Doar Noi avem majusculă în sărbătoarea valentinilor și dragobeților

Tags

, , ,

 thRJZAL9AU

Valentine’s day – o felie de Double-chocolate cake bine însiropat.
Toronto, frig cu clopoței, iar în casă miere cu scorțișoară. Dormitorul alb-mov-însorit se prelinge în jurul meu, ca un tablou impresionist, împletit în aceeași poezie: tu și eu, eu și tu, tu și eu.
Deschid ochii.
Te văd. Zâmbești și mă privești. Mi-ai pus deja cafeaua pe noptieră. Hmmmm. E 8: 27. E cam dimineață! Nu crezi?
Îmi dezlipesc cu greu pleoapele și mă bucur că e week-end, că e ziua îndrăgostiților (nu că ar conta prea tare
la ora asta) și avem timp de lenevit împreună.
Mă iei în brațe și-mi spui
: „Sunt fericit că ești a mea”. Mă uit la tine printre gene adormite, încă mirată. Oare cum am reușit să te păcălesc să mă iubești toți anii aceștia?
Nu am nimic special. Nici mare, nici mică, nici grasă, nici slabă. Șatenă, ochi căprui. Hlizită și nebună, gafistă la superlativ uneori. Mofturoasă cât cuprinde. Adică, la fel ca trei sferturi (cel puțin) din locuitoarele planetei. Puteai alege pe oricare alta din turma de catralioane de femei, care arată mai mult, sau mai puțin ca mine. Sunt un om obișnuit. Doar ochii tăi mă încondeiază drept frumoasă, specială. Mă uit în ei pe principiul: oglindă oglinjoară… iar ei îmi răspund de fiecare dată: ești cea mai frumoasă din țară.
În brațele tale mi-e bine. Mi-e cel mai bine.

Știi? Pasărea aceea speriată din sufletul meu, care-și zbate necontenit aripile, se liniștește și toarce ca o pisicuță în căldura ta.

Duminică dimineața. Ora 8: 27 și bine. PentruNe suntem.
Valentine’s day, ori Dragobete? Nu știu. Nu contează. E doar… Noi. Atât.
Perfect suficienți unul altuia. O fi bine? O fi rău? N-avem timp de întrebări.
Noi râdem. Împreună. În multe feluri. Cu ochii, cu mâinile, cu trupurile.
Cu sărutări, sau cu vorbe. Cu o inflexiune vibrantă, ori o atingere abia șoptită.
Cu puterea miracolului de-a fi lângă.
Ființele noastre se bucură deodată în acest Acum. E o concomitență a râsului împreună în realitatea sărbătorii din dormitorul nostru, din casa noastră, de pe strada noastră.
Nu am pus inimioare roșii prin casă
și nu am gătit nimic special. E duminică dimineața în dormitorul alb-mov-însorit, care se prelinge în jurul nostru, ca un tablou impresionist, împletit în aceeași poezie: tu și eu, eu și tu, tu și eu, în jurul secretului doar Noi avem majusculă în sărbătoarea valentinilor și dragobeților.

Deschide ochii!

cool-rain-drops-on-bulb

Click! Peste cinci minute se luminează. E o chimie puternică între pașii căprioarelor și respirația veverițelor. Se curăță din crengi resturile de gând și amintire. Se primenește cu grijă firul ierbii…
Ieri se împătură cu mare atenție și se așază cuminte în prima scorbură din dreapta. Ploaia spală urmele de zăpadă, neatent căzută prin păr și sprâncene dar, mai ales, orice vorbă grăbit ieșită din cușcă.
Mâine e sărbătoarea concomitentă a înfrunzirii și înmuguririi irisului. Cică ajunge primăvara (ce-i pasă de calendar?!) și primul ei pas: înflorește privirea.
Atenție! Peste cinci minute, adică mâine, sosește.

O femeie hotărâtă :)

Tags

, , , ,

300-ab-girl-question-mark-120709

Îmi încep ziua ca de obicei, cu o cană de apă călduță și zeama de la o jumătate de lămâie. Mă uit pe net să văd ce mai e nou prin virtual. Care, cine, ce și mai ales cum. Mă uit în e-mail. Am peste optzeci și mi-e lene să le deschid. Trec fugar. Nu am nimic de la el. Tace. Nici nu știu de ce mă aștept să-mi scrie, pentru că am tăcut cu încăpățânare mai mult de două luni, ori de câte ori a încercat să îmi vorbească. Și a încercat pe toate căile. Poate că a obosit. Și eu. Nici nu mai contează. Să creadă ce vrea… Să tacă! Să tacă???

Mi-e dor de clasica scrisoare. Adusă de poștaș. De tremurul literei, de ezitarea peniței, de gândul din spatele vorbei. Nu am nici o scrisoare de la el. Da, zeci de mii de mesaje, sute de e-mailuri. Dar nici o scrisoare. Dacă m-ar fi iubit s-ar fi gândit… dar nu… El tace. De ce tace? Și ce dacă eu tac? El e bărbat. Să nu tacă! Să nu tacă?

Ies la jogging. E dimineață, umed, două trei grade cu plus…

M-am dat cu o umbră de ruj. Poate mă voi întâlni cu el. Sigur va ieși. Mă vede de obicei când trec pe lângă casa lui și mă ajunge de fiecare dată. Ca din întâmplare. E mult mai sportiv decât mine și mă ajunge cu ușurință. Știe că am venit din vacanță. Am postat pe fb. O fi văzut? Nu-mi pasă. Să creadă ce vrea… Oricum nu îl mai interesează. Nici pe mine. Punct. Oare chiar să nu-l mai intereseze?

Dar dacă nu vine? Dacă l-am convins că nu-mi pasă? Dacă m-a crezut?  Încerc să nu mă gândesc. Am ajuns deja pe strada lui. Aș putea ocoli, aș putea să-mi schimb traseul. Dar îmi urmez rutina cu încăpățânare, ca și cum mintea și picioarele ar fi într-un divorț perfect. Trec, uitându-mă cu coada ochiului. Nu văd nici o mișcare. Trag aer în piept. Nu-mi pasă! Nu vreau să mă gândesc la el. Și nu mă gândesc… câteva secunde. Ajung aproape de parc, dar nu aud zgomotul familiar al pașilor lui. Mai merg o vreme. Nimic. Chiar nu vine. Brusc îmi piere vlaga. Nu mai am chef să alerg. Chiar nu vine. Cum să nu vină?

De mâine îmi voi schimba ruta, de mâine voi evita strada lui. De mâine merg la sală… Intru în casă, dar înainte să fug la duș arunc o privire pe computer. Au mai venit mesaje, e-mailuri… Din partea lui nimic. Tăcere. Ce bine știe să tacă… De ce tace? Verific. Nu a intrat pe fb de două ore. Oare e ok?

Nu-mi pasă. Nu-mi pasă? Eu sunt hotărâtă. Sunt?

Dacă m-ar iubi mi-ar vorbi. Ce dacă eu nu vorbesc? Cum să tacă? Doar pentru că eu nu răspund? Doar pentru că eu tac? Chiar e și ăsta un motiv serios? Nu e logic să tacă. 😀

 

Fugi și ploi

Tags

, , , ,

rainEu: „Fug.”
Ea: „Numai o viață ai și pe aia o fugi și-o ploi. Mai bine te floare de soare”.
(Discuția cu prietena mea era inspirată/influențată de aici.)

Am râs și i-am dat dreptate. Îmi fug viața. Viteză mă cheamă. Cred că fug de când m-am ridicat pe verticală.
Oi fi eu ardeleanca excepția de la regulă? E drept că mai și plou. Cine nu mai plouă din când în când? Fug și plou. Răpăială de vară scurtă, ori furtună cu tunete și fulgere. Ori plou de toamnă, lung și sistematic de găuresc parchetul, pietrele și pământul, până pe partea cealaltă de glob, în România.
Ori plou de bucurie: rouă de drag cu pastelate curcubeie…
Citeam undeva  că fiecare om are un număr limitat de lacrimi. De aceea trebuie să fie gestionate extrem de atent. Să le păstrăm pentru momentele de fericire. Mi-a plăcut.
Recunosc. Uneori mai și ning. Nu suficient de mult cât să fac oameni de zăpadă, dar cu frig. Și mai rămâne zgura gheții în suflet. Noroc că s-a inventat coșarul.
Să floare de soare?  Hmm… Adică să-mi fie gâtul sucit mereu? Nu cred.
Mintea oricum e pe bigudiuri. Dacă nici gâtul… Nu.  Mai bine să floare de urzică.
Să mușc natural din când în când.

Aniversară

Tags

, , ,

c4

La masa ta se tace,
iar la poarta ta locuiește sărutul,
Brâncuși, cel răsărit din neamul lui Eminescu…
(Mândri, atât de mândri că ne cheamă români!!!)

Table of Silence after conservation

„Brâncuși și Eliade: unul a scris istoria religiilor, celălalt a sculptat-o”

c9

„…eu nu creez păsări ci zboruri…” (Constantin Brâncuși)

c0

„Nu putem să-L ajungem niciodată pe Dumnezeu, însă curajul de a călători spre El rămâne important”. (Constantin Brâncuși)

c2

„Când ai încetat să mai fii copil, ai murit demult.”( Constantin Brâncuși)

c6

Vioara cântă vremea cu un arcuș defect

13775574_1578318232473335_179793161279187316_n

Hoțește.
S-a strecurat să ningă.
Și cântă la ferestre
toți anii promoroacă.

Hoțește.
flori de cireș îmbată
în strune de vioară
cu un arcuș defect.

Hoțește.
se-ascunde în minciună,
în clipe de iubire
în șoapte de mai stai

Hoțește.
te-alintă dulce-miere,
ți-aduce luna iute
ți-o vâră-n buzunar.

Hoțește.
despoaie frunza verde
O pune la ureche
și fuge fredonând…

Hoțește.
se scurge-n alte gânduri,
alte povești destramă
și florile… cad stinse.

În fulgi de timp cântat.

Joi cu vitamine

Joi. Frig. Haine groase. Nu tu culoare. Nu tu căldură. Nu tu aia. Nu tu cealaltă. Zăpadă, da. Sare pe trotuar, da. Frig, da. Nu mie.
Nu mi-e frig. Dar e frig. Afară, zic. E frig.
E iarnă. Cum să fie? În plus e Canada. Duh!!!
Canada mi-a trebuit (de fapt nu mi-a trebuit), Canada am. Cu iarnă extra la pachet. Iarnă din belșug. Iarnă la ofertă… Se putea și mai rău.
Se putea? Nu-i așa?
Dacă nu ar fi trei persoane dragi sufletului meu, născute în februarie, mi-ar fi tare antipatică. Luna, zic. Mi-ar fi total antipatică.
Ce pot să fac? Nimic. Ba pot. Cafea. Cafea cu scorțișoară, așa foarte puțin. Cât să-mi miroase a sărbătoare.
Joi de februarie. O zi pe care-aș pune-o sub semnul lui NU ȘTIU.
Gânduri se rostogolesc și devin tot mai mari și mai rotunde în capul meu. Pe tehnica bulgărelui de zăpadă. Devin tot mai grase, prin rostogolirea lor în capul meu.
Mai bine să mă gândesc mâine, pe model Scarlett O’Hara.
De ce m-oi fi plângând de iarnă? În România e la fel. Tot iarnă, frig, zăpadă.

Iarna trebuie să ne vitaminizăm mai mult. Dacă se poate în mod natural cu fructe și legume. Mi-a dat ieri Potecuța o rețetă care îmi place mult.
Și cum sună, și cum gustă. 😀
Bombă de vitamine, ajută la detoxifiere, întărește sistemul imunitar, previne o mie și una de afecțiuni,(respectiv vindecă).
Rețeta noastră e mai acrișoară (dar nouă ne plac acriturile), însă se poate adăuga miere, banană sau curmale. (Eu folosesc adesea curmale pe post de îndulcitor. Le las să se înmoaie în apă în prealabil, ca să nu rămână bucățele și le adaug în compoziția dorită).
Povestea e în felul următor: fibre, potasiu, calciu, fier, complex B, vitamine A, C, K. Convingător. Nu-i așa? Un elixir de sănătate.

Ești femeie, te-ndoi, dar nu te rupi

Tags

, , , ,

24d0bff7d2f9d1ef23d528be4fd6facc

Să mergi pe poante… Știi? Cunoști sentimentul?
Nu, nu am făcut balet, dar dacă-i cazul…. Când e o pojghiță subțire-subțire până izbucnește conflictul fac. Fac tot ce trebuie să dezamorsez explozia…

Da, aș vrea să m-ascund într-un mugur de floare, până răsare iarăși soarele. Că iese sigur. Totdeauna iese. Dar nu se poate…

Te poți ascunde? Nu. Trebuie să ieși cu pieptul înainte la luptă. Poți să amâni. Dar ce rost are? Deznodământul tot se întâmplă.
Esențial e nu să te ascunzi de furtună, ci să înveți dansul în ploaie.
Și-atunci pășești în poante. Te arcuiești în aer să n-atingi cumva norii, că-i spargi furtună. Te pliezi pe situație, flexibilă cum ești.
Doar ești femeie. Te-ndoi, dar nu te rupi.

E înnorat. Dar vântul împăcării alungă tensiunea. Comunici. Înțelegi. Sau taci, dacă e cazul. Oricât de greu ar fi. Accepți că perfecțiunea nu locuiește nici în curtea ta, nici în a lui.

Compromisul face parte din viață. Și sfânta diplomație. Sunt parte din recuzita femeii deștepte care știe că  bărbații sunt de pe Marte, iar noi de pe Venus.
Limbi diferite. Obiceiuri diferite. Ei văd lucrurile în alb și negru. Noi colorat. Sunt un fel de daltoniști de situație. E firesc să le traducem misterul nostru feminin. Măcar din când în când.

Și liniștea… neprețuita liniște este trofeul.

De ce să-i demonstrezi lui că tu ești cea mai deșteaptă? Că tu ai dreptate?

Vrei dreptate, sau liniște? Vrei să fii fericită, sau să câștigi tu meciul?

Și cât de dulce e împăcarea… Pentru că unde dragoste e, totul e… posibil.

(Articol în Catchy)

februarie scris de mână

20091131-snow-bench

Se cerne ceru-n ghilimele,
lăptos și creponat dansând…
Acoperă-n minciună albă,
pământul răstignit de gând.

Roiuri de fluturi mint acoperișuri.
Le creionează-n argintiu decor,
se prind de pleoape și de geamuri…
pretind că-s veșnicii și ning cu spor.

O mască albă poartă azi orașul…
Pare curat și inocent. Fără păcat.
Doar liniștea plantează gheață
și ninge peste noi sărat…

***

Atâta fluturime se-agită alb și vesel…
Dansând. Flirtând cu cerul. Aterizând în păr.
De n-aș ști că e iarnă, m-aș crede-n primăvară,
în jocuri de petale, în miez de flori de măr…