• About

Sweet & Salty

Sweet & Salty

Category Archives: File de jurnal

Sweet mood

15 Wednesday Nov 2017

Posted by sweet & salty in Din bucătăria mea, File de jurnal

≈ 41 Comments

345.jpg

Ieri. O zi lăptoasă și cenușie. Temperatură în conformitate cu ceea ce prevede legea pentru un banal mijloc de noiembrie. Mi-s dragi zilele de genul acesta, pentru că-mi devine grădină cu flori casa. Întotdeauna mi-au plăcut, indiferent unde am locuit. Iubesc cumințenia domestică a bucătăriei, lumina care se filtrează timid prin perdele (de când mă știu am locuit în case cu geamuri mari), căldura care se întinde nestingherită în jurul meu și, în general, toate elementele micuțe care personalizează cei patru pereți, transformându-i în acasă.
Monotonia e superlativul absolut pe care-l poate da o după-masă de noiembrie.
Mă apucă uneori cheful să fac dulciuri cuminți. Dulciuri de toată ziua, gustoase și ușoare, gen clătite, ori checuri, ori muffins. Și atunci căldura casei se împletește cu aroma de vanilie și coajă de lămâie.
– Mi-a ieșit checul ca o spinare de vacă, îți spun.
Arunci un ochi și râzi, amuzat de comparație.
– Ți-a ieșit ca toată vaca, îmi intri în joc.
Apoi îl scot din cuptor și miroase fabulos. Aroma cafelei se amestecă cu fierbințeala checului parfumat, cu gândurile și vorbele noastre. Cu liniștea casei și lumina lăptoasă și gri. E noiembrie…

2

4

1

8

9

10

Prima impresie

13 Monday Nov 2017

Posted by sweet & salty in Amalgam, Întâmplate sau nu..., File de jurnal

≈ 47 Comments

x115

Mă străduiesc să nu judec. Scanez, fără să vreau, și lupt să-mi alung gândul. Mă surprind furând imagini. Unele cu oameni, pentru că au desenate trăiri. Și nu pot să nu le fur. Fețe anonime. Oameni frumoși. Toți oamenii sunt frumoși. Pentru că toți știu să râdă. Tot ce e sănătos e frumos, îmi spunea bunica. Așa este.
Prin 2003 ne-am cumpărat casă în K. un oraș aflat cam la o sută de kilometri de Toronto. Eram fericită. Casele sunt frumoase aici, iar a noastră, fără să fie mare, avea o construcție interesantă. Din față părea cu un etaj. Din spate cu două, pentru că basementul era de fapt un parter ce dădea în grădină, iar grădina fără gard, într-un parc. Un mic colț de paradis verde, ascuns într-un cartier cochet, pe o stradă cu circuit închis (un court).
Ne-am mutat iarna și a fost primul an în care am avut colindători, canadieni cu Christmas carols la ușă. Organizatorii colindului, Joe și Mary Anne aveau să ne devină cei mai buni prieteni pe tărâmul patriei arțarilor, dar atunci nu știam asta. O avalanșă de căldură, un bun venit într-o comunitate mică, foarte ușor colorată, pentru că în afară de vreo două familii de croați și încă o familie de români, toți erau canadieni. Și toți se cunoșteau între ei. Mulți veniseră la ușă cu ceva dulce de ronțăit și de bun venit.

Eram curioasă tare să cunosc românașii din vecini. Pe vremea aceea eram implicată până în dinți în comunitatea românească și nu concepeam să nu știu tot ce respiră românește în jur. Dar cumva, nu se întâmpla niciodată să ne ciocnim de ei.

Și a trecut și iarna magic luminată cu zăpadă ca-n țara lui Moș Crăciun, apoi ne-a inundat primăvara cu atâta verdeața și ciripit de păsărele, cum nu credeam că e posibil într-un oraș. Parcul din spatele casei înnebunise de vegetație, iar grădina răsărea în fiecare lună cu surprize culoare, pentru că cei dinaintea noastră fuseseră niște nemți cu drag de grădinărit, nu ca noi.

Cunoșteam majoritatea vecinilor. Nu și pe misterioșii români, care, printr-un concurs de împrejurări ciudate, nu ne ieșeau în cale nici din întâmplare. Eram curioasă, dar îmi era jenă să mă duc la ușa lor.
Într-una din zile însă m-am întâlnit cu ea la cutia poștală. Era o bucureșteancă foarte prietenoasă, cam de aceeași vârstă cu mine. Mi-a povestit cu lux de amănunte întreaga ei viață, deși ne vedeam pentru prima dată. Am uneori acest efect asupra oamenilor, sau poate că unii simt nevoia să-și deșarte sacul și mă nimeresc eu acolo.
Eu mă deschid greu, extrem de greu. Așa mi-a dictat viața, așa mi-e firea. Habar nu am. Dar poate că nu toată lumea dorește reciprocitate. Pentru unii e suficientă o ureche care să-i asculte, o gură care să le dea un sfat și încredere.
Ea mi-a povestit că e a doua soție a soțului ei și că el nu suportă românii. Că ne-au evitat în mod sistematic, pentru că avuseseră multe experiențe negative de-a lungul șederii lor în Canada, cu compatrioții. (Mulți români, de fapt, se plâng de același lucru.)
Ea își dorise mult să ne cunoască, dar firește că nu putuse să treacă peste voința soțului.
Mi s-a părut nedrept ca un om care nu știe nimic despre noi să ne pună o etichetă, fără să ne dea măcar o șansă și, deși foarte rar mi se întâmplă, mi-a devenit antipatic.
Cu ea mă întâlneam des, pentru că venea mereu pe la noi. Am vizitat-o și eu de câteva ori, întotdeauna în absența lui. Locuia la trei case de mine. El avea job în Mississauga și ajungea foarte târziu.
Mă obișnuisem cu ea așa. Mi se mai plângea de el, îmi spunea că deși îi place carnea, mănâncă pe ascuns, pentru că el e vegetarian și nu suportă nici măcar mirosul. În mintea mea se creionase imaginea lui. Nici nu-mi mai doream să îl cunosc..
Apoi a venit toamna, apoi a venit iarăși iarna și a început să ningă. Strada noastră era parcă desprinsă dintr-o poveste, feeric împodobită cu luminițe de Crăciun. Singura casă întunecată, distonând cu strălucirea colorată din jur, era a prietenei mele cu soț antipatic. „Trebuia el să fie altfel decât restul lumii”, am gândit eu cu malițiozitate și am comentat cu soțul meu. Însă, într-una din zilele următoare, ea a venit înspăimântată să ne spună că el e grav bolnav. „Își revine” i-am spus, încurajând-o, având încredere în vârsta lui.
În ciuda regimului de viață foarte sănătos, el nu se simțea prea bine. Doctorița de familie, româncă și ea, îl programase la un specialist. Însă, într-o seară, cu mult înainte să ajungă la doctorul cu pricina, durerile insuportabile îi făcuseră să sune la 911 și, ajuns de urgență la spital, descoperiseră un diagnostic cumplit, o boală în fază terminală. Și, cu toate că era în puterea vârstei, nu a reușit să învingă boala. Așa că în altă zi ea a venit la noi să ne spună că el nu mai e.
Mulți ani au trecut de atunci. Însă și acum mă simt vinovată, când mă gândesc că l-am judecat. Fără să știu ce se petrece în casa aceea. I-am pus o etichetă văzând că singura casă unde nu s-au aprins luminițele e casa lor. L-am judecat fără să îl cunosc. Fără să bănuiesc că-n spatele ușilor e instalată boala, că-n încăperile întunecate pândește neființa. Că luminițele nu au putere să se aprindă, pentru că flama lor e bolnavă. Pentru că nici o sărbătoare nu se poate aprinde într-o inimă care pleacă.

Vedem oameni. Îi cunoaștem. Poate că prima impresie ne zgârie. Poate că tăcerile lor, ori refuzurile lor ne fac să îi pictăm așa cum noi credem. Poate că vorbim incitați de ceea ce nu înțelegem. Și judecăm…
Însă de prea multe ori nu vedem ceea ce se petrece după o ușă de suflet. În spatele unui ochi care se chinuie să zâmbească, deși poate că-n curtea lui au poposit umbre cu care el se luptă și nu are putere să ceară ajutor.

 

Trick or treat?

01 Wednesday Nov 2017

Posted by sweet & salty in File de jurnal, Imagini..., Lume color

≈ 62 Comments

18

Când ajungi în vizită la niște bostani de treabă, le urezi toate cele bune. Te miri, te bucuri că nu ești la fel de rotundă ca ei, îi admiri și te minunezi cât de variați sunt. Ca oamenii: grași ori slabi. Tineri sau bătrâni. Supărați ori fericiți. Ursuzi  ori invidioși. Frumoși de-ți vine să-i mănânci. Oricum, de sezon. De plăcinte. De sculptat în carnea lor crudă.
Fețe rotunde, forme rubensiene, bunătate cucurbitacee. Azi împodobesc orașul.
E Halloween. Copiii vin la ușă. „Trick or treat?” Zâmbet larg și… treat.
Toamnă zgribulită. Iarna după colț. Frunze colorate rușinat pândind din fața garajului, de pe tălpile pantofilor, din copaci. Iarbă încă verde și bostani. Mulți bostani. Invazie de Halloween. „Trick or treat?”
Fiecare casă de pe stradă are la ușă și la ferestre bostani. Fiecare stradă are case împodobite cu bostani. Întreg orașul e străbătut de străzi cu case, împodobite cu bostani mici și mari, stând la pândă. Curioși, la fel ca oamenii. Copiii frumoși, povestindu-și inocența, într-un carnaval vesel, cu monștri prietenoși, care dau din coadă mărunt: „Trick or treat?”

(Fotografiile îmi aparțin – Chicago –  Lincoln Park Zoo)

17161514111098543

Outside the wall

12 Thursday Oct 2017

Posted by sweet & salty in Bucăți de gând, File de jurnal, Geografie subiectivă...

≈ 46 Comments

0

Bat drumuri. Sufăr de dor de ducă și-mi arde fundul să bântui peste tot pe unde se poate. Pe unde pot. Unii îmi sugerează în spate de rânduri că mă laud. Îmi scriu și-mi zic chestii. Nu-mi pasă.
Văd lucruri. Începând de la capătul nasului meu mic și până unde mă duc roțile mașinii ori aripile avionului. Evadez. Trăiesc. Respir. Iubesc. Plătesc.

20171007_103746

Lume împrăștiată pe străzi. Oameni frumoși și urâți, policromi sau monocromi. Nebuni sau plictisitor de normali. Copaci îmbuibați în culoare ori dezertând patetic în toamnă. Goi. Nerușinați cu membrele lungi și uscate în soare. Trecători.

19
17

Îndrăgostiți aroganți. Planeta e a lor. Suferă de-o singură boală. Se numește: I don’t care sau je m’en fiche ori mi si rupi. Se iubesc cu bun sau prost gust, pe apă sau pe uscat, cu vârstă sau fără vârstă, ori sex. Se iubesc și punct.

20
22

Lume frumoasă ce-abia se ridică pe verticală. Lume mică. Vede, gustă și plânge. Dar în esență stăpânește universul. Lume curată. Curioasă.

21
10

Lume ce și-a pierdut uzul rațiunii. Strică valorile sacre. Ciocolata.

20171008_195543
22365234_10155862473734306_3159605922465635782_n

N-am timp să scriu, sau să citesc. Absentă.
Azi sunt doar tălpi și ochi. Trecător printre trecători.
Anonimă. Gura lumii e-nchisă. N-am net și mi-e bine.

20171010_140439

PS. Am bifat și Peștișorul de aur. Era acasă. Bine hrănit. I-am spus trei dorințe. Aștept.

20171009_123327
20171009_123302

(fotografiile îmi aparțin, excepție cea cu Milka cu castraveți 😀 )

Symphony in the garden

07 Saturday Oct 2017

Posted by sweet & salty in File de jurnal, Geografie subiectivă...

≈ 48 Comments

Tags

Casa Loma, castel, concert, fericire, muzică, soprana, spectacol, tenor, Toronto, vals

casa-loma-building-toronto(pp_w608_h404)

Când a început să cânte mi s-a făcut pielea de găină…

Recunosc, nu sunt un consumator de muzică avizat, cultivat, școlit la-la-la. Unicul criteriu de selecție este: îmi place, ori nu-mi place, după caz. La admitere, la liceu a trebuit să trec printr-o probă de aptitudini muzicale și fost coșmarul vieții mele de până atunci. Am învățat cu chiu cu vai un cântecel, cu profesoara mea de muzică și cred că de frică l-am cântat ok. Am păcălit cumva comisia și am luat proba. Am cântat și în cor, cu turma, că cică am voce frumoasă, dar n-am auz muzical, sau invers. Nu cânt niciodată. Nici măcar la duș. Excepție când întâlnesc pe stradă vreun câine, care e suficient de departe de stăpân, ca să nu sperii stăpânul. Cânt că mi-e frică, să nu mă simtă.

Și de sărbători, colinde că deh…
Whatever… De ascultat ascult. Tot timpul și mai multe genuri cu vreo două, trei antipatii aferente și categorice.
Iubesc muzica simfonică și opera. Ador să ascult în mașină cu sonorul dat foarte tare. Îmi place vibrația aceea divină. Îmi crește inima și adrenalina și pâlnia prin care-mi intră oxigenul în plămâni. Îmi cresc aripi. Nu. Nu calc mai tare accelerația. Nu mă cred avion.

Suntem binecuvântați cu atât de multe minunății. E suficient să deschidem ochii, urechile, inima. Și suntem copleșiți de sunet ori culoare…
Cât de frumoși sunt oamenii talentați, oamenii atinși de divinitate, oamenii cu har…

Gala operei a avut loc la Casa Loma (Casa de pe deal sp.), un loc pe care cu greu îl asociezi mental modernei metropole canadiene. Imaginea castelului cu aproape o sută de camere, construit în stil gotic în 1911, te duce cu gândul la cu totul altă zonă geografică și istorică, populată eventual cu prințese și cavaleri. Trecerea de la peisajul urban de zgârie nori, sticle și betoane la turnulețele romantic dantelate din vârful dealului, este o veritabilă călătorie în timp. Astăzi este muzeu, odinioară a fost reședința lui Sir Henry Mill Pellatt, militar si economist, cunoscut în principal pentru rolul său major în electrificarea orașului Toronto.

Concertul a avut loc în grădina palatului și de la primele acorduri muzicale, așa cum spuneam, pielea mi s-a făcut de găină. A fost unul din momentele acelea pe care le conștientizezi cu mintea, sufletul și trupul ca fiind perfecte.
Dirijorul Keryy Straton a făcut spectacol în spectacol. Nu doar că a exploatat cu finețe de vrăjitor orchestra, făcând să vibreze dealul, castelul, dar mai ales fericiții muritori aflați acolo, dar a fost și foarte haios. A jonglat cu mimica feței și mișcările trupului, având un joc de scenă continuu cu soliștii, provocând zâmbete și chiar hohote de râs audienței.

Nu poți povesti muzica. Pot să spun însă că atât mezzo soprana Danielle MacMillan, preferata mea, cât și soprana Sara Papini nu doar că au voci rupte din stele, dar sunt și foarte frumoase. Au cântat de asemenea bassul Solomon Tencer și tenorul Vaguif Kerimov. Am ascultat, de fapt inhalat, trăit: Mozart, Rossini, Dvorak, Bizet, Verdi, Di Capua, Gershwin, Lehar, Puccini, Tagliaferri, Offenbach, Donizetti, Gounod, Sieczynski – ordinea e aleatorie.

Te poți detașa de trup și valsa un pic, o miime de secundă printre stele? Te poți. Nu-i așa?
Și asta e fericirea, indiferent ce sinonim alegi să-i pui pălărie. Că e dragoste, când amprenta lui se potrivește perfect cu a ta și uite-așa descoperiți împreună cifrul căii lactee. Că e senzația aceea de zbor pe muzica astrelor ce se revarsă din vocea nepământeană a unui pământean. Că sunt nuanțele vreunui tablou care-ți magnetizează ființa și te întrebi cum doar o mână și o pensulă au așezat buchet poezia și muzica culorii într-un singur loc. Că e un răsărit de soare surprins nud, în intimitate, în momentul acela când lumina toarce viață.
Te zăpăcești, te pierzi. Lumea întreagă îngheață o secundă. Și timpul tace în semn de respect pentru MOMENT. E cadoul tău.
Asta e fericirea. Restul? Sunt bucurii și liniști, maratoane, așteptări și vise.

a5a6a13a19a20a27bb1b8

Cățeluș cu părul creț, sau nu

02 Monday Oct 2017

Posted by sweet & salty in File de jurnal

≈ 29 Comments

Tags

bunica, caniche, câini, ciobănesc, copil, familie, golden retriever, jocuri, pisică, spectacol, ursuleț de pluș, vânătoare

5e64b5ce2d4c8cd512804136b2906a57--mini-poodles-toy-poodles

De când mă știu mi-e frică de câini. Habar n-am de ce, că nu m-a mușcat niciunul. Copil fiind mi-am dorit mult câine. Aveam, dar numai la bunici. Îl aveam pe Rimbor, un ciobănesc uriaș și blând pe care-l chinuiam cu jocurile mele, îl trăgeam de păr și-i făceam codițe. „Nu-l mai motroși” îmi spunea bunica, dar se distra și ea uimită: „Uite la el cum stă!” Era aspru cu oricine voia să calce ograda, dar cu mine se transforma în ursuleț de pluș. Oricum pe vremea aceea nu știam că era inventată teama.

Mulți ani l-au avut bunicii pe Rimbor. L-am botezat așa când o mătușă mi-a spus în râs că-l cheamă Bimbor, nume de bou, cică. Eu m-aș fi supărat și am decis pe loc: „Nu! Nu e Bimbor, că e Rimbor!”, și așa i-a rămas numele.
Îmi amintesc petele roșcate pe blană și ochii blânzi.
L-am avut ani mulți. Eram mare, când a murit de bătrânețe, și tare mult l-am plâns. Ograda însă a rămas știrbă când s-a dus Rimbor. Apoi n-au mai avut câine mulți ani.

Pe Dara, un caniche argintiu, de talie mijlocie, am primit-o târziu de tot, după ce terminasem facultatea, de la un prieten bun.
Era un suflet mare, ascuns din întâmplare în trup de patruped. Un ghem micuț și creț, o jucărie. Era ocupată să fie frumoasă și să tacă. Nu a scos nici un sunet multe zile și am crezut că nu știe să latre. Dar, prima dată când s-a întâmplat, am râs cu toții. Avea o voce urâtă, răgușită parcă, total nepotrivită cu drăgălășenia ei. Am înțeles că-i complexată și de aceea tace. Apoi ne-am obișnuit. Și noi și ea cu lătrătura scârțâită. Era extrem de inteligentă și afectuoasă. Mama știa că venim acasă, pentru că Dara o anunța cu trei, patru kilometri înainte să ajungă mașina. Era și emotivă… Mai supăra pe câte-un musafir, că se scăpa de bucurie pe pantofii lui.

Când am venit în Canada a fost atât de mâhnită, încât ai mei au crezut că o pierd. Iar când ne-a revăzut, după doi ani, toți am plâns, și cei de-acasă și noi, văzând dragostea necondiționată cu care ne întâmpină. Nu s-a putut nimeni apropia de noi, până nu și-a terminat ea turul de fericire. Nu știa ce să mai facă, ce să ne mai arate. Era un spectacol.

Frica mea total nejustificată, mai ales aici unde nu există câini fără stăpân, a fost întreruptă de perioadele în care am avut câine. Au fost intervale în care mi-am depășit teama, pentru că într-un mod ciudat le pricepeam psihologia.

În Canada, greu de tot mi-am convins soțul meu să ne cumpărăm unul (că responsabilitate mare, că plecări dese și ce faci cu câinele?? etc.) De fapt nici n-am știut că l-am convins, îmi cam pierdusem speranța că vom avea vreodată. A apărut cu el în seara de Crăciun, într-un coș frumos cu o fundă mare și roșie, care-i stătea câș. O mogâldeață bej de catifea și doi ochi mari, speriați, un Golden Retriever frumușel și curios, care s-a făcut urgent stăpân în casa și curtea noastră și a făcut la trăsnăi cu nemiluita.
În afara faptului că suferea de Sindromul lui Făt-Frumos și creștea văzând cu ochii, era setat pe vânătoare. Medicul veterinar ne-a explicat că și câinii au diferite personalități, ca oamenii.
În general, rasa asta e foarte bună pentru familii, fiind ușor de dresat. Nu Ace. Ați văzut filmul Marley & Me? Acesta era Ace. Cel mai plimbat câine de pe stradă, cel mai școlit, dar cel mai needucat.
Ieșeam la plimbare cu el. Cu emoții de fiecare dată. Dacă avea chef să ne plimbăm, ne plimbam. Dacă avea chef să alerge, mă trăgea după el. Ferească Sfântu’ să fi trecut cineva pe lângă el să nu-l mângâie un pic, că se trântea cu burta de trotuar și nu puteam să-l mai urnesc, până nu-i trecea nefericirea.

Câini sau pisici… Cum să nu ai lângă tine să iubești, o creatură atât de minunată și de generoasă?

ACE 3

ACE 🙂

De-ale toamnei

01 Sunday Oct 2017

Posted by sweet & salty in File de jurnal

≈ 36 Comments

Tags

bunătăți, compot, conserve, cămară, dantelă, dulceață, goblenuri, murături, provizia, surprize

20769939_1343840779066999_4336640593460029547_n

Nu-mi amintesc cum făcea mama dulceața pe vremea când eram acasă. Cumva răsărea întotdeauna în cămară, alături de tot felul de compoturi și murături. Zacuscă cu vinete și fasole. Bulion și ghiveci. Fasole verde și vinete la borcan și tot felul de alte conserve de fructe și legume. Și firește rafturile congelatorului. Cămara mamei era  magică și, întotdeauna când ajungeam acasă, atât eu cât și Radu, fratele meu, făceam primul drum în cămară. Așa a fost, așa este și acum. Farmacie. Borcane înșiruite pe mărimi, culori și sortimente. Cu etichete cuminți, scrise de mâna mamei. Nu-mi amintesc s-o fi ajutat vreodată la dulceață, sau la murături. Întotdeauna păreau a crește borcanele pe rafturi ca niște soldați în linia întâi. Găseam de fiecare dată și bunătăți, frumos aranjate ca la magazin. Ne știa mama drumul căutărilor în cămară și pregătea din timp provizia de surprize cu miros de ciocolată, sau vanilie. Ne fascina pe amândoi cămara. Mereu era ceva nou acolo așteptându-ne, iar noi ne bucuram și-albastrul verde din ochii mamei se umplea de soare.
Nu-mi amintesc să mă fi pus prea des la treabă când eram copil. Mă alinta și-mi ocrotea dragostea de carte. Un singur lucru mă punea să fac. Și aveam normă precisă și clară. Să cos câteva rânduri de goblen. Apoi puteam să ies la joacă, ori să citesc. Antipatice-mi erau goblenurile acelea pe care le vedeam inutile, ca toate lucrușoarele și danteluțele, ori alte briz-brizuri decorative. Dar mama mă punea să cos câte puțin în fiecare zi. Apoi le spăla, le înrăma, și le făceam cadou bunicii, sau mătușii de opt martie, ori de Crăciun. Și se lăuda că-s făcute de mine, uitând să amintească lipsa totală de interes cu care le înțepam.
Deși am avut mereu înclinații artistice, nu mi-a plăcut prea mult lucru de mână, excepție croșetatul – că mă apucase într-o vreme să-mi fac pulovere. Bunica tare și-a dorit să mă învețe să fac dantelă, „cipcă” cum îi spunea ea. Oricâte argumente și promisiuni a pus în bătaie, n-a reușit să mă convingă să-l dau pe „Nu” jos din brațe. Și n-am învățat. Dar îmi pare rău că n-am făcut-o, de dragul ei. Mi-o amintesc șezând pe scăunelul în fața „cohiei” cu degetele umblându-i iute cu acul acela special cu cârlig. Ața albă se transforma miraculos în spume înflorate de fețe de masă, ori tot felul de nimicuri migălos construite. Și-a folosit degetele și acele până în ultimele ei zile și drag îmi e tot ce-a atins bunica.
Și toamnele se-adună…

Definiție în y

26 Tuesday Sep 2017

Posted by sweet & salty in File de jurnal

≈ 59 Comments

16

34 de grade la umbră, toamnă cică în calendar. Răcită cobză. Frisoane ca-n miez de iarnă. Primăvara o fi sub pat ca să fie în formație completă. Cred că am febră. Termometrul e la mii de kilometri, în sertarul cu medicamente, iar eu am eșuat lamentabil într-un fotoliu moale din living. Halucinații sau realitate, deci clar febră:
–  Azi nu mă iubi! Te rog, ia o pauză. Sunt microboasă, extrem de mucoasă, surdă, fără gust și miros, cu ochi mici, cu părul lipit de cap. Strănut ca o mașină de strănutat. Nu te uita la mine. O să cazi în nas. Eu nu mai am. În loc de nas am o chestie roșie, dureroasă, inutilizabilă.
– Te iubesc. Ești femeia mea și locul meu e lângă tine, iar locul tău e lângă mine pentru că acel Cineva nu și-a dat atâta osteneală pentru doi oameni oarecare, ci pentru NOI. Și eu Îi mulțumesc in fiecare zi Lui.
Așa că pune mâna și bea ceaiul. Acum.

Ceaiul e peste ocean, la câțiva kilometri, mai departe decât aragazul. Hapciu!!!
A răsărit antipatic lângă mine cu gingerul rânjind obraznic. Ceaiul. Îl urăsc. Mă gândesc să negociez o cafea, dar îți citesc nu-ul înainte să deschid gura. Nu am voce. Nici voce!!! Ce mă fac? Nu pot să vorbesc. Cum să tac?
Dar și tu… Știi tot ce gândesc. Cred că mi-ai plantat un chip între vise.
Nu pot vorbi, NU POT CITI, nu pot respira, nu pot gusta, nu pot nimic.
Cine răcește toamna? Oamenii normali o fac iarna. Cei mai săriți vara, de la aer condiționat. Nu am auzit pe nimeni să răcească toamna. Toamna e de pus murături și zacuscă, de mers la sală, de cules roșii. De căutat rețetă pe net pentru gogonele, că anul trecut nu mi-a plăcut ce-a ieșit. A fost ea comestibilă, dar nu delicioasă, cum o face mama.
Adică e toamnă, lumea culege frunze, castane, ghindă, nu se ocupă de guturaie, ori bronșite. De mers la medic nu merg. Unu, că mi-e jenă de situație, adică toamnă, hapciu, nas roșu, la-la-la. Și doi, sunt mult prea epuizată să mă ridic de aici. Așa că sare fierbinte pe piept, ceai și medicamente ce avem prin casă… Hapciu!

 

Culinariada

19 Tuesday Sep 2017

Posted by sweet & salty in Din bucătăria mea, File de jurnal, Geografie subiectivă...

≈ 57 Comments

16864227_422079461471246_3536805695360906468_n
20160515_160250

Cea mai bună cafea am băut-o într-un hotel mic, în Foz do Iguaçu, un orășel în Brazilia.
Tot acolo am întâlnit cei mai mulți fluturi nonconformiști. Ați văzut vreodată contrastul făcut de aripile colorate ale unui fluture și cenușiul tâmp al asfaltului? E o poezie citadină rară.
Fluturii ăștia, cam nebuni ei, cu aripi largi, generos și strident colorate, n-aveau nici cel mai mic stres că ar putea ajunge sub tălpile trecătorilor. Aproape că am lipit telefonul de ei, în dorința de-a face fotografii cât mai fidele, însă nu s-au simțit în vreun pericol. N-au zburat. Eu am fost cea care s-a retras, lăsându-i în aceeași poziție, cu nasu-n caldarâm, ca și cum ar căuta comori.

În Foz do Iguaçu, în holul hotelului era o mașină de cafea, cu niște cești minuscule din plastic. Și acolo, pe gratis, pentru oaspeții ocazionali, ca noi, era licoarea aceea cu gust absolut divin, gust pe care nu l-am mai găsit niciunde. Nici în Brazilia și nici în altă parte.

Ca o paranteză, relația mea cu cafeaua e simplă: eu o ador și ea se lasă adorată. Cum sunt foarte pretențioasă și o beau neagră punct, ea trebuie să îndeplinească două condiții mari și late: să fie de foarte bună calitate și exact pe gustul meu. Adică nu prea prăjită, dar nici verde, nu prea tare, dar nici slabă și musai proaspătă.
O pregătesc după același ritual, care de fapt e rutina dimineților: o macin, o pun la filtru, sau la presă (am perioade), apoi mă bucur. Zilnic, când bolborosește și parfumează bucătăria, îmi dă starea aceea de bine și de acasă și de fericire. În final o torn într-una din cănile mele preferate pentru cafea, altă condiție esențială, care e punctul de pe j în abra-cadabra momentului. Și o plimb cu mine până în jurul prânzului, pe principiu pupici mici. Nu mă deranjează că se răcește. Pot să-mi uit capul acasă, dar niciodată cafeaua.

De la cafeaua neagră fără și fără nu fac rabat decât în condiții extreme. Asta însemnând Espresso. Care nu-mi place. Dar în situații de forță majoră și nesomn serios, asta e, îl dau pe gât ca pe țuică. La fel se întâmplă cu ness-ul, dar nici n-ar trebui să fie pe listă, însă am pățit în drum spre Chichen Itza.

Derivate îmbunătățite, neamuri cu cafeaua, nu beau în general, însă
la El Cid am băut zilnic cel puțin un Cappuccino, făcut la bar de maeștri cu har și dar, cu magical touch și cu talent, cu frișcă adevărată din lapte adevărat și, mă rog, totul era adevărat. A fost atât de bun că am uitat și de sfânta calorie și de tot. Nu era băutură, ci nectar de zei.

Lângă cafea îmi place de obicei un… ceva. Dacă aș fuma ar fi probabil țigara, cum nu fumez am alte plăceri vinovate. Biscotti cu ciocolată e slăbiciunea mea numărul unu. Dar la Londra am avut cea mai delicioasă, inimaginabil de bună prăjitură cu mere. Era o capodoperă de artă culinară. Crusta și umplutura erau pur și simplu perfecte. Cât pe ce să pierdem avionul din cauza faptului că am vrut să mai mănânc încă o dată, încă o porție, încă puțin din minunea aceea pământească, făcută din mere, făină și puțină scorțișoară…

Nu sunt mâncăcioasă, dar sunt extrem de pofticioasă și, dacă-mi rup pingele vizitând, mă bucur și de tradiția culinară a fiecărui loc în care ajung. Cu o singură condiție: mâncarea să nu miște în farfurie… câhh!
În afară de tot felul de specialități exotice, care mi-au plăcut mai mult sau mai puțin (că oi fi eu pofticioasă, dar sunt și mofturoasă), am descoperit anumite feluri de mâncare mai bine gătite decât în țara de tradiție. De exemplu, pizza cea mai bună am mâncat-o în Las Vegas. Deși am încercat-o de câteva ori în orașe din Italia, pizza macaronarilor e cam la coada clasamentului meu.
Cel mai bun pește l-am mâncat la Pier 23 în San Francisco, de la un vânzător ambulant de pe stradă, cam la egalitate cu cel de la Eatly, un restaurant de lux de pe acoperișul unei clădiri din New York. Cea mai bună mâncare de vită a fost în Cuba, Rabo Encendido (Oxtail Stew). Cel mai bun meniu, adică luat în întregime, l-am găsit într-un restaurant japonez din Los Angeles. Mai bună înghețată ca în Santa Monica nu există, zic eu.

Dar nici mămăligă cu brânză ca la Sibiu, tocană de pui, ca cea pe care o făcea bunica, ori sarmale ca ale mamei nu sunt pe lume mai bune.

 

Conspirație

09 Saturday Sep 2017

Posted by sweet & salty in File de jurnal

≈ 48 Comments

imagesAzi. Mic dejun: un bol cu fructe. Banană, fructe de pădure, mango, piersică și grepfrut roz. Și cafea.

Vorbesc cu cineva în România: mănâncă mici. La Dedulești. Cică sunt bestiali. Îmi trimite o poză și văd nu doar micii, al căror miros jur că-l simt, dar și câteva felii de pâine de casă. Adică PÂINE DE CASĂ. Înghit în sec o dată. Și încă o dată. Salivez. Și mă apucă, frate, o foame. Și o poftă și un dor…

Păcat personal: ador aluaturile. Pâine de casă, cozonac, plăcinte.
Pâine de casă ca în România n-am mâncat niciunde pe planeta asta. Și când spun pâine de casă mă refer la cea făcută de mama. Ori la cea pe care o făcea bunica, sau mătușa Valerie. Cele trei variante sunt pe podium, toate de locul întâi, fiecare cu alt gust.
Să ne înțelegem, dacă sunt două platouri pe masă, unul cu prăjituri delicioase, altul cu pâine de casă, eu nu bag în seamă prăjiturile.

Văd poza, aud și vocea aia care-mi spune propoziții satisfăcute de pâine de casă și îmbină cuvinte cu gust de mici, înmuiați în muștar. Mă pleznește o foame…
Mă duc la sală încercând să lupt cu imaginea nerușinat-devastatoare din mintea mea. Jur că nimic nu e mai frumos și mai sexy decât o farfurie cu mici de Dedulești, cu muștar și pâine de casă. Unde-or fi Deduleștii ăia, frate?

Pun muzică tare și beau apă. Iar beau apă. Apă.
Ajung în parcare, iar când cobor mă trăsnește un miros de friptură de la restaurantul din vecini. Mai beau o gură de apă și urc pe treadmill.
Fiecare aparat are fixat deasupra un monitor, unde poți urmări programe tv. În mod normal se pot schimba programele. Nu și acum. Oricât butonez, ecranul îmi arată încăpățânat un show culinar, unde se fac niște chestii care arată fabulos, un fel de mingi cu nucă de cocos și ciocolată albă. Salivez.
Nu mi-e foame. N-are cum să-mi fie. Nu știu de ce stomacul nu pricepe informația. Beau apă.

Când ies de la sală, aceeași mireasmă divină de friptură mi se introduce parșiv prin fiecare por, până în stomacul care deja plânge de foame, deși nu-mi e foame. Iar pe stradă, până acasă îmi surâd indecente, înșiruite simetric și colorat, reclame cu hamburgeri, pizza, clătite, specialități din pui, sushi… etc.

The end: hot date with my fridge. 😀

20161220_065837

← Older posts
Newer posts →

Categories

  • A fi scriitor (104)
  • Amalgam (217)
  • Ana (52)
  • Întâmplate sau nu… (55)
  • Bucăți de gând (135)
  • Catchy (15)
  • Concurs (19)
  • De prin viață… (22)
  • Din bucătăria mea (21)
  • File de jurnal (190)
  • Fluturi și alte frunze… (46)
  • Geografie subiectivă… (104)
  • Imagini… (44)
  • Lume color (13)
  • Observatorul (9)
  • pași (34)
  • Promisiuni (9)
  • Recenzii (4)
  • Recenzii și impresii (5)
  • Sava-rine (22)
  • Travel (40)
  • UZP (3)

Arhive

Recent Posts

  • și încă azi
  • studiu
  • 19
  • Acum
  • Nu știu

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 1,263 other subscribers

Authors

  • sweet & salty's avatar

Em Sava

Em Sava

Categories

  • A fi scriitor
  • Amalgam
  • Ana
  • Întâmplate sau nu…
  • Bucăți de gând
  • Catchy
  • Concurs
  • De prin viață…
  • Din bucătăria mea
  • File de jurnal
  • Fluturi și alte frunze…
  • Geografie subiectivă…
  • Imagini…
  • Lume color
  • Observatorul
  • pași
  • Promisiuni
  • Recenzii
  • Recenzii și impresii
  • Sava-rine
  • Travel
  • UZP

Jurnal

  • A fi scriitor
  • Amalgam
  • Ana
  • Întâmplate sau nu…
  • Bucăți de gând
  • Catchy
  • Concurs
  • De prin viață…
  • Din bucătăria mea
  • File de jurnal
  • Fluturi și alte frunze…
  • Geografie subiectivă…
  • Imagini…
  • Lume color
  • Observatorul
  • pași
  • Promisiuni
  • Recenzii
  • Recenzii și impresii
  • Sava-rine
  • Travel
  • UZP

Blog at WordPress.com.

  • Subscribe Subscribed
    • Sweet & Salty
    • Join 1,263 other subscribers
    • Already have a WordPress.com account? Log in now.
    • Sweet & Salty
    • Subscribe Subscribed
    • Sign up
    • Log in
    • Report this content
    • View site in Reader
    • Manage subscriptions
    • Collapse this bar
 

Loading Comments...