Cred că e cazul să mă opresc din jurnălit. Nu? Deși, dacă mă gândesc bine, aș mai avea de zis. Poze îmi place să fac? Place. Să povestesc îmi place? Place.
Așa că n-aș avea nici o problemă în a o depăși pe Șeherezada și-n a mă trezi cu ditamai romanul dominican, cu poze și impresii și gânduri și mici întâmplări, ori portretele celor cu care mă intersectez. Sau cu arome, ori parfumuri etc.
Aș mai avea de zis, deși, după prima postare, mi s-a părut mare provocarea de-a scrie zilnic. Până la urmă ce poți scrie despre o vacanță statică?

Mă opresc însă pentru că e timpul „Pașilor” și vreau să mă concentrez pe venirea lor.

Așa cum v-ați prins cu toții, o vacanță în Republica Dominicană e specială. Cum sunt majoritatea vacanțelor.
Dacă aș reveni aici? Cu drag, însă iarna. E fascinantă trecerea de la iarna canadiană, care e marcă înregistrată, la o țară a verii.
O vacanță caldă e relaxare, huzur. Toate lucrurile își dau mâna ca să te răsfețe pe tine, omul.  Dacă apele sunt turcoaz și plaja albă, vegetația este o explozie generoasă de nuanțe și mărimi, care se revarsă într-o eleganță de culori și parfumuri fine. Când pui piciorul pentru prima oară într-un ținut de genul acesta, chiar ai senzația că ai pășit pe altă planetă.

Aici serile sunt pline. De fapt nu doar serile. De dimineață până seara sunt organizate activități pentru turiști. Cursuri de dans, de învățarea limbii spaniole, jocuri, zumba în ocean, aquacise la piscină și multe altele. După masa e muzică live lângă piscina principală, la ora zece spectacol și după aceea discotecă.

Turiștii sunt parte activă din viața resortului, pentru că în fiecare seară sunt câțiva selectați și puși la probe haioase, înainte de spectacol, ori se organizează karaoke, unde curajul, nu vocea, contează cel mai mult. Câștigătorii sunt răsplătiți cu sticle de Mama Joana și pachete de cafea boabe. Se fac petreceri pe plajă, unde dansezi desculț în nisip. Am prins chiar și un balet acvatic.

Resortul e vesel. Palpită ca o inimă mare. Pulsează de dragoste. Vezi tot felul de perechi. Unele potrivite, ca două piese de puzzle, altele total asimetric și ciudat alcătuite. Dar până la urmă ce se vede din exterior e doar coaja mărului, gustul îl știu doar ei, protagoniștii. Și poate oceanul care le îmbină tăcerile și vorbele și dorurile.

Și aici lumea trăiește, muncește, dansează, suferă sau se îndrăgostește. Și mă refer de data asta la dominicani. Cei care lucrează în resort au o viață mai ușoară decât ceilalți, pentru că în afară de salariile fixe mai sunt și bacșișurile. Nu știu cum se gospodăresc, dacă le împart, ori fiecare rămâne cu ceea ce primește.

Cei care străbat plaja cât e ziua de lungă, nu au însă viață ușoară. Vând orice și negociază orice. Se ascund de turbarea soarelui sub haine multe și fac mii de pași în nisipul plajei. Cu riscul să nu mai scap de el, am vrut să mă uit la niște pânze vândute de un băiat. Foarte simpatic, s-a oprit aproape mirat de interesul meu. Înainte să deschid gura mi-a spus că e o sută de dolari bucata, le vinde cu șaizeci, dar dacă eu aleg îmi dă cu douăzeci și cinci, că semăn perfect cu Jennifer Lopez, care e preferata lui și…. Din păcate nu i-am cumpărat nimic. M-a întrebat cu zâmbet timid, dacă pot să-i aduc o sticlă de apă. I-am adus imediat, iar el s-a dus să-și ofere picturile celorlalte Jennifer Lopez de pe plajă, înarmat acum cu luxul unei sticle de plastic cu apă rece de la frigider.

Cât să te chinui să fii simpatic? Cât să zâmbești în timp ce îți tragi prin nisip picioarele,  numărând zeci de mii de pași zilnic, încercând să intri în contact cu mofturoșii de dincolo de pază?

Cum suntem văzuți de ei noi, cei ce ne înfruptăm câteva zile din paradisul țării lor, care pentru ei nu e deloc paradis. E o realitate fierbinte ca iadul, cu nisip ce le intră în păr, în ochi, în nas. Cu seri în care ajung acasă și poate că n-au ce pune pe masă copiilor. Și poate că nu mai au putere să zâmbească, zâmbetul fiind uniformă de serviciu.
Viața e nedreaptă. Și fiecare dintre noi se uită constant prin două ferestre: prin una la cei de mai sus, prin cealaltă la cei de mai jos.

Ca peste tot pe planeta asta, shoppingul există:

E ultima postare și cea mai bogată. Dacă v-ați pierdut răbdarea până în acest moment și ați rămas pe drum, vă înțeleg. E ultima postare și, nu doar că e lungă, dar am pus și prea multe fotografii. Dar ce să fac? Iubesc țara asta și sper să revin. Așa că-i spun doar atât: Hasta luego!
Iar pentru voi o fotografie cu the new me. (Efectul benefic al unei vacanțe dominicane. )

Și culoare. De fapt, corect ar fi să spun… albastru. 🙂

O prietenă mi-a sugerat să dau detalii despre istorie, geografie, tradiții locale. Bună ideea ei, însă intenția mea fiind alta, nu veți găsi genul acesta informativ în jurnal. O să pictez tabloul zilelor, sau momentelor, folosind culori multe, poate prea detaliate și temperatura personală. Un fel de culise de vacanță. La o cafea.

Săptămâna trecută a fost ziua mea. Nu le acord prea mare însemnătate acestor evenimente personale, pentru că în afara faptului că faci o adunare, pe mine mă încurcă manifestările în care eu sunt protagonista. Bucuria adevărată e iubirea celor dragi, sunt surprizele mici și neașteptate, când vezi că lumea nu te-a uitat, când o vorbă primită de aiurea îți ridică soarele personal cu o jumătate de metru mai sus.
Oricum, cel mai mare cadou e apariția „Pașilor” (cartea apare în 29 mai, deci în luna mea), care s-a inițiat pe ultima sută de metri de stat în România, într-un moment neașteptat. Cei care ați publicat știți cât de greu e să publici prima carte, când practic ești no name. Dar lucrurile se întâmplă așa cum trebuie să se întâmple.

Revenind la țara asta frumoasă, unde cred că mi-ar plăcea să trăiesc, am să vă povestesc un pic exact despre momentul cu pricina, datorită unui mic eveniment care m-a făcut să râd din tot sufletul.

Ziua a răsărit la fel din apele oceanului, binecuvântată de soare și briză și albastru. Am urmat aceeași rutină, singura diferență a fost că am stat mai mult pe telefon și computer.
Trebuie să vă spun că în timp ce suntem la plajă, în prima parte a zilei, se curăță și aranjează frumos camera. Dar, cum la prânz scriu și stau în pat, dau peste cap eforturile celor zece negri mititei care robotesc pentru noi.
Seara am avut o masă specială pe malul oceanului.

La întoarcere, pe ușa camerei era aninată o banderolă mare cu „Happy birthday” și camera era iarăși organizată frumos, plus un aranjament mai deosebit pe pat. În fine. Bucurie și poze și la-la-la.

A doua zi cineva a bătut la ușă. Deschid și, ce a urmat a fost un dialog a la Caragiale doar că în engleză. O brunețică, toată zâmbet, m-a arătat cu degetul și mi-a spus:
– You’re the housekeeper!
– No, I m not!
– Yes, you’re the housekeeper!!!
Eu că nu-s. Ea ba da. Și tot așa, ala bala portocala de la una la alta. La un punct îmi face semn cu mâna, scoate telefonul și-mi arată o poză cu aranjamentul cu prosopul, florile și ciocolata. Mă luminez. Ea, fără să fie foarte bună prietenă cu engleza și punctuația, de fapt voia să-mi spună că e femeia de serviciu care se ocupase de cameră și, urmând tradiția sfântă a bacșișului dominican, acum venise să-și colecteze răsplata.

Cei care lucrează în interiorul resortului sunt mai mult decât binevoitori și prietenoși. Iar bacșișul e la fel de firesc cum e salutul de „bună dimineața”. Deranjantă e agresivitatea celor care vor să-ți vândă ceva. Și asta e specific tuturor țărilor calde, nu doar Republicii Dominicane. Indivizii de genul acesta aproape te hărțuiesc cu insistențele și, de multe ori, cei care vin prima dată cad pradă „gratuităților” oferite.
Însă trebuie să știi că peste tot ai exact ceea ce cumperi.
Pe mâine!

Dragostea e duminica omului. Și unde să o celebrezi jurându-i veșnicia, dacă nu în fața oceanului, pe nisipuri albe, unde soarele luminează turcoaz?
Zilnic sunt nunți pe plajă. Zilnic oameni de diferite vârste, forme și culori își promit credință „până când moartea îi va despărți”. Briza mării se încurcă în rochii de mireasă și flutură alb ținutele invitaților și părul domnișoarelor de onoare. Majoritatea aleg culoarea alb sau crem. Toți, de la mireasă până la ultimul invitat. Florile sunt singurele pete de culoare ce sfidează obraznic-pasional cumințenia moale a aranjamentelor. Am văzut o singură nuntă colorată, în care rochiile domnișoarelor de onoare erau de un turcoaz strident, contrastând superb cu portocaliul la fel de strident al buchetelor.

Ce m-a frapat, oarecum, e că majoritatea mirilor nu erau la prima tinerețe. De fapt habar nu am exact ce înseamnă prima tinerețe. Poți să fii întreaga viață tânăr, ori să n-ai idee ce înseamnă tinerețea. Iubesc dragostea oamenilor. Celor care au curaj să spună „da” în orice moment al vieții, alegând apa, soarele, cerul – martorii duminicii poveștii lor de iubire. În Republica Dominicană fiecare zi e o duminică (poate pornind de la numele țării care vine de la Dominica, nume de fată însemnând „aparținând Domnului” sp).

Oameni frumoși cu prieteni și rude, sau dimpotrivă singuri, fără să aibă nici o secundă teama că alții i-ar spurca. Ori poate c-o au, dar nu le pasă. Oricum, din avion toate culorile sunt frumoase. Ca pe fb. Cine pune poze și povești care ar dezavantaja? Cine își postează cearta cu bărbatul, lipsa de chef, ori durerea de burtă?

În rest zilele curg la fel. Prea repede. Deși se întind leneșe, pe bucăți lungi. Programul meu e un pic cazon. În fiecare zi trezit la șapte, plimbare pe plajă cu picioarele prin valuri. Mic dejun și bălăceala obligatorie. Prefer ocean, dar când e nervos aleg una din piscine. Apoi duș, prânz, scris, ocean/piscină, plimbare, duș, cină, spectacol, plimbare. Zilnic cu mici variațiuni. Mă uit la oameni, fac poze, inventez povești și nu am răbdare să stau pe șezlong mai mult de zece minute.

Paharul de vorbă cu elvețienii a devenit obișnuința fiecărei seri. În vacanțe prieteniile se leagă ușor. Pe ea o cheamă Heidi (pronunță Heiti) și vorbesc un dialect german, de aceea am confundat eu zgomotul lor consonantic cu rusa. Ca să vezi ce înseamnă chimia! Reușim să ne înțelegem, deși Heidi nu vorbește nici o limbă în afară de bolovănoasa ei. Știe din toate câte puțin și ne întâlnim cel mai adesea pe teritoriul unei italiene precare, presărată cu engleză, spaniolă și mult dat din mâini. Culmea că ne pricepem una pe alta și râdem mult. Cu el e mai ușoară comunicarea, pentru că vorbește bine engleză.
Dar ce contează limba vorbită? Oamenii sunt oameni, indiferent de colțul de pământ pe care răsar.
Pe mâine!

Azi, la ieșirea din hotel, m-am întâlnit cu un flamingo. M-am grăbit să scot telefonul, să-i închid sonorul ca să fac poze fără să-l sperii. Da, de unde! Am văzut la viața mea multe animale nesimțite, cu precădere câini și pisici, dar acest individ sau individă e cea mai relaxată ființă, nu știu dacă de pe planetă ori din țară, dar cu siguranță din resort. După cum vă spuneam mi-am scos telefonul și m-am apropiat și tot apropiat, până când nu am mai îndrăznit. Eu. Că el mă ignora. Puteam să-mi iau și o pană suvenir. Nu doar că nici n-a clipit, dar s-a așezat ostentativ, cu impertinență, lângă semnul care interzice accesul pe iarbă. Adică pe modelul: eu pot, tu nu. A stat cât a stat, în cele mai neobișnuite poziții, apoi, cu o lene maximă, făcându-i-se sete, s-a dus să bea apă dintr-o baltă din apropierea piscinei, ignorând suveran pe indivizii fără aripi care se întâmplau în zonă. După care, cu aceleași mișcări extrem de încete s-a apropiat de fântâna arteziană din fața hotelului și a intrat, cu același brrrr pe care-l fac eu dimineața când ating apa.

Alte animale nu am prea văzut, excepție o maimuță plimbată de un individ care încearcă să prindă turiști la poze.

În seara asta am stat pe balcon la un pahar de vorbă. Când am tras draperiile am observat că uitasem paharul afară. Am ieșit, am luat paharul și închis ușa. Într-o fracțiune de secundă de pe pahar, pe mâna mea, a coborât în viteză o șopârlă mică și roz, care a dispărut sub perdea. Dacă aș fi văzut un crocodil aș fi avut cu siguranță aceeași reacție. Nu știu care dintre noi două s-a speriat mai tare, eu sau mica vietate, care cred că se și amețise cu stropul lăsat în pahar. Oricum, a ieșit singură și repede pe ușa balconului. Cu mica diferență că nu mai era roz ci bej, ca gresia din cameră.
Poze nu am făcut. Nici ea mie. Ușor de înțeles de ce. 🙂

Pe model ou cu două gălbenușuri, am găsit o banană geamănă în interior. Haios!
Pe mâine!

Jurnalul dominican e sută la sută subiectiv și nu urmează neapărat o ordine cronologică. Timpul e fărâmițat aici și fiecare zi se întinde leneșă pe ore și minute, iar gândurile mele se întind la fel de leneșe, fără să respecte neapărat o logică punctuală.

 

Dimineața mă străduiesc să mă trezesc devreme și deocamdată îmi iese, pentru că sunt obișnuită cu fusul orar din România. Fac o plimbare pe malul oceanului, înainte de micul dejun și bălăceala dimineții. Nu îmi place să stau la soare, așa că mă bronzez din mers, atât cât se prinde de mine.
La prima oră, plaja e aproape pustie. Vezi doar personalul pazei și pe dominicanii care, într-un festina lente național, curăță de alge plaja. În barurile din apropierea apei e muzică, iar angajații cântă la mătură, ori curăță mișcându-se rotund pe ritm. Un câine doarme pe nisip, netulburat de apropierea mea. Ce mai! Viață de câine.

Seara mergem la unul din restaurantele à La Carte din resort. Azi opțiunea e pentru cel japonez. Mâncarea e bună. Periculos de bună. 🙂 Dar sunt decisă să nu-mi refuz nimic, în ciuda faptului că îmi doresc să scap de niște kilograme.

Muncesc la o atitudine sănătoasă, ca să zic așa. Să mă accept așa cum sunt. Să mă iubesc așa cum sunt. Oamenii sunt de toate formele și culorile, au ochi și nas și gânduri și vise. Iar viața este crud de scurtă. Și în general numerele din viața noastră (ani, kilograme etc.) sunt complet neesențiale…
Am primit vestea cruntă a pierderii unei prietene. Comunitatea română din Canada e în doliu. Boala, care bate la ușă într-o zi, neținând cont de vârstă și forma fizică…
Carpe diem!

Mofturi ale persoanelor care-și permit să te judece nu trebuie să te atingă. În nici un fel. Fiecare are o singură responsabilitate: viața proprie. În rest e vânare de vânt și răutate gratuită. Ca algele ce spurcă plaja.
Omul e frumos. Are în suflet bucurie și dorință și speranță. Cine nu vrea să fie plăcut și apreciat? Care femeie nu apreciază un compliment?

Oameni de toate felurile lasă urme pe nisipul plajei. Azi. Mâine răsare din nou soarele, ori vine furtună. Alți oameni, alte urme. Viața e atât de frumoasă! Fă din lămâie limonadă. Și atât.
Pe mâine!

 

România plaiului cu dor… Sunt acasă. Încă.
Nu fac un serviciu României, nici românilor în general și nici mie în particular dacă-mi mânjesc ochelarii cu roz, ori dimpotrivă cu negru.
Postarea anterioară a fost dură probabil în anumite opinii, așa cum cea de dinainte ei a putut părea mult prea generoasă în complimente. Ambele însă respectă milimetric realitatea văzută de mine.

România e casa mea. Mobilată cu bune și rele. Unele mobile sunt vechi fără să fie antice. Sunt doar uzate. Alte lucruri sunt frumoase, ori foarte frumoase, chiar unice în Europa ori chiar în lume. Pulsează istoria, arta, genialitatea, iar natura se desenează singură în munți și văi de poveste. Însă prin miracolul autohton își face loc, cu tupeu, parvenitul. Kitch-ul e adesea pus pe masă cu mândrie, la loc de cinste, iar vocabularul e stingher cu termeni noi, care denumesc categorii, noi și ele, ale societății contemporane: pițipoanca și cocalarul.

Mi-e dragă România în ciuda contrastelor ei, în ciuda faptului că „e o shaorma cu de toate” cum a etichetat-o cu multă dreptate Invisible într-un comentariu la postarea anterioară.

La noi totul e ori cel mai bun, ori cel mai prost (cel mai frumos, deștept, ospitalier etc). Superlativul dansează între cei doi poli opuși, căci ori ne batem cu cărămida în piept, făcându-ne vânt cu superlativul absolut, ori scuipăm realizările altora și tragem cu ochiul la iarba care mereu e mai verde în grădina vecină.
Cât despre drobul de sare… este monument național. 🙂

Arhitectura are și ea aceleași coordonate.Ți se taie respirația la vederea unor castele medievale care se înalță brusc pe culmi de dealuri, și-ți crește inima de bucuria poveștii care se înalță în țara ta. (Despre castelul Huniazilor am multe de spus,  voi reveni. )

Prin orașe poți să vezi orice. Adică chiar orice, de la culoare la construcție, lăfăindu-se somptuos ori dimpotrivă, înghesuindu-se în spații incredibil de mici. Vezi clădirile moderne ale băncilor, plantate în număr la fel de mare ca cel al farmaciilor, despre care-ți vine să juri că-s ciuperci după ploaie. Cartierele ceaușiste sunt îndulcite de mărturii ale credinței locuitorilor ori de alte încercări încercate, ce-și găsesc cumva locul printre  blocurile gri, personalizând peisajul.

Planul urbanistic fiind „cântat” după ureche, vezi înșiruindu-se pe marginea străzilor clădiri vechi cu o arhitectură pretențioasă, alături de case modeste, ori vile impunătoare.

În orașe mici, cum e Câmpia Turzii ori Huedinul, palatele țigănești își țipă strident turlele spre soare, fiind la un antipod dureros față de niște, mi-e greu să le spun construcții, închegate în grabă, ascunse pe străzi lăturalnice din periferiile orașelor.

Oamenii însă adorm obosiți seara, indiferent de ce acoperiș le străjuiește visele. Iar soarele răsare la fel pentru toți și, cum frumusețea e în ochiul privitorului, palatul se poate transforma-n cocioabă, iar locuința de chirpici în cel mai frumos loc de pe planetă pentru că e uscat atunci când plouă.
Omul își măsoară averea în sănătate și dragoste, în blândețea și mângâierea celui drag, în liniște și acasă.