Azi, la ieșirea din hotel, m-am întâlnit cu un flamingo. M-am grăbit să scot telefonul, să-i închid sonorul ca să fac poze fără să-l sperii. Da, de unde! Am văzut la viața mea multe animale nesimțite, cu precădere câini și pisici, dar acest individ sau individă e cea mai relaxată ființă, nu știu dacă de pe planetă ori din țară, dar cu siguranță din resort. După cum vă spuneam mi-am scos telefonul și m-am apropiat și tot apropiat, până când nu am mai îndrăznit. Eu. Că el mă ignora. Puteam să-mi iau și o pană suvenir. Nu doar că nici n-a clipit, dar s-a așezat ostentativ, cu impertinență, lângă semnul care interzice accesul pe iarbă. Adică pe modelul: eu pot, tu nu. A stat cât a stat, în cele mai neobișnuite poziții, apoi, cu o lene maximă, făcându-i-se sete, s-a dus să bea apă dintr-o baltă din apropierea piscinei, ignorând suveran pe indivizii fără aripi care se întâmplau în zonă. După care, cu aceleași mișcări extrem de încete s-a apropiat de fântâna arteziană din fața hotelului și a intrat, cu același brrrr pe care-l fac eu dimineața când ating apa.

Alte animale nu am prea văzut, excepție o maimuță plimbată de un individ care încearcă să prindă turiști la poze.

În seara asta am stat pe balcon la un pahar de vorbă. Când am tras draperiile am observat că uitasem paharul afară. Am ieșit, am luat paharul și închis ușa. Într-o fracțiune de secundă de pe pahar, pe mâna mea, a coborât în viteză o șopârlă mică și roz, care a dispărut sub perdea. Dacă aș fi văzut un crocodil aș fi avut cu siguranță aceeași reacție. Nu știu care dintre noi două s-a speriat mai tare, eu sau mica vietate, care cred că se și amețise cu stropul lăsat în pahar. Oricum, a ieșit singură și repede pe ușa balconului. Cu mica diferență că nu mai era roz ci bej, ca gresia din cameră.
Poze nu am făcut. Nici ea mie. Ușor de înțeles de ce. 🙂

Pe model ou cu două gălbenușuri, am găsit o banană geamănă în interior. Haios!
Pe mâine!

Jurnalul dominican e sută la sută subiectiv și nu urmează neapărat o ordine cronologică. Timpul e fărâmițat aici și fiecare zi se întinde leneșă pe ore și minute, iar gândurile mele se întind la fel de leneșe, fără să respecte neapărat o logică punctuală.

 

Dimineața mă străduiesc să mă trezesc devreme și deocamdată îmi iese, pentru că sunt obișnuită cu fusul orar din România. Fac o plimbare pe malul oceanului, înainte de micul dejun și bălăceala dimineții. Nu îmi place să stau la soare, așa că mă bronzez din mers, atât cât se prinde de mine.
La prima oră, plaja e aproape pustie. Vezi doar personalul pazei și pe dominicanii care, într-un festina lente național, curăță de alge plaja. În barurile din apropierea apei e muzică, iar angajații cântă la mătură, ori curăță mișcându-se rotund pe ritm. Un câine doarme pe nisip, netulburat de apropierea mea. Ce mai! Viață de câine.

Seara mergem la unul din restaurantele à La Carte din resort. Azi opțiunea e pentru cel japonez. Mâncarea e bună. Periculos de bună. 🙂 Dar sunt decisă să nu-mi refuz nimic, în ciuda faptului că îmi doresc să scap de niște kilograme.

Muncesc la o atitudine sănătoasă, ca să zic așa. Să mă accept așa cum sunt. Să mă iubesc așa cum sunt. Oamenii sunt de toate formele și culorile, au ochi și nas și gânduri și vise. Iar viața este crud de scurtă. Și în general numerele din viața noastră (ani, kilograme etc.) sunt complet neesențiale…
Am primit vestea cruntă a pierderii unei prietene. Comunitatea română din Canada e în doliu. Boala, care bate la ușă într-o zi, neținând cont de vârstă și forma fizică…
Carpe diem!

Mofturi ale persoanelor care-și permit să te judece nu trebuie să te atingă. În nici un fel. Fiecare are o singură responsabilitate: viața proprie. În rest e vânare de vânt și răutate gratuită. Ca algele ce spurcă plaja.
Omul e frumos. Are în suflet bucurie și dorință și speranță. Cine nu vrea să fie plăcut și apreciat? Care femeie nu apreciază un compliment?

Oameni de toate felurile lasă urme pe nisipul plajei. Azi. Mâine răsare din nou soarele, ori vine furtună. Alți oameni, alte urme. Viața e atât de frumoasă! Fă din lămâie limonadă. Și atât.
Pe mâine!

 

România plaiului cu dor… Sunt acasă. Încă.
Nu fac un serviciu României, nici românilor în general și nici mie în particular dacă-mi mânjesc ochelarii cu roz, ori dimpotrivă cu negru.
Postarea anterioară a fost dură probabil în anumite opinii, așa cum cea de dinainte ei a putut părea mult prea generoasă în complimente. Ambele însă respectă milimetric realitatea văzută de mine.

România e casa mea. Mobilată cu bune și rele. Unele mobile sunt vechi fără să fie antice. Sunt doar uzate. Alte lucruri sunt frumoase, ori foarte frumoase, chiar unice în Europa ori chiar în lume. Pulsează istoria, arta, genialitatea, iar natura se desenează singură în munți și văi de poveste. Însă prin miracolul autohton își face loc, cu tupeu, parvenitul. Kitch-ul e adesea pus pe masă cu mândrie, la loc de cinste, iar vocabularul e stingher cu termeni noi, care denumesc categorii, noi și ele, ale societății contemporane: pițipoanca și cocalarul.

Mi-e dragă România în ciuda contrastelor ei, în ciuda faptului că „e o shaorma cu de toate” cum a etichetat-o cu multă dreptate Invisible într-un comentariu la postarea anterioară.

La noi totul e ori cel mai bun, ori cel mai prost (cel mai frumos, deștept, ospitalier etc). Superlativul dansează între cei doi poli opuși, căci ori ne batem cu cărămida în piept, făcându-ne vânt cu superlativul absolut, ori scuipăm realizările altora și tragem cu ochiul la iarba care mereu e mai verde în grădina vecină.
Cât despre drobul de sare… este monument național. 🙂

Arhitectura are și ea aceleași coordonate.Ți se taie respirația la vederea unor castele medievale care se înalță brusc pe culmi de dealuri, și-ți crește inima de bucuria poveștii care se înalță în țara ta. (Despre castelul Huniazilor am multe de spus,  voi reveni. )

Prin orașe poți să vezi orice. Adică chiar orice, de la culoare la construcție, lăfăindu-se somptuos ori dimpotrivă, înghesuindu-se în spații incredibil de mici. Vezi clădirile moderne ale băncilor, plantate în număr la fel de mare ca cel al farmaciilor, despre care-ți vine să juri că-s ciuperci după ploaie. Cartierele ceaușiste sunt îndulcite de mărturii ale credinței locuitorilor ori de alte încercări încercate, ce-și găsesc cumva locul printre  blocurile gri, personalizând peisajul.

Planul urbanistic fiind „cântat” după ureche, vezi înșiruindu-se pe marginea străzilor clădiri vechi cu o arhitectură pretențioasă, alături de case modeste, ori vile impunătoare.

În orașe mici, cum e Câmpia Turzii ori Huedinul, palatele țigănești își țipă strident turlele spre soare, fiind la un antipod dureros față de niște, mi-e greu să le spun construcții, închegate în grabă, ascunse pe străzi lăturalnice din periferiile orașelor.

Oamenii însă adorm obosiți seara, indiferent de ce acoperiș le străjuiește visele. Iar soarele răsare la fel pentru toți și, cum frumusețea e în ochiul privitorului, palatul se poate transforma-n cocioabă, iar locuința de chirpici în cel mai frumos loc de pe planetă pentru că e uscat atunci când plouă.
Omul își măsoară averea în sănătate și dragoste, în blândețea și mângâierea celui drag, în liniște și acasă.