Tags
Cancun, Chichen Itza, dolce far niente, El Cid, energie pozitivă, lecție sufletească, muzică live, ocean, paradis, piscină, plajă, resort, Riviera Maya, vacanța, Valladolid
Ultima parte a vacanței, El Cid, Riviera Maya, se presupunea a fi cireașa de pe tort. După contactul brut cu realitatea mexicană dură, necosmetizată, de la Valladolid, apoi cu felia de istorie pe pâine, de la Chichen Itza și zilele exotice de la Cancun, ne aștepta un dolce far niente.
Impresia inițială a fost spectaculară: arhitectură modernă, vegetație de vis, amenajări, culori, toate rimând ca un poem cu cerul și oceanul. Primul contact a fost o stare de bine, de ușoară atingere a paradisului…
Eram în unul din cele mai luxoase resorturi* în care fusesem vreodată și totul părea să meargă ceas.
Am fost conduși la recepția impresionantă a hotelului, care avea în centru un bar imens, circular, înconjurat de mese cochete și scaune perfect confortabile, unde seara era muzică live. Am ajuns apoi în cameră. Eu nu sunt pretențioasă. Nu merg în vacanță să stau în cameră. Dacă e curățenie și liniște (că e musai să dorm, altfel nici eu nu mă pot înțelege cu mine) sunt fericită. Nu mă interesează detalii de mobilier, culori, etc, deși, sigur că apreciez esteticul, confortul și calitatea.
Pe de altă parte călătoresc destul de mult, așa că am locuit în tot felul de camere de hotel: mari și mici, frumoase, moderne, elegante, în diferite stiluri… dar încăperea asta m-a impresionat. Cred că designerul a luat în calcul inclusiv modul în care se filtrează lumina la diferitele ore ale zilei. Mi-a plăcut atât de mult, încât atunci când am prins o dimineață cu ploaie, am fost fericită să stau înăuntru și să scriu. Era un răsfăț, nu o cameră. Seara ne erau făcute paturile pentru somn și pe perne creșteau magic dulciuri. Iar balconul larg dădea în tăcerea verde a copacilor, pe malul râului unde se presupunea că locuiesc crocodili.
Prima zi a fost perfectă. Însă din a doua zi a început să pălească puțin paradisul meu personal. Ceva lipsea. Vremea își mișca aici parcă altfel pașii, mai domol, în ciuda încercărilor, destul de forțate, ale angajaților de-a face atmosferă și a muzicii care colora pe timpul zilei resortul și plaja.
Apa din piscină era ciudat de rece, o jumătate din suprafață fiind mereu la umbră. De aceea, probabil, era puțină lume, inclusiv la barul aflat în interiorul piscinei, loc de obicei aglomerat în alte locuri pe unde mai fusesem.
Însă esențialul era acolo: oceanul și plaja. Noi ne urmam rutina zilnică, iar seara mergeam la spectacole.
Zile gemene, treceau paralele și egale, până într-o noapte, când am avut o revelație fantastică. După spectacol am trecut pe la barul de la recepție. De la distanță se auzeau râsete, muzică, ecouri de chef încins. Când am ajuns, am dat cu ochii de o atmosferă… nebună. Protagoniștii se simțeau la superlativ și acționau ca atare. Ele, dansau desculțe, pierdute în versuri pe care le cântau tare, cu patos, cu ochii închiși, deodată cu solista. Ei politicoși, carismatici, cu priviri hoațe, se zbăteau pe ritmurile antrenante, se învârteau pe călcâie în mișcări îndrăznețe. Incredibil, în fața noastră o generație de „adolescenți” între șaptezeci și optzeci de ani chefuiau, electrizați de muzică retro, cu o poftă de viață și o bucurie, cum nu cred că am mai văzut vreodată. O desfășurare de energie pozitivă, copleșitoare, mi-a umplut sufletul.
(Frumoși și surprinzători pot fi oamenii!!!)
Nu am văzut atâta tinerețe nicăieri. Nici nu aveam cum.
E firescul tinerilor să își poarte vârsta, să o țină lipită neglijent pe față. Dar să o vezi pe fața senectuții, e chiar victoria vieții.
Frumoșii nebuni din fața noastră își trăiau clipa. Și clipa era incandescentă. Un grup bine sudat, de ani și trăiri similare și paralele, emana o poftă de viață și o bucurie molipsitoare. Erau atât de acordați unul cu altul, încât la sfârșit, când i-am auzit vorbind, m-am mirat că de fapt nu se cunoșteau.
Am realizat în acea secundă că nu există vârstă. Sufletul nu îmbătrânește. Te naști cu el tânăr, sau bătrân și porți trupul temporar, ca scut… De nevoie.
Să-ți acoperi o vreme goliciunea, să nu răcești în furtună.
Trupul e doar o mască neesențială, neputincioasă în a acoperi focul interior, iar vârsta o glumă, care trebuie aplicată pe față la o anumită oră în viață. Prescripție divină.
Nu am făcut poze. Nu am putut să-i tulbur. Le-am respectat intimitatea fericirii și mi-am plecat gândul în mulțumire adâncă pentru darul lor. Toți cei de la mese, că mai erau gură-cască, la fel ca noi, aveam aceeași expresie pe chip: de drag, de mult drag și respect pentru acești posesori de vieți frumoase…
Și cele șapte zile gemene s-au topit, ca niște cuburi de gheață la soare, iar eu am revenit cu dor în cuibul meu din țara arțarilor desfrunziți în iarna lui ianuarie, cu pielea mai măslinie, cu încă o filă de jurnal, dar mai ales cu o lecție sufletească învățată…
El Cid, Riviera Maya…
* „resort,” are un sens apropiat de ”stațiune” ori „complex turistic”, însă denumește o realitate diferită. Stațiunea este un oraș turistic, pe când resortul este un loc special construit pentru turiști, destinat exclusiv lor și aflat, în general, la distanță de localități. Localnicii (excepție angajații care lucrează în incintă) au accesul interzis în resorturi, intrarea fiind securizată. Doar turiștii, care poartă un semn distinctiv (de obicei o brățară colorată) pot intra sau ieși.
Camera era confortabilă, patul perfect… Draperiile groase dădeau senzația că e încă noapte și se auzeau cântând cocoșii. Aș fi dat orice pentru încă o oră de somn, o jumătate… sau măcar cinci minute… Însă nu… Lipsă de înțelegere totală pentru relația mea cu perna. Trebuia să mergem la Chichen Itza, să evităm arșița amiezii și invazia turiștilor. Am pornit la drum cu ochii cârpiți de somn, având tatuată pe retină o unică dorință: CAFEA. Pustiu în oraș, pustiu pe traseu…
Pofta mea pâlpâia, mai să se stingă, însă mi-a fost rușine să dau înapoi când „patroana,” foarte simpatică, m-a întâmpinat zâmbind și m-a întrebat dacă vreau cafeaua rece sau caldă. „Ăăăă… dar când e făcută cafeaua?” am întrebat. Am realizat, din explicații, că ea îmi dă o cană de apă la temperatura dorită, ness, zahăr și… treaba mea. Eu nu beau ness. Niciodată. Dar gândindu-mă că e unica sursă de venit a cine știe câtor suflete, am cumpărat lichidul. Nu mă întrebați dacă l-am băut. 🙂
Piramida cu trepte, aflată în centru, a fost ridicată în onoarea lui Kukulkan, zeul șarpe cu pene. Am văzut apoi Templul toltec al războinicilor, decorat cu sculpturi în relief cu vitejii vremii, Grupul celor o sută de coloane, Las Monjas (Călugărițele) un complex de clădiri, care servise drept centru al puterii. A urmat observatorul astronomic, El Caracol, care, printre altele, identifica cu precizie echinoxurile. Mi s-a făcut pielea de găină văzând Cenote Sagrado, fântâna sacră de la Chichen Itza, extrem de importantă în vremuri străvechi, pentru că era sursă de apă potabilă pentru populație.
