre Duminică. E atâta pace și credință și curățenie în viața lor sfințită de suferință și dragoste, încât mă apropii cu pioșenie și-mi vine mai degrabă să tac și să mă închin, ca la icoane.
Lumea în care au trăit mă absoarbe, văd detalii mărunte, simt parfumuri și, printr-o alchimie ciudată, chiar și eu fac parte mai degrabă din lumea aceea îndepărtată decât din cea în care trăiesc.
Bunica mi-a povestit viața ei. Doamne, ce viață! N-a fost cu nimic mai prejos decât Scarlett O’Hara, sau altă eroină cu rezonanțe literare.
Femeie frumoasă, ardeleancă aprigă, depășind vremurile adânc moralizatoare ale mijlocului de secol XX, ce aveau linia orizontului cumplit de îngustă, bunica a rupt trei logodne și-a fugit de-acasă cu bunicul, cu care s-a și măritat în ciuda interdicției părintești:
„Nu era nici un fecior așa cinaș cum era bunicu-to, nici în Sava, da’ nici în alte sate. Era cizăș. Toți ascultau de el…”
A purtat o taină grea pe care, hotărâtă, așa cum era ea, mi-a încredințat-o. Zile la rând mi-a povestit trecutul ei, desfăcându-l în fața mea în felii mărunte, fără ascunzișuri. Un soi de spovedanie care-i făcea bine…

 

Amintiri parfumate

Lăsasem în România liliacul greu de floare. Fusese un aprilie mult prea cald anul acela, ca și cum primăvara ar fi uitat să se trezească, să-și ia jobul în primire și o suplinise soră-sa, vara.
Am ajuns la capătul pământului, în Arțaria, în 28 aprilie și-aici era un friguț proaspăt, de început de primăvară. Venisem dintr-o Românie înflorită și caldă, dar acum umblam cu fermoarul de la geacă tras până sub bărbie. Oamenii din țara asta păreau să aibă alte valori termale decât mine, că erau cam dezgoliți. Dar, cum mă așteptam, oricum, să găsesc un soi de marțieni, iar ochii-mi erau ca lentilele de microscop care disecau fiecare imagine și informație despre noul ce-mi schimbase viața cu 180 de grade, probabil că nu m-aș fi mirat să mă întâlnesc chiar și cu omuleți verzi. Așa că lumea în pantaloni scurți la zece-douăsprezece grade, nu era mare lucru. După ce am scanat eu cu ochi de girofar minunăția verde a orașului și făcut un soi de inventar, am concluzionat extrem de supărată: aici nu există liliac.
Am spus și părinților că deh, frumoasă țară, dar cu o lipsă majoră. Ca și cum de existența florilor mov și albe ar fi depins fericirea mea, fericirea națiunii și pacea pe planetă.
Mama, ca mama, când a venit la noi a strecurat în bagaje două crenguțe de liliac, una din grădina lor, una din grădina bunicii, să nu-mi lipsească din noua mea viață, tocmai acest element vital.
Văzusem eu, după aceea că și pe-aici crește, că e la fel de frumos ca și acasă, doar că se trezește ceva mai târziu.
Liliacul din România a făcut rădăcini aici, la fel ca mine. Ieri am primit un buchet care parfumează casa, iar în grădină își ridică nasul spre cer cel românesc. În vază sunt crenguțe canadiene (dacă n-or fi emigrat și ele, ca și al meu).
Parfumul lor e același, la fel ca râsul omului, care se bucură la fel, indiferent de limbă.

De pe-aici

Tags

, , ,

Scriu. Ascult Vivaldi și beau cafea. Anotimpurile. Și Zavida. E luna mai, iar primăvara s-a așezat cuminte în oraș. Își desface mugurii ca o negustoreasă pricepută ce-și pune marfa pe tarabe cu multă migală. Își cunoaște calitatea ireproșabilă.

E o primăvară creponată, cu soare zgârcit, iar lalelele din fața casei sunt îndrăgostite. Își deschid și închid petalele roșii după capriciile solare. Sunt mai expresive decât oamenii care-și plimbă cățeii pe stradă cu același zâmbet ștampilat pe față și același „How are you!” pe care-l iubesc. E ca în satele din România unde toți se salută. Ne salutăm și zâmbim așa, degeaba. Și e minunat. Ca lalelele mele ce aproape că vorbesc. Spun că e frig și închid gura bosumflate, ori dimpotrivă cască ochii și-și desfac fustele de mătase la căldură. Niciodată n-au durat atâta ca anul ăsta.

Azi e o boare de căldură zgârcită, crocantă și proaspătă. E înnorat. Mi-e bine. Îmi place Canada. M-am obișnuit cu ritmul ei lent, ardelenesc, cu ierni lungi care te alungă în fața șemineului. Cu primăveri și toamne, corn al abundenței de culoare. Tonuri și nuanțe diferite, dar aceeași bogăție. Îmi amintesc cum pe la începuturi am întâlnit o Lidia care, proaspăt emigrată și-ar fi jelit dorul de familia lăsată în România, dar n-o lăsa toamna canadiană: „Cum să plângi când copacii sunt atât de frumoși?” spunea.

Toronto. Un oraș, o lume întreagă.

 

District Distillery

 

pur și simplu

3351

Râd
cu lacrimi
de ce
nu de ce de cine
de mine
iau din sertar cele cinci-șase ciocolăți sau ciocolate
și mă uit la data de expirare
hmmm zic cu voce tare două-s expirate
hmmm zice cu voce tare de când
octombrie 2019 zic
tace
apoi zice vezi că de când te uiți la Outlander
ai început să călătorești în timp
tac
gândesc
realizez
și mă prăbușesc de râs
nu le am cu cifrele nicium
ori o iau înainte
ori rămân în urmă
cine a inventat numerele și de ce
dar stânga și dreapta?

Carte frumoasă, cinste cui te-a scris

01_book-stack_book-lovers-you-ll-want-to-steal-this-christmas-tradition-from-iceland_574042219_art_man-1024x683

Am un dulap în casă unde țin lucruri inutile. Uneori mai donez, mai dau, că dar din dar se face rai… Sunt interesante ori frumoase dar, cu siguranță, principala lor calitate este inutilitatea. E vorba de cadouri primite, cadouri ce nu mi se potrivesc și au ajuns în categoria: nicicum. Cei care mi le-au cumpărat au cheltuit timp și bani, străduindu-se să mă surprindă, să ia ceva special pentru mine. Dar specialul meu și specialul lor nu au mers întotdeauna pe același drum. De atâtea ori găsim dificil să cumpărăm ceva cuiva, când, de fapt, ar trebui să fie ușor. Mă gândeam ce bine ar fi fost dacă în loc de fiecare obiect aș fi primit o carte… Și mă întrebam oare cum de îndrăznim să invadăm intimitatea cuiva oferindu-i, de exemplu, parfumuri, când parfumul e o chestie atât de personală, ori și mai rău cosmetice, ori haine, ori te miri ce briz brizu-uri, în timp ce cartea e ultima alegere, sau nici măcar nu e pe listă? Știm cu toții că se citește infinit mai puțin în România, că e mai facilă telecomanda și computerul, dar oare nu e timpul să ne întoarcem la cărți și să înțelegem că a citi e e nu doar o plăcere fantastică, dar e sănătos pentru mintea și sufletul nostru. Și până la urmă, e sexy să fii cult. 🙂
Mă întreb oare de ce cartea nu e musai atributul omului modern, de ce biblioteca nu se mai regăsește ca mobilă obligatorie în casele oamenilor?
A fost un gând fugar…

E iarăși prima oară

img_20190506_194311_5157549887766876008547.jpgVoi vedeți ce-i afară? Așa ceva! Serios! Nu-mi spuneți că primăvară, că alea alea. Când se împodobește o sală de nuntă lumea se minunează: Frumos! Când un designer șmecher aranjează o casă urmează un fluierat admirativ. Exagerez, că nu-și bagă nimeni două degete în gură să facă asta. 🙂
Eu am înnebunit un pic zilele astea și mi s-a pus pata rău pe pădure, pe parc, pe stradă, pe propria-mi grădină și mai ales pe telefonul care face mii de poze aproape singur. Am devenit lacomă. O să ziceți: primăvară. De acord. Deși „primăvară” e doar un cuvânt. Strâmt. O adunătură de litere, un substantiv abstract, fără o concretețe neapărată.

Afară e viață. E minune. E frumusețea însăși ce a decis să coboare pentru noi pe pământ s-o mai vedem încă o dată. Să ne sfințească verde cu minunea ei ca și cum ar fi prima dată. De fapt e prima dată, nu-i așa?
Îmi vine să-mi cer scuze oamenilor că vorbesc prea mult despre pădure, fără să fiu de la meteo ori de la National Geographic. Însă mă zăpăcește luna asta cu petalele-i albe și roz și galbene, cu melci și broaște și pomi înverziți. Îmi scot pălăria și mi-o arunc în fața florilor ce binecuvântează iarăși pământul. Iar pentru prima oară. Atunci când iubești o faci pentru prima oară. De fiecare dată.

Până la urmă totul este despre gramatică, de etimologie, de semnatică, iar „frumusețe”, „primăvară”, „viață”, „renaștere”, „iubire” e o singură noțiune, o singură stare, un singur parfum: un substantiv al absolutului absolut.

Abra-cadabra

 

2

Nu sunt o abonată la coada cratiței și sunt zile întregi când trec prin bucătărie fugitiv, asigurându-mă doar să încropesc masa care urmează. Calculez totul eficient, astfel încât petrec cât mai puțin timp pe acolo. Și îmi iese. Iar dacă nu ar fi ai mei, pentru mine m-aș obosi să gătesc un ou fiert, un iaurt și o găleată de înghețată de ciocolată sau zmeură, ca să balansez valorile. În timpul anului gătesc normal, o bucătărie amestecată, adică alternez meniurilor românești și rețete de aiurea. Au fost totuși în viața mea cinci ani (cât am avut cafeneaua) când am prăjiturit și cozonăcit pentru cinci vieți și două sute trezeci și nouă virgulă cinci gospodine. Și eram atât de pătrunsă de jobul meu sacru și mai ales dulce, încât atunci când, într-o seară, înainte de Crăciun, am alunecat pe scară, în fracțiunea fracțiunii de secundă, am procedat ca un mare pianist ori un chirurg de seamă. Mi-am ferit mâinile în cădere și am dat eroic și demn: bam! bam! bam! cu fundul de treisprezece trepte, una câte una. Cu mâinile în sus, pentru că în secunda aia fatidică m-am gândit la comenzile care mă așteptau la magazin. Astfel am avut fundul albastru ca maimuța și n-am putut să șed pe scaun o bună bucată de vreme, dar lista de cozonaci și prăjituri/fursecuri de sărbători a ieșit cu mâna la chipiu și comunitatea românească de Kitchener a avut bunătățile aferente de sărbători.

În fine, trecând de perioada glorioasă a anilor respectivi, avântul cuptorului mi s-a dezumflat și, deși gătesc în continuare foarte bine (cunoscătorii știu că nu mă laud), o fac cu moderație. În plus, dacă încerc să scriu în timp ce gătesc, mintea mi se șterge cu buretele și reușesc performanțe de ciorbe prăjite. Sunt prea multe lucruri de văzut și de făcut și de scris și de citit pentru a sacrifica asta în favoarea unei banale oale de ciorbă sau a unei prozaice cozi de aspirator.

Însă, timp de câteva zile pe an, înainte de sărbători, bucătăria mea frumoasă devine locul preferat pe planetă. Mă transform într-o Powerpuff girl care face magie cu ingrediente, culori și gusturi și iubesc cu pasiune acele momente care mă pun jos. Sunt ca un maratonist care a câștigat medalia de aur. Epuizată, dar premiantă. E un soi de experiență fantastică, în care puterea mea funcționează și bateriile îmi sunt încărcate 100%. Bucătăria devine laborator de vrăjitoare și ziua sau zilele de pregătire fac parte din ritualul sărbătorilor. Cred că aici dictează și gena și genetica, plus cei șapte ani de acasă, (la noi în familie se gătește bine și am crescut cu niște tradiții foarte frumoase pe care, deși sunt de o veșnicie în țara asta, le simt la fel de tricolor). Scurtând povestea, pe lângă multe bunătăți, acum de Paști am vrut să fac o surpriză, că la noi așa e. Eu meșteresc poțiuni magice pe care le pitesc în frigider și în cămară și nimeni nu știe și nu gustă din ele decât la prânz, la masă, când, printr-o abracadabra le scot din pălărie. Printre bunătățile tradiționale și oarecum previzibile, de data asta mă hotărâsem să fac macaroons. Pastelate și frumoase, acu trebuiau doar să-mi și iasă, că auzisem că e complicat. Am cumpărat ingredientele și am măsurat tot ce era necesar, adică 90 de grame de făină de migdale, 150 de grame de zahăr pudră și cacao. Toate acestea se cern. Esențial să nu fie cocoloașe! Apoi se amestecă bine între ele. În mixer se pun două albușuri care se bat perfect cu un pic de sare și apoi cu două linguri de zahăr pudră. Când e tare spuma se adaugă fin, cu o spatulă, ingredientele uscate. Fin! Da? Rezultă un aluat ușor lucios care se pune cu șprițul în movilițe rotunde și egale. Mi-au ieșit două tăvi mari. Important! Tăvile se lasă o oră sau și mai mult până se usucă bulinuțele de aluat. Când le atingi cu degetul să nu se ia compoziția. Se pun la cuptorul preîncălzit unde se lasă maximum cincisprezece minute. Trebuie să facă picior ca și ciupercuțele. Se scot și se lasă câteva minute și apoi se lipesc. Am făcut mai multe tipuri. Unele maro închis, adică am pus mai multă cacao, și le-am lipit cu Nutella. Altele bejulii, cu puțină cacao, unele roz și altele albastre. Să fie pastelate. La cele roz am făcut o minunăție de cremă pe care o să o mai folosesc și la alte prăjituri. Am decongelat zmeură și am frecat cu unt și zahăr pudră. Ochiometric. Iar cele albastre la fel, doar că în loc de zmeură am pus afine. Succesul a fost apreciat cu gura plină. E bine să fie făcute cu minim douăzeci și patru de ore înainte să fie servite.

Și v-am spus poveste-așa…

De Florii

img_20190421_092523_7369145625577868411527.jpg

Nu știu pe la alții cum e, dar pe aici sunt lucrări majore. De artă. Curățenie generală de primăvară, ploi. Svarowski prin copaci, pe crengi. Unii au pe toate degetele, alții mai discret, ici și colo. Ca-n viață. Fiecare după posibilități.
Au zugrăvit proaspăt, azi-noapte, grădina, pădurea, strada, orașul.
Ieri era bej cuminte, discret. În dimineața asta era să-mi scap cafeaua din mână. Cineva a intrat în grădină și mi-a făcut-o verde. Da’ verde! Nici nu pot intra până se usucă bine vopseaua.
Eu? Nu-s de la meteo, dar am o problemă de IQ. Uitucă. Prima prima prima-vera (celelalte nu-s, s-au dus). Prima floare, primul mugure ce plesnește, primii stropi de apă, agățați cu disperare de crengi. Râul Humber umflat. Căprioare pândindu-mă în timp ce le pândesc. O cioară, o veveriță, miros de ploaie, miros de viață, miros de Paște și de Florii și de dor de casă…

Bej de aprilie cu parfum de mere

În sinea lui fiecare oraș e frumos și urât, pentru că e locuit de oameni frumoși și urâți, de oameni fericiți sau nefericiți. Depinde cum și de unde te uiți la el. Orașul meu e frumos. Nu contează pe ce planetă-și întinde aripile.
Primăvara e pe-aici pe undeva, împrăștiată pe la colțuri de stradă. Copacii și-au scos carnea pe tarabe și-și vindecă rănile în bejuri blajine. Mate sau platinate, aburite în rouă sau doar în cântec de pasăre, închise sau deschise, aricioase sau mătăsoase. Bej.
Râul e bej în valuri și pietre și crengi pescuinde, lacul e bej-ud oglindă, plecată-n adâncuri. Penele rațelor sunt bej-puf și ele. Doar rățoii măcăne obraznic cu gât verde metalizat, făcându-te să-ntorci spre ei ochii sufletului. Mac! Mac!

Pădurea urzește pânze cu ochi mari în care nuielușe se împletesc, se încâlcesc, în bejuri se zăpăcesc, ascunzând în spate pe muma pădurii ce face boscoane noaptea, iar ziua se-așază cuminte și grasă în mâță sălbatică și ascultă ce vede, ce trece.
Doar mestecenii sunt revoltați. Nu vor să fie exploatați și nici bejulizați. Se ridică imperbi, impudici, albi și nerușinați.  Pielea lor albă țâșnește neted-obraznică spre cer.
A venit discret primăvara. Neregulamentar a venit. E în poziție de start. Nesigură pe ea. Încă. Rușinoasă și cuminte. Deocamdată fredonează încet, foarte încet un do-re-mi blajin. Tot bej. Sărbătoarea pământului.
Am pus pe pereți poze cu primăvara mea, dar mi-a fost criticată că nu-i colorată. „A mea-i mai frumoasă și mai luminoasă, are flori, verdeață, fluturi și dulceață…”
N-am răspuns. Am tăcut. M-am supărat. Și-apoi mere-am curățat. Și am făcut o prăjitură cumsecade cu mere. Am așternut în tavă foi multe, peste care am adăugat merele răzuite și-o ploaie de scorțișoară, ceva lămâie să fie acrișoară. Puțin griș, puțină făină, de-ai mânca o săptămână.
N-am stors merele. Le-am lăsat așa zemoase, libere în parfumul lor ud, destrăbălându-se dulci și focoase. Le-am învelit apoi grijulie – călduț să le fie. Am pus alte foi, moi. Apoi cu un cuțit, firește foarte ascuțit, le-am tăiat pătrățele frumușele, să stai cu gândul la ele. Au crescut ca-ntr-o poveste, ca foile de carte, bej ca pădurea, ca lacul, ca râul, ca pânza de păianjen a mumei pădurii ce face boscoane noaptea, iar ziua se ascunde-ntro pisică pufoasă și grasă.

Și-aș fi încălecat pe-o șa, să stau cu prăjitura la cafea, mulțumită cu primăvara mea, dacă nu ieșea soarele grijuliu și nu-mi transforma tot bejul în mult auriu. Excepție mesteacănul. El e argintiu.