Cine e scriitorul? Autor de opere literare zice dexu’.
Ce este opera literară? O creație/un text în care autorul creează un univers propriu, pornind de la elemente ale realității, pe care le combină potrivit propriei viziuni despre lume, sentimentelor si imaginației sale.
Deci, potrivit definițiilor și limbii române, intrăm, se pare, sub umbrela acestei noțiuni.

Istoric personal: Foarte mică fiind, cu mult înainte de a merge la școală, am descoperit literele. La bunica era un păretar pe care scria cu litere de-o șchioapă: somn ușor. Am citit cu voce tare fiecare literă: S.O.M.N.U.Ș.O.R, după care am sintetizat, dintr-o răsuflare: ADORMIRE. A fost primul meu act literar, la aproximativ patru ani.
Prima poezie consemnată și păstrată cu sfințenie, de mama, datează din clasa a patra și e născută dintr-o amară tragedie: despărțirea mea de tovarășa învățătoare, pe care eram nevoită s-o trădez din cauze obiective: banala clasă a cincea.

De atunci și până acum nu s-au schimbat prea mult lucrurile. Litera mi-e în continuare altar, cartea mi-e pernă și rug. Iar scriitorul e spiritul ce pândește din spatele fiecărui cuvânt și-mi zugrăvește lumi. Apoi îmi dă o cheie. Doar eu am acces. Eu, cititorul.
Nu mă interesează omul din spatele cuvântului. Puțin îmi pasă dacă e bogat ori sărac, gras sau slab, frumos sau urât, pentru că în spatele minții mele nu e om, e demiurg.
Nu mă interesează omul, mă interesează organul acela pe care scriitorul îl are în plus față de individul de rând, farul care îi crește în frunte. Talentul-haină pe care un muritor în nimicnicia sa îl îmbracă.

La întâlnirea mea cu litera mă dizolv în scriitură, fără ca, măcar o fracțiune de secundă, să mă gândesc la mâna care a așternut nebunia de cuvinte ce cresc lumi în mintea mea, care mi se înșurubează în așa hal în suflet, încât îmi schimbă traiectoria gândirii.

O carte pe care o citesc e maculatură, o carte pe care o trăiesc e literatură. Când ajung să conștientizez actul citirii, să mă împiedic de textul dintre coperți, știu că am în față o întindere de cuvinte meșterite. E un fake. E un kitch, nu mai e artă. Cel din spate nu este scriitor, chiar dacă are tipărite una, două, ori cincizeci de cărți. E doar un amator, un aspirant la zbor fără vocație, fără miez, fără aripi. Cel din spate nu e scriitor, pentru că nu creează lumi ci desenează stângaci o poză, care nu e nici măcar în 3D. Toți știm a scrie, puțini însă au harul de a cuvânta.

„A citi” și „a scrie” construiesc pentru mine definiția verbului „a fi”, viața fiind pendulul ce-și mișcă secundarele între aceste două acțiuni.
Actul citirii și actul scrierii au în comun intimitatea singurătății. Seamănă cu nașterea și cu moartea, procese pe care le traversezi singur.
Când scriu e ca și cum aș citi. Nu am o schemă prestabilită, scriitura se deschide în fața mea exact ca o carte nouă. Nu știu ce urmează.
Scrisul e un act de total egoism, când sunt doar eu cu mine, închisă celorlalți. Nu dau și nu primesc. Mă scriu.
Bine? Rău? Nu contează. Cum nu mă raportez la nimeni, e ca și cum aș fi singură pe pământ. Place sau nu? Nici asta nu contează. E vocea mea. Nu am alta. Poate fi muzică pentru o ureche, stridență pentru alta, ori tăcere cu toate semnele de exclamație pentru cea de-a treia. Nu caut să mă șlefuiesc, nici să învăț. Acolo e un izvor ce curge când vrea el, așa cum vrea. Și nimeni și nimic nu a plăcut vreodată tuturor.

Experiența publicării cărții mi-e relativ nouă (trei luni), așa că nu voi emite acum păreri în legătură cu traiectoria ei de la varianta manuscris până la contactul ei cu cititorii.

În mintea mea, fără a suferi de aroganță, mă simt scriitor. Pentru că eu dau acestei noțiuni altă definiție decât cei care așază pe un piedestal acest cuvânt. Nu sunt scriitor pentru că am publicat. Ambele dăți în care numele mi-a ajuns tipărit pe o copertă de carte au fost pure întâmplări, necăutate. Am intrat pe ușa care s-a deschis în fața mea, dar nu am săpat tunele ca să prind în brațe vreun gram de cer.

Mă simt scriitor pentru că sunt o unealtă. Sunt folosită. Sunt instrument. Am spus în mai multe ocazii că scrisul mă scrie. Nu sunt eu cea care ia cuvintele să le pună într-o formă prestabilită, după o anumită rețetă, ci invers. Scrisul mă ia și face ce vrea cu mine. Mă dă de pereți uneori, alteori își bate joc de mine și mă scrie în versuri cu rimă, care nici măcar nu-mi plac. Niciodată nu știu unde duce un subiect. N-am în minte nici cel mai vag schelet al textului care va urma. Sunt scriitor pentru că nu am încotro. Scrisul e ca o pisică. Își alege singur sclavul.

Deci să recapitulăm: scriitor e cel care reușește să creeze un univers propriu. Cel care are o voce. A fi scriitor e o realitate. La fel cu aceea de a fi pictor. Ori cântăreț. E un strop de divinitate pe care îl poți crește mare. Sau nu. Îl poți ignora. Îl poți ucide. Însă dacă nu-l ai nu-l poți naște. Ești sterp.

Nu suferința totală ori fericirea ucigătoare naște scriitorul, ci grăuntele de divinitate din buzunar. Poți să suferi ca un liliac atârnat de-un tavan de peșteră, ori să te bucuri ca un purcel bine hrănit, să-ți crape inima în tine de-atâta bine. Tern. Comun. Tot pătrățelul tău uman te definește. E o banalitate până la urmă să iubești, să plângi, să râzi, să mori. Nu suferința ori bucuria te înalță. Divinitatea. Jarul. Acelea îți șlefuiesc vocea.

O rețetă a scriitorului, ori mai bine spus a scriitorului de succes, nu există. Și nici o școală nu te pregătește pentru această meserie. O fi meserie?
Istoria demonstrează: ești sau nu ești. Marele cititor decide. Nu publicitatea, nu prieteniile, ori bisericuțele, ori ambiția, ori dorința. Nu. CITITORUL. El este cel care, din timpul lui, limitat la o viață, te primește și te respiră. Îmbucă din carte ca dintr-un măr. Gustă. Trăiește. Sau nu. Nu-l poți cumpăra. Nu-l poți convinge. Nu-l poți obliga să te aleagă.

Condiția scriitorului în România, poate peste tot în lume, pare a fi tristă, coordonată de trei mari păcate: orgoliul, aroganța și dezorganizarea. Patimi care strivesc creația. Scriitorul ar trebui izolat între patru pereți-pădure și dezlegat de lesă. Alungat în libertatea vorbei lui. Atât. Fără să ia contact cu cititorul care-l ridică sau coboară, fără să se poată raporta la alți confrați de literă cu care se poate trezi într-o necăutată competiție, fără să fie atins de furtuni financiare ori avalanșe de like-uri și armate de păreriști, care-i strepezesc cerneala din stilou și-i otrăvesc existența cu „de ce”-uri și invidii ori laude diabetice.

Dacă tu, scriitorul îți pui piciorul în realitate, ajungi statuie, iar falangele degetelor ți se transformă-n piatră. Nu mai scrii. Nu mai poți. Devii mut. Biblioteca lumii e plină. S-a scris tot. Te-ai născut prea târziu. Ghinion! Trebuia să alegi epoca peniței cu cerneală, nu cea a tastaturii și a cititului pe diagonală.

Și totuși, ai ceva a spune…

Em Sava – Condiția scriitorului