Paginile se deschid. Cad șapte ori șapte lăcate și secretele ies la iveală, cum răsar viorelele primăvara.
Ana… mi-a dat cheia. Eu am înșirat ca pe mărgele rândurile și gândurile. Ale ei, ale mele. Și vi le dăruiesc vouă.

Ana mea este o carte pur românească. Nu este despre copilăria mea, deși prologul îndeamnă la asta. Este cercul care se deschide, ca în final să se încheie la fel, prin două vorbe. Mulți își regăsesc cu mirare rădăcinile. E o călătorie în timp, poate, în sensul că secolul trecut e adus în prim plan, pus pe ecranul gândurilor și lăsat să se deruleze proaspăt. Nu e un antique. E proaspăt prin tinerețea celor care populează cu veselie ori tristețe rândurile. Incredibil, dar aceleași tipologii viețuiesc, fetele sunt frumoase ori mai puțin, generoase ori invidioase, flăcăii șmecherași și iubăreți ori ca popândăii, privind cu jind la poalele ce se-nvârtesc în horă. E o lume densă și plină de aceleași sentimente și năzuințe, aceleași păcate, aceleași himere ca cele de acum. Omul găzduiește vise și speranțe, doar că ele se înmulțesc și înmiesc datorită vremurilor. Soarele răsare curat și pădurea cântă, parfumul strugurilor copți și al prunelor ispitesc buzele rotunjite dulce și flăcăii fluieră, reiterând eminesciana „sară pe deal”.
„Ana” mea nu e o bunicuță blândă. La început e o copilă chinuită, apoi se transformă într-o zvârlugă de fată frumoasă ce pune pe jar inimile flăcăilor, o adolescentă visătoare, dar hotărâtă și în final o femeie puternică ce pune piciorul în prag oricui și oricând, crezând în dragostea ei și în Dumnezeu. Oh, e puternică Ana și feminină, o Scarlett O’Hara mioritică, având credința că mâine (oricare o fi mâine-le acela) va răsări soarele în ograda ei.
Nu vă ascund că „Ana” e o carte muncită. Am construit-o pas cu pas, fișă cu fișă, am cercetat, nu doar notițele trecute ori amănunte din familie, dar am avut nevoie de ajutor și mi-au răspuns pozitiv un prieten bun, un excelent profesor de istorie și draga și buna mea prietenă din copilărie de etnie maghiară. Ana e o tânără femeie puternică, iar satul românesc un ermitaj de emoții. L-am descoperit fascinată și mi s-a făcut drag tare că sunt româncă. Am scris despre obiceiuri și muncă, despre poezia datinilor în limba dulce ardelenească. Ana e, dacă vreți, un cireș japonez crescut în Japonia. Adică, înainte de orice, autentică. Mi s-a spus că se adresează unei niște de cititori, celor avizați. Așa o fi. Dar când am scris eu pentru un target? Am pus pe hârtie această carte pentru că se voia scrisă, se voia afară la lumină de ochi. Eu am fost doar instrumentul prin a cărui muncă și imaginație s-a construit. Și dragă mi-e cartea asta. Când am văzut-o prima dată, am strâns-o în brațe cu dragoste, spunându-i în gând: exiști și chiar de-aș fi unicul tău cititor, sunt fericită. Apoi mi-a fost greu să o dau. Deși am scos un tiraj de câteva sute de cărți, nu-mi venea să o las să plece de lângă mine, ca o mâță ce naște mulți pui și îi vrea în prejmă.
Mulți știți că am trecut printr-un iad (și trec) proiectat pe iadul zilelor noastre. Dar o carte e un bumerang. Mesajul ei se întoarce la tine. Și mi-a venit „Ana” mea dragă de la mulți necunoscuți care mi-au devenit nu cunoscuți, ci prieteni dragi după ce au citit-o. Până și un inginer (știți voi ce pragmatici sunt inginerii, mai degrabă cu cifre și ecrane decât cu foi de cărți), până și el, zic, mi-a spus că nu l-am lăsat să doarmă și i-am trezit setea de carte, de lectură, pe care o pusese deoparte de mulți ani.
Nu mi-e cerul cu steluțe roz în perioada asta și nu din cauza pandemiei ce scutură omenirea. Că așa se-ntâmplă. Te doare mai tare degetul tău prins la ușă, decât faptul că vecinul și-a rupt piciorul. Nu. Nu minimalizez. Suntem la fel de speriați și de izolați și de îngrijorați, neliniștiți cu semne de întrebare, cu acel „ce va fi mâine?”, din toate punctele de vedere. Ne străduim să o ferim pe mama, care sărăcuța este cel mai adânc întristată și obosită, și să avem o viață cât se poate de normală în anormalitatea asta.
Să fiți bine și cu credință! Că trece.

De la voi:

Vai, dragă Em! Țin să îți zic că s-a nimerit iar, ca la Pași, să fie mami la mine. Și, bineînțeles, i-am dat Ana să o citească.
A stat prima noapte până la 3 și a doua zi a terminat-o! Ce nepoți, ce răsfăț pentru a ei copilă? „Ana”!
Ca apoi, cu lacrimi în ochi, a început să-mi povestească despre bunica, străbunica și toate amintirile ei.
Când a pus cartea înapoi în bibliotecă a oftat cu cel mai mare drag: „Minunat scrie femeia asta! Minunat! ❤
(Mona Rusinescu, Franța)

Wow!!! E super cartea. Am citit primele nouă capitole azi. O citesc pe îndelete să o pot savura din plin. Doamne, ce talent! Minunată carte. Mor de drag să o citesc. Vai, parcă aș citi Moromeții, obiceiurile sfinte de la sat… Cu adevărat veșnicia s-a născut la sat. Mi-ar plăcea ca în școli să fie lectură Ana de Em Sava.
(Claudia Nicula – învățătoare, Huedin)

Am citit-o pe nerăsuflate, și nu pentru ca ai scris o tu. Este extraordinară! Mi-a plăcut enorm, am trăit-o, am zâmbit și am lăcrimat cu ea, m-a impresionat profund. Ai scris atâââât de frumos și ești minunat de talentată… îți mulțumim!!! Până acum aveam 2 cărți de „căpătâi”: Mândrie și prejudecata și Elevul Dima dintr-a șaptea. Acum ANA este în top. Forever.
(Diana Borzan – notar, Cluj Napoca)

„Ana a fost bunica mea.” De-abia atunci mi-au curs lacrimile șiroi! Am râs și am plâns alături de Maria, apoi de Ana, dar pe sfârșite, mi-am pierdut respirația. Am simțit că sunt sub apă, ca trebuie să mă ridic la lumină, la aer! Până la urmă, nu era decât starea mea de retrăire a poveștilor mamei mele care acum are 84 de ani! Fii binecuvântată, Ela Mihu, cu tot neamul tău!!!
Trăirile intense pe care le-am avut citind ,,Ana” m-au făcut să retrăiesc emoțiile poveștilor bunicului meu, Rusu Mihai și ale bunicii mele, Rusu Ana (al cărei nume-l port cu mândrie)! Nu pot să descriu în cuvinte simțămintele readuse la viață dintr-un colț îndepărtat al cămăruțelor inimii mele. Cu toată ființa m-am regăsit, cu-ai mei plecați sau încă prezenți (mama – 84 de ani)! N-am avut astâmpăr ore în șir. Doar atât mai spun: Ana e o carte pe care vrei să o recitești iar și iar! Ana vine să ne îmbie la ,,mămăliga” ardelenească, cu tot trecutul ei, cu toată iubirea împletită printre boabele de cucuruz și, mai ales, cu toată explozia pe care o poate face.
Em Sava, nu pot decât să-I mulțumesc lui Dumnezeu că mi te-a scos în cale.
(Georgeta Ana Rusu – Chicago, Illinois)

N-am putut s-o las din mână… Ana m-a purtat în zbor înapoi Acasă, înapoi în timp, înapoi în istorie. Înapoi in suflet… O carte medicament pentru suflet. Em Sava, tare-ți mulțumesc!
(Marga Vasiliu – Toronto)

Ana a ajuns și în Germania. A fost cartea pe care am citit-o cu tot sufletul… O poveste ancestrală, o emoție și un dar hărăzit în vraja cuvintelor. Asta a făcut Em Sava. Te-a introdus în poveste cu „a fost odată” și te-a făcut parte din ea. La un moment dat, chiar mă gândeam că și povestea bunicilor mei ar putea suna la fel… Și da, după cartea asta, te bucuri ca ești român, ca ai miere în vorbă, istorii în suflet, soare-n priviri… Și te gândești ca doar la noi, la români, poveștile și viața se pot doini. Că doar noi deslușim cea mai de preț taină a Universului, Iubirea, așa cum e ea, în toate nuanțele curcubeului. Mulțumesc, EM Sava… Citiți Ana, dragii mei! Pentru oricare dintre noi, povestea merge mai departe.
(Irina Magierka – Germania)

N-am citit-o! Mi-am retrăit toată copilăria!
Peste Sava, încă de la primele rânduri s-a suprapus Zabala, satul mic din Covasna, cu “ ulița săcuiască” și “ ha românească”, cu bisericile, trei la număr înșirate.
Gospodăria lui Alexandru e casa mea de acolo, de sub pădure, iar cânii din curte au fost pe rând Haiduc, Ursu și Brezoi!
În orele în care am ațipit cu ea în mână, i-am purtat în vis pe toți cei de acolo, duși fiecare la Dumnezeul sau Isten-ul lui și m-am trezit plângând de dor de Biri neny și de macaroanele ei cu nucă, de Popa Romi, de nenea Ițu…
Și dintre cele trei, Zamfira mi-s! Că m-am născut târziu să port mânie că unii îs români iar alții unguri!
Și mă știu închina și face semnul crucii în toate bisericile din satul acela!
Nu că Dumnezeu n-ar fi același, dar când calci în „curtea” vecinului de lângă tine trebuie să îi dai binețe și respect în limba și obiceiul lui!
Alinare si sfâșiere mi-a fost scrisul tau, Em dragă!
Mă duc acasă poimâine! Să le aprind lumânări la toți, deopotrivă unguri și romani!
Iar de îmi îngădui, în bisericuța aceea veche de sute de ani din satul de sub munte, o să aprind și pentru toți ai tăi din carte!
M-am blocat din nou în cele zilnice în ultima vreme!
Și n-am mai avut o perioadă starea necesara să iau o carte în mână!
Și a apărut Ana, povestită de Em Sava!
Și am plâns bucuria lecturii și ciuda că, în ultima vreme, mă lipsisem de bucuria aceasta!
Dacă vă spun ca e lectura de weekend vă mint, pentru că o să o citiți mai repede!
Și nici măcar nu o citiți, pentru că nu-i carte… e trecere în alt spațiu!
Comandați-o și călătoriți-vă frumos!
SIONO editura… acolo o găsiți!
(Alina Botezatu – București)

O fată iubește un băiat. Băiatul o iubește și el. Apoi intervine moralitatea, societatea, valoarea, clasele, ierarhia și nescrisele legi sociale. Și povestea se repetă de două ori, dar sfârșind în mod diferit. Povestea e veche, veche, veche… începând cu pictogramele din cele mai vechi peșteri, legende și cânturi antice, piese de teatru, poezii, romane, picturi. S-au terminat cuvintele, cu adevărat s-au terminat, pentru a descrie sub orice formă această poveste veșnică și ancestrală. Dar, este o zicere, aproape o axiomă, în știință. Ei spun că toată lumea știe că un lucru (legat de știință) nu există sau este imposibil de demonstrat. Și nimeni cu bun simț nu o face, prin urmare. Dar, apare cineva care nu știe asta și… o demonstrează sau descoperă o noutate!
Și revenim la relații imposibile. Ei bine, Em Sava nu știa că s-a scris totul despre asta, că s-au epuizat toate cuvintele… și ne pune în față Ana, pentru care lărgește dicționarul, aduce și inventează cuvinte noi pe care ni le înfige și ni le răsucește ca un tirbușon din creștetul capului, prin toate cele șapte Chakra, până în adâncul sufletului, încrâncenând carnea pe noi, punând lacrimi în tălpi, făcând genunchii să se închine țărânei, ridicând părul pe brațe și ceafă, visând cu icnet și mucind cu lacrimi! Asta nu e rău! mi-am spus, ca unul care lucrează în industria hârtiei sanitare, plângeți și muciți cât vreți, o să mărim producția, nici o problemă. Dar el, sufletul? Dar el, visul? Dar ea, inima săraca? Doar cuvintele le pot mângâia și aduce alinare. Doar vorbele Mariei, ale Anei și ale Emei vor sta candelă. Doar ea, aceasta nouă și totuși atât de veche lume la care Em ne face părtași, ne vor face să simțim că citim și aflăm pentru prima dată o astfel de poveste.
E diferită de Pași? Umila mea părere zice că este. Dacă în Pași Em este Em, în Ana Em este Ela.

12 ore, două sticle de merlot și Pink Floyd. Ah, și câteva lacrimi, mă rog mai multe pentru care te urăsc! Și totuși te iubesc! Mulțumesc frumos! Ți-ai pus mult, mult, mult, dacă nu tot sufletul aici! Mai poți scrie?
(Ionel Anghel – poet Toronto)

Știi, Em, când am terminat „Ana”, am închis cartea și am pus-o lângă mine. Eu sunt destul de împrăștiată, am întotdeauna în jur hârtiuțe de tot felul, creioane, cărți pe care le citesc. Dar „Ana” avea ceva în ea, care-a îndemnat sa o mai țin puțin acolo. Simțeam nevoia sa îi mângâi coperta, ramura aceea înflorită o simțeam ca și cum atunci aș fi adus-o din grădină. Și mă gândeam câtă putere a putut fi în fătuca aceea pe câte mi-o închipuiam subțire și frumoasă ca un porțelan… Crede-mă, nu o spun pentru că e de la tine, „Ana” este una dintre cele mai bune cărți pe care am citit-o în ultimul timp. O radiografie a satului ardelenesc aflat la granița dintre doua nații, între cele două războaie mondiale. Și, pe deasupra, ca un bonus, două povești de dragoste, trăite cu intensitate de doua femei puternice, fiecare cu finalul ei, rânduit de un destin ce nu poate fi schimbat.
De multă vreme o carte nu m-a marcat așa cum a făcut-o Ana ta, Em.
(Cristina Cristea – România)

„ANA”, o carte de care „auzisem” ca se naște. Mi-am dorit-o si am primit-o. Ca niciodată, n-am putut să o citesc imediat. Am păstrat-o așa cum păstram în copilărie papuceii cumpărați pentru Paște. Am simțit că vreau să am starea, timpul și deschiderea să intru în ea. Și am ales ziua de azi. 5 ore de lectură asiduă, fără senzația de timp curs. Doar de timpuri. Timpuri curate, timpuri trecute, timpuri grele, timpuri adevărate, timpuri intense. Încheiată magistral, precum ,,Pe aripile vântului”: Ana a fost bunica mea. Da, Em Sava, ăsta a fost KO-ul cărții. Te lovește în moalele capului, incapabil să te mai gândești la altceva ore bune. Da, Em, și bunica mea e un fel de Ana. Și noi suntem Ane. Aici și acum. Tipologii umane, cutume și tradiții, anotimpuri și senzații descrise magistral. Și extrem de curat. Curgând, te trag în șuvoiul propriului trecut, înecându-te în amintiri povestite și ciupindu-ți memoria. Întoarcere la puritate, la dramele eroinelor adevărate și la valori pierdute. Stâlp de morală și dârzenie ești, Ana! Năucită încă de fluența, dramatismul, curățenia, sacralitatea „Anei”, în micimea gândurilor mele mi-am stabilit un țel: să văd Sava, să mănânc silvoiz pe pâine pe un deal, căutând din ochi cele două biserici… Să-mi regăsesc Ana.
Em, n-am scris suficient. Sunt încă năucă. Și aș fi putut citi încă 300 de pagini fără să îmi fie foame.
(Elena Secară Bratu – Montreal)

Am terminat de cetit „Ana” lui Em și am, iac-așa, un nod în gat di plâns. Moldovianca o cetit cartea ardelencii si o oftat din rărunchi. M-am culcat în creierii nopții cu cartea aiasta în gând și am luat-o iară dimineața dimpreună cu cafiaua. Mi-o zburat gându’ la ie tătă ziulica și abe aștieptam să mă întorc la cartia me. M-am bucurat di fiecari iubiri și de fiecari copilaș nou născut în viețili Mariei sau a Anei și am bocit de-o sărit cameșa di pi mini când o coborât vreo năpastă pisti ieli. Și, drăguliță Doamni, n-o fost puțini năcazurile pe fimieili iestea două. Apoi daca ieu m-am bocit vriodată ca mi-i greu, mai bini tac naibii din gură că nu știu nica…
„De ce ar pribegi printre străini, când nimeni nu te înțelege și nu te cunoaște ca al tău? Aici le erau neamurile, aici le era viața și aici, în temeteul din spatele bisericii, doreau să-și odihnească oasele când n-or mai fi, la fel cu toți ai lor.”
(Ana de Em Sava)
(Veronica Lupu – Waterloo, Canada)

Amintiri… amintiri… Am rămas la tricotat… şi la citit cărți… îmi amintesc cu drag si dor de serile petrecute cu bunica… şi dacă aş găsi pe-aici un fuior si o suveică… ştiu sigur că doar ar trebui să închid ochii si mi-aş aminti perfect ce să fac să iasă nealcoş lipideul.
„Ana” nu e doar o carte… e un ghid turistic, de întoarcere în timp… într-un timp în care „timpul de somn era drămuit cu zgârcenie. Vara era de lucru. S-or hodini la iarnă.”
E iarnă… şi mă hodinesc… Mă hodinesc cu „Ana”…
Mulțumesc Em. Nu sunt critic literar, dar când citesc o carte şi nu pot să o las din mână indiferent cât de târziu e… sau indiferent cât de devreme trebuie să mă trezesc pentru serviciu… şi dacă am nevoie de şervețele citind-o… e o carte nu doar bună… e neprețuită… de colecție…
Și crede-mă… încep o nouă cutie de şervețele.
Şi dacă „Paşi” a „lovit” foarte aproape de casă… „Ana”…. „Ana” e acasă.
(Grety Crisan – Windsor, Canada)

Povestea Mariei mi-a sfâșiat inima-n două. N-am mai plâns atâta la o carte de nu știu când. Ai tu un fel de-a te trage în poveste de parcă ție ți se întâmplă toate. Cartea asta e perfectă. Nu-i lipsește nimic. Trebuie doar să aibă parte de un drum către cititori pe măsura ei. (Ana, cumnata mea, Cluj)

Salut. Am terminat cartea. Foarte frumoasă povestea. Foarte frumos scrisă. M-a captivat chiar dacă am terminat-o după mult timp. Cu atât mai captivantă că este vorba despre rădăcinile noastre care, observ, puteau fi tăiate în câteva rânduri. Mă mândresc cu tine sor-mea, aștept alte cărți.
(Fratello)

I-am pus și pe cei doi dragi din familia mea, Radu și Ana, pentru că iubesc părerea lor. Am învățat, de când scriu, că cel mai greu e să fii proroc în satul tău. Cred că cel mai greu pentru mine atârnă cuvintele lor. Ah, cel mai scurt, mai plin, mai intens și mai ardelenesc feedback primit, a fost de la unchiul meu.
– Ai citit cartea? a întrebat mama.
– No, bine, no!
– Ai plâns?
– No bine, no!!! (cu sens de da). Șșșșș – unchiul e polițist, fostul comandant al poliției clujene (No, bine no 🙂 )
Și pozele le-am primit. Și acestea și altele.
De asemenea am recenzii, cu steluță de la mine, în ordine alfabetică: Cristina Cristea Mona Rusinescu și Camelia Sima.

Ana abia a făcut ochi. A venit într-un an greu. 2020 e un an încercat de istorie. Dar vor trece toate și ne vom plimba din nou de mână pe străzi și ne vom îmbrățișa. Până atunci… virtual. 🙂