Și ca să se demonstreze că în fiecare zi e o aniversare, tocmai am primit o notificare de la WordPress: fix acum șapte ani a început aventura scrisului meu. Am împlinit cei șapte ani de acasă. 🙂 Ce au însemnat acești ani? Mi-au schimbat viața. De fapt, cred că blogul l-am inițiat la o intersecție de viață, fără să fiu cititoare de bloguri, fără să am vreun pic de experiență în zona asta
L-am deschis și așa a rămas, ca la început, pentru că sunt atașată de mămăruța mea roșie pe poza alb-negru. Unicul meu blog. Nu am evoluat, nu am vrut altul, nu l-am modernizat. M-am supărat pe WordPress și pe schimbările lui inutile care ne complică viața, dar n-am plecat. E ca și cum aș trăi într-o casă modestă, unde mă simt bine, deși musafirii s-au rărit mult în ultimii ani. E drept că nu prea stau pe acasă. 🙂
Mi-e dor de prima perioadă. E uimitor cum oamenii se scurg ca-ntr-o clepsidră și migrează spre alte dimensiuni. Eram un grup, ca o bisericuță, ne citeam între noi, comentam. Ne eram drog. Sau cel puțin mie îmi era drog blogul. Și ce texte mai erau! Potecuța și Petre sunt primii mei prieteni. Ei mi-au dat accept, au fost primii pe care i-am citit și am fost norocoasă că i-am întâlnit. Apoi Dragoș… Când a început Dragoș să-mi urmărească blogul, am simțit că am primit un premiu, atât de mult îmi plăcea cum scrie. Era Adelina – râdeam cu hohote când o citeam. Psi – toată poezie și-o înfiorare, Renata – cu unități de măsură farmaceutice, când cu miere, când cu acid. Mugur cu rime-ncondeiate, Irina, Diana și apoi alții și alții. Unii au venit, alții au plecat, iar alții au dispărut.
Și literele s-au făcut lanț și m-au adus acasă. Tata avea o vorbă și mulți o să râdeți. Îmi zicea „Bahar, viață furată” (o telenovelă). Era supărat că nu mi-am urmat meseria, că, plecând, am renunțat la o existență armonioasă și ușoară și extrem de românească – pentru că eu nu am dorit să plec și cariera mea se potrivea aici fix ca nuca-n perete. N-a fost dorință. Dar a fost ispită. Însă lucrurile s-au legat și mi-am înflorit viața aici. Dar tata nu era mulțumit.
Nu știu. Poate dacă aș fi rămas în România aș fi fost mai implicată în viața literară și aș fi făcut niște pași mai repede. Și niște „Pași”. Sau poate că nu. Poate că acum s-au copt fructele și a venit vremea culesului.
M-a apucat nostalgia. Șapte ani. Ce mult! Dar, totuși, puțin.
Azi m-am trezit ca de obicei în jur de șapte jumate și mi-am început tura de plimbare zilnică și de vorbit cu mama în România. Asta fac în fiecare dimineață. Pe jumătate adormită, am observat doi mastodonți verzi, două trackuri uriașe în fața casei. M-am gândit că, în miniatură, ar fi două machetuțe foarte simpatice așa, asortate pe verde și galben, și le-am făcut câteva poze, impresionată de insolitele apariții. Firește că nu mi-am bătut capul să mă întreb ce caută acolo. Mi-am văzut de ale mele, imaginându-mi că au de-a face cu șantierul de peste o stradă și ceva.
Abia după tura de cartier am descoperit că ele veniseră la pachet cu lipsa de energie electrică. Firește că m-am activat și am întrebat ce și cum și mai ales cât timp vom fi deconectați. Aproximativ două ore, mi s-a spus. Am intrat în casă descumpănită. Următoarea etapă a zilei era cafeaua. Dar cum? Nu puteam nici să macin cafea și nici să folosesc filtrul. Aragazul, fiind și el electric, îmi era la fel de inutil. Mi-am amintit că am o cutie de ness, din vremuri imemoriale, pe care o păstram în alte scopuri, dar, cântărind cele două posibilități: a-mi face un ness sau a merge pe căldura de început de august până într-o plazza relativ aproape, la un Tim Hortons, a câștigat ness-ul. Am dat să iau apă, dar filtrul de la frigider, firește că era pe mute. Nu funcționa nici el. Am pus apă de la robinet și am adăugat zahăr și pudră neagră până am făcut o băutură rece și oarecum potabilă. Am strâmbat din nas la gustul dulceag (îmi place cafeaua neagră și amară), dar satisfăcută că totuși, găsisem o soluție.
Cel mai dureros, însă, era… netul!!! Cum lucrez de acasă, trebuie să fiu conectată cel puțin în timpul orelor de program. Am decis să scriu niște articole, însă, firește, laptopul îmi era aproape descărcat. Toate aparatele din casă erau silențioase și înghețate în poziția în care le găsise pana de curent, ca într-un stop-joc al civilizației. Frigiderul avea gura întunecată și i-am închis iute ușa, să se păstreze temperatura joasă. Uscătorul de haine pe care-l pornisem era oprit într-o fază incipientă, mașina de spălat vase nu mai scotea niciun hârșâit. Casa era cufundată într-o liniște de început de timp, iar eu mă simțeam total neajutorată, ca și cum cineva mi-ar fi deșurubat ambele mâini și ar fi trebuit să mă descurc fără ele. Îmi lipsea dureros rutina: Netflixul care mă însoțea la micul dejun, tura rapidă pe Facebook, verificarea e-mailurilor, urgențele care trebuiau rezolvate, multe și mărunte lucruri cărora, în mod normal, nu le dau nicio importanță, pentru că sunt acolo, la îndemână. Firești, obișnuite, insignifiante. Și în liniștea de vată a casei, am simțit că intru în panică. Nu știam ce să fac cu mine, de parcă eu însămi fusesem scoasă din priză, la fel ca toate mașinăriile din jurul meu.
M-am așezat și-am scris până când laptopul și-a dat obștescul sfârșit, apoi m-am învârtit vreo zece minute nehotărâtă. Ce să fac? Soarele intra calm prin perdea, râzând parcă de mine, omul. Am luat un caiet, un pix și două cărți și mi-am instalat „biroul” afară, în backyard, la umbra stratului gros de viță de vie. După o oră și ceva am auzit vâjâitul discret al aerului condiționat. Venise curentul. Însă nici nu am tresărit. Eram conectată la energia verde, universală, și am rămas acolo, cu grădina – impasibilă și verde, nepăsătoare că e sau nu curent electric.
PS. La SIONO bucurii: Cristina Cristea – Scrisoare pe o floare de salcâm – o bijuterie de carte, am prea multe de spus (data viitoare), Ileana Vlădușel – Aventuri cu Io și Ma – o carte splendidă pentru copii, o așteptăm cu toată nerăbdarea de la tipar. În curând N. Marianne Autor – suntem pe ultima sută de metri cu ea. Foarte deosebită! Și niște surprize uriașe. O să vă placă. Și Orizuru a ajuns prin librării prin țară, iar la SIONO e caodooo- cadooo – cadoo. Ah, și încă ceva! Pe pagina de FB a editurii e concurs de carte.
Cu toții suntem copii. Oamenii nu cresc niciodată, chiar dacă fețele și trupurile lor spun altceva. Copilul stă ascuns într-o buclă de nor, sub inimă, și se teme sau se bucură, dă din palme ori se miră. Iubim lumea copilăriei. E paradisul din viața noastră. Și, pentru că noi am pierdut-o, mușcând din mărul maturității, o ocrotim pentru puii noștri. În preajma celor mici suntem mai buni, îi tratăm cu un soi de respect, ca pe niște mici sărbători, pentru că lumea lor este mai curată. Grija și ocrotirea noastră se manifestă în toate alegerile pe care le facem pentru ei. Tot ce e mai bun pentru puii noștri. De mici le cultivăm obiceiul cititului, le selectăm activitățile, hrana, lectura.
Am observat un lucru: chiar și în familii în care adulții nu (prea) citesc, ascunși sub marea minciunică – nu am timp, copiii sunt îndemnați să citească. Nu cred că există copilaș care să nu aibă cărți. Poate nu există bibliotecă în casă, dar copilul are, cu siguranță, cărți de basme, cărți alese cu grijă, să fie pozitive, să dea bună dispoziție și învăț celor mici.
Și, pentru că e vorba de copii, azi anunț cu bucurie prima apariție editorială SIONO pentru cei mici: Aventuri cu Io și Ma și Povești pentru copii isteți, de Ileana Vlădușel. Narațiunea talentatei timișorence e ca un fuior de miere, autoarea transformându-se într-un Creangă contemporan, ce scrie despre năstrușnicii Iosif și Matei ori povestește sfătos basme magice, pline de miez. Prima parte a cărții, Aventuri cu Io și Ma, este dedicată celor doi băieți – nepoții ei, care descoperă lumea sub oblăduirea dulce a adulților. Fiecare zi e o fereastră deschisă spre viață, iar lecțiile cresc în dificultate pe măsură ce universul lor se lărgește și cuprinde mai multe elemente. Nu întotdeauna deznodământul este fericit, dar, cu siguranță, concluzia se concretizează într-o învățătură. Lumea Ilenei Vlădușel este una a copilăriei absolute, populată de personaje aflate la marginea miraculosului. Animalele (câinele, capra, pisica, cloșca, șoricelul, etc.) sunt năzdravane și spun lucruri copiilor, folosind un limbaj doar de ei înțeles, primesc nume și sunt adevărați parteneri de joacă, așa că cei doi nu înțeleg uneori de ce necuvântătoarele nu trăiesc în casă cu ei. Ludicul și oniricul se împletesc, iar scriitoarea simte că, prin intermediul celor doi copii, atât de diferiți ca structură, a primit un bilet de intrare pe poarta copilărie, făcându-se părtașă jocului ori înțelegând gândirea naivă și curată a micuților. Partea a doua, Povești pentru copii isteți, cuprinde un număr de cincisprezece basme, în care magia este în împărăția ei. Personajele sunt fabuloase și au puteri supranaturale, dar, în același timp, poartă trăsături umane, astfel încât, fiecare sfârșit de poveste este o lecție, o învățătură adresată micuților. Este de remarcat oralitatea stilului și căldura emanată de fiecare rând, siguranța condeiului în creionarea lumii magice, construite de scriitoare cu o jovialitate savuroasă. Finalul este de fiecare dată pozitiv, pentru că binele învinge întotdeauna și copiii trebuie să tragă concluzii sănătoase. Lumina este poleiala umană valoroasă care domină umbra și pe care fiecare copil trebuie să o perceapă. Basmele urmează structural formula clasică, binecunoscută, însă Ileana le recroiește pentru copilul contemporan, având modelul propriilor nepoți. Formula atemporală „a fost odată ca niciodată” este schimbată și raportată la esența familiei: „Au fost odată, demult, tare demult, pe când bunicuța era copil și bunicul alerga desculț prin praful drumului să se joace…”
Basmele Ilenei sunt atât de frumoase, că-ți trezesc un zâmbet sufletesc și se înscriu pe aceeași linie cu cele ale Fraților Grimm ori ale lui Hans Christian Andersen.
Cartea este în curs de apariție la editura SIONO. Coperta este semnată Sasha Segal. Grafică interioară, Răzvan Aricescu și subsemnata. Corectură Issabela Cotelin.
Azi e despre dragoste și Lamulți ani. Azi e despre mama. Azi e despre oceanul care bate din palme a felicitări și-și cere scuze că nu și-a găsit alt loc pe planetă decât între noi două. Azi e despre anii care ne-au împletit ființele și sufletele pereche. Azi e despre omul care mi-a desenat ființa așa cum a dorit ea. Azi e despre cadoul pe care i-l fac din tot sufletul. Și acesta se numește Orizuru – o carte de proză scurtă pentru adulți. A venit de ceva vreme de la tipar, însă am dorit să fie prima care-l atinge, așa că am complotat cu editura să-i fie trimis ei primul exemplar și abia apoi cartea să ia drumul librăriilor.
Și, dacă e vorba de Orizuru, vreau să vă spun că e o carte-cadou SIONO. Cartea va fi dăruită de SIONO odată cu achiziționarea altor cărți SIONO. (Sunt edituri care își surprind cititorii dăruind cărți din stoc – de obicei cele care nu se prea vând – Noi am scos special o carte cadou – Orizuru.) Cartea va putea fi, însă, cumpărată de la librăriile din țară. Doar SIONO o dăruiește. 🙂
Coperta și grafica sunt o poveste în sine – concepute de Sasha Segal, realizate cu picturile Iuliei Șchiopu – „Micul Prinț” pe copertă și „Zborul”, pe pagina de gardă. Sasha a creat o lume grafică în întreaga carte și a „împerecheat” simbolic cele două lucrări ale Iuliei. Mulțumirea mea celor două extrem de talentate artiste!
„Orizuru… …este un cocor de hârtie, unul dintre cele mai cunoscute origami japoneze. Se spune că aripile lui conduc sufletele spre rai. O mie de orizuru înșirați sunt numiți senbazuru și sunt sinonimi cu împlinirea unei dorințe mari. Oamenii fac în fiecare zi cocori de hârtie. În pauze construiesc castele de nisip. Mina de pix mi-e plină de gânduri înaripate, iar din hârtie construiesc cocori. Viața e gând, gândul e zbor și-n suflet îmi cresc frunze. Copac ce curge invers, plantând stele în cer, și ninge încercări de primăvară. Nebunul este rege. Viața își mută toți pionii în anotimpul definitiv al omului. Valuri de bine și de rău îmi bat la poartă și mă întreb. Eu mă întreb. Nu mult, pentru că unele întrebări, chiar dacă înțeapă lemnul tare al intrării înspre mine, sunt croite anapoda și ajung dintr-o întâmplare absurdă a sorții aici. Și cad neputincioase în bot ca niște câini stupizi ce latră la lună, tocmai când lună nu-i. Că luna-i rătăcită pe la urechi de soare. Iar noaptea-i densă, țesută-n șah de stele. Și mat. Impenetrabil, negru, lăptos. De catifea. Dar cine-s eu, să amendez câinii?
Oricum nebunul este rege. Iar viața își mută toți pionii în anotimpul definitiv al omului. Și te trezești uimit, te uiți în calendar și gânduri-orizuru se-aprind ca niște felinare: a fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti…”
Colorat ești și hoinar Și frumos… Tu n-ai habar! Poți fi confundat cu-o floare. Nici în bască nu te doare Că te pot strivi ușor. Fluturaș, ești visător! Te înfrupți din roz parfum Chiar la margine de drum. Îmbătat și concentrat, neatent ori poate… beat. Te-am pozat, te-am admirat, Am zâmbit și am plecat. 🙂
Neglijent ești, aiurit… De frumos tu ești vrăjit, Nici nu vezi, nici nu auzi. Însă oamenii sunt cruzi. Te apucă de aripă, fericirea-i stinsă-n pripă. Răutate și venin… Omul e al tău vecin. Tu în dar îi dai culoare, el își ia și ce nu are. Nu-i ajunge tot pământul rupe floarea, spurcă gândul, e gelos pe frumusețe și spoiește cu tristețe și un răsărit de soare. Important este ce-l doare! pentru un pișcat de muscă ori pentru că vântu-l uscă mută munți, taie păduri și adună multe uri. Iarba verde vrea să fie doar a lui împărăție În vecini ar vrea să crească paie și nisip și iască. El să fie tare, mare și să calce în picioare pe oricine-ar vrea și el să se bucure nițel. Se fălește și e rău, se ia-n piept cu Dumnezeu. Uită că viața-i o clipă, că fragila lui aripă om sau fluture? Totuna atunci când vine furtuna. Le înmoaie vlaga, viața, iarna le așterne gheața. Omul e un fluturaș suflet-zbor peste oraș… Haină-i este bunătatea și otravă răutatea. Omul bun este frumos Nu e rău și nici fălos Are aripi colorate soare-n ochi și bunătate. Pam-pam!
Domnul din imagine stătea indolent și nepăsător, concentrat la activitatea lui. I-am făcut cinci, șase poze. M-a tratat cu ignore, deși aproape am lipit telefonul de el. Am plecat și așa l-am lăsat. Mi-a rămas gândul la el. Fragil, expus, aiurit… Toronto, 22 iulie
Scrisul vine la pachet cu atribuțiuni frumoase, uneori pline de emoție. Una e să scrii, alta să povestești, mai ales în direct. Acum câțiva ani, când eram toată ascunsă sub pălăria anonimatului, aș fi jurat că ziua asta nu se va întâmpla niciodată. Decât poate cu pistolul la tâmplă. Dar never say never, nu-i așa? Mai un pas înainte, mai un căzut în genunchi. Ori îți sare pălăria sau pur și simplu niște întâlniri care nu sunt deloc, deși par, întâmplătoare. Pe scurt am apărut în două evenimente online, unul dintre ele în direct.
După șezătoarea literară la Timpul-Belgia, cu oceanul pașnic așezat între noi, cu Nicoleta Beraru și Simona Prilogan, a urmat interviul de la emisiunea Puls TV, a Feliciei Stepan în Canada. Chiar dacă ambele manifestări au stat sub semnul cărții, culoarea emigrării și-a pus parcă mai pregnant amprenta în cea de-a doua emisiune. „Ce oameni ți-au influențat viața?” m-a întrebat printre altele Felicia și întrebarea a creat un adevărat brainstorming, pentru că o serie de persoane sunt așezate pe parcursul tău, ca niște semafoare: galben, roșu, verde. Și direcția ta e ușurată sau întârziată de aceste culori.
Firește că după ai tăi, părinții în general, care prin educație și exemplu îți creionează un destin, sunt oamenii de care te „ciocnești” în viața de adult. Oamenii calzi, de suflet sau, dimpotrivă, oameni care se pun într-un fel sau altul de-a curmezișul. Toți avem parte de asta, pentru că în pădure cresc și flori, dar și urzici. Așa ne șlefuim, așa ne formăm, așa creștem spiritual. Cum emigrarea înseamnă un soi de a doua șansă, pentru că e plină de începuturi, la întrebarea Feliciei mi-a venit în minte Monica Petruș, omul care mi-a întins prima mână de ajutor, extrem de prietenos și cald. Apoi Stella Barbu-Cănănău. La grădinița ei am făcut voluntariat ca să am experiență canadiană. Apoi ea m-a invitat într-o după-masă ploioasă la Chapters. Dacă aș fi fost Cenușăreasa și mi s-ar fi transformat bostanul într-o trăsură, nu aș fi fost mai impresionată decât am fost de acel regal al cărților. Veneam din România anilor 2001 unde librăriile erau mici și modeste. Chapters era un uriaș, un magnat al cărților, de o calitate cum nu mai văzusem. Îmi venea să-mi țin respirația în preajma rafturilor impecabile. Dar puteai să stai la o cafea și un ceai și să răsfoiești ce dorești. Adică ORICE DOREȘTI. Paradis, nu altceva. Mi-a dăruit două cărți pe care le țin cu cinste în bibliotecă – un album de artă – știa de pasiunea mea pentru pictură – am și pictat de altfel pentru grădiniță ceva afișe, povești – și o carte de poezie. Amintiri calde cu frumoasa și buna Stella. Am întâlnit oameni minunați, români sau canadieni, așa cum avea să fie primul meu șef, un om pâinea lui Dumnezeu. Sau Teresa Onsen, o minune de om. Am cumpărat prima casă cu ea și primele întâlniri au fost lecții despre noua țară, despre noul oraș, despre case și achiziția pe care doream să o facem. Am mers pe mâna ei și bine am făcut. Și de câte ori destinul ne-a încrucișat pașii, Teresa ne-a spus vorbe înțelepte, de suflet și învățătură. Sigur că lista e lungă, dar deja am povestit prea mult. J
Da, netul mi-a făcut fițe, iar eu am observat abia când am văzut la rândul meu emisiunea. Și am gafat și eu. Însă, una peste alta a fost o experiență nouă și interesantă. Așa că azi, la cafea vă servesc cu ecrane, deși ne e plină viața de ele…
Emigrarea are multe culori, iar noi construim, ca furnicile, mici mușuroaie pe unde ajungem, mici Românii. Și ne adaptăm din mers, ne arcuim cum se cere și cum putem. Îi iubesc și admir pe toți făuritorii de românesc. Din România sau din afară.
Azi vă duc cu mine în excursie și bem cafeaua acolo. Ce ziceți? La botul calului. De fapt nu la bot, ci la potcoavă. 😉 Nu știu de ce cascada canadiana a fost așa numită: Horseshoe Falls.
Anii sunt ca macii. Roșu strălucesc clipa, apoi îi duce vântul și gândul. Între timp nasc un zâmbet, construiesc o casă, aduc pe lume un copil, scriu o carte și-și lasă amprentele pe nisipuri mișcătoare de clepsidră. Care sunt ceasuri de fapt. Prelinse pe modelul lui Dali, scurse în emoții cu râs sau cu plâns. Cupe de șampanie suntem noi, oamenii. Cu transparența iluziilor și viselor. Bule de aer, râs clipocit. Bucuria se plătește. Supărarea este recompensată cu o bucurie pe care o plătești. Și tot așa. Fiecare generație reinventează roata și apa caldă, apoi fiecare om se închide între filele unei povești cu titlul: „Așa a fost pe vremea mea…” E iulie încins peste noi. În Toronto pandemia bate în retragere. S-au deschis ușile libertății și, cu masca la noi, ieșim la drum și ne bucurăm de aerul fierbinte al orașului. Blocăm autostrăzile cu graba noastră nebună de-a ajunge să îmbrățișăm verdele curat al verii și apele, mai ales apele, care ne primesc răsuflând albastru. Duminică am fugit până la Niagara. Fugit, vorba bine, că ne-am dus cu mașina, dar așa se spune la noi în Ardeal când mergi undeva aproape. Iar din Toronto salți cei aproximativ o sută douăzeci de kilometri într-o oră și un pic. E drept că și distanțele le percepem altfel de când trăim în țara frunzei de arțar. Cascada, una dintre cele mai importante atracții turistice nu doar ale Canadei, ci și ale lumii, este localizată pe râul cu același nume, care desparte Canada de Statele Unite. Lacul Erie e legat de lacul Ontario prin râul Niagara, cursul apei fiind despărțit în două brațe de Goat Island. Acest miracol natural al continentului nord-american este impropriu denumit cascadă, pentru că e un ansamblu format din trei căderi de apă. Cea mai spectaculoasă este Horseshoe Falls de pe partea canadiană. Pe partea americană se află American Falls și, la foarte mică distanță, de dimensiuni mult mai reduse și eclipsată de celelalte două este Bridal Veil Falls. Ajunși în stropii răcoroși, eliberați de apă, care botezau fierbințeala absolută a zilei de vară, am simțit, ca de obicei, energia pură a minunii și transparențele curcubeului, cuprinzându-ne ca într-o îmbrățișare. Dacă ar trebui inventată o poveste de dragoste, ar fi obligatoriu să se întâmple lângă cascada canadiană, pentru că s-ar naște pură, cu un sistem imunitar de neînvins. E locul unde omul nu poate fi supărat, orice problemă dizolvându-se ca aburii uzi, generos aruncați de cleștarul apei. Și întotdeauna la Niagara e minim un curcubeu, deci minim o iertare. Când ești într-un loc de genul acesta, atât de binecuvântat de splendoare, simți că Dumnezeu îți zâmbește, că viața reîncepe exact din momentul în care aburul ud te purifică. Și-atunci, ajungi propria ta metaforă. O vară în plină înflorire, cu un prea cald ce se întinde pe străzi, umezind aerul și făcând natura să cerșească o gură de aer. Te întorci spre cascadă, respiri cu mintea și sufletul curcubeul, observi verdele apei ca un perete de sticlă și îți imaginezi că la Niagara e casa curcubeielor lumii. (Iulie de arțar – articol apărut la Observatorul)
PS. Despre SIONO nu vă spun nimic. Sau să vă spun? M-am gândit să vă las în vacanță. Dar fie, vă șoptesc câte ceva: se pregătesc nume minunate: Cristina Cristea, Ileana Vlădușel, Marianne, Petru al nostru vine cu un alt roman, Orizuru e în tipar, niște cărți pentru copii tropăie la uși… E, cum să vă spun? Ca în stup.
O prezentare care mi-a mers la suflet: Ana în viziunea Anei Sylvi Basica.
„În primul rând, doresc să precizez din capul locului că aceasta nu e o recenzie, este doar o recomandare de cititor, cum sunt, de fapt, mai toate articolele de cărți de pe acest blog. Nu vă așteptați la analize, reguli, expresii reciclate etc.
Eu sunt un om urban, născut și crescut la oraș. Bunicii mei erau născuți la țară, dar mutați la oraș de foarte de tineri, sau chiar orășeni get-beget, ca bunicul meu matern, dintr-un neam de comercianți. Nu am petrecut acele vacanțe pe care mulți le evocă cu nostalgie în satele bunicilor – vacanțele se desfășurau, în general, în cartier, cu unele drumuri tocmai în capitală, unde locuiau bunicii paterni. Am vizitat, e drept, prieteni la țară. O să vă întrebați, probabil, ce legătură pot avea toate acestea cu romanul Ana, de Em Sava, pe care îl recomand azi. Aparent niciuna, însă trebuie înțeles modul cum văd eu, în calitate de cititor lipsit de nostalgia amintită mai sus, acest excelent roman al satului românesc, roman social, biografic, special.
Monografie a satului ardelenesc? Cu siguranță da, are toate elementele necesare pentru a putea fi astfel definit, doar că această încadrare este mult prea seacă pentru a cuprinde bogăția de informații și emoții pe care le aduce cu sine această lectură. Roman realist fără doar și poate, are drept protagoniste două figuri feminine marcante, iar narațiunea nu este una pur ficțională, ci are la bază chiar povestea înaintașelor autoarei, pe care ea o derulează cu măiestrie și cu mult suflet.
Em Sava își transportă cititorul la începutul secolului XX, în satul transilvănean Sava, unde își are obârșia. Una dintre fetele cele mai mândre din sat, Maria, își urmează destinul trasat în acele vremuri de părinți și se căsătorește cu Voinicu, o căsătorie agreată de ambele familii, deși soacra, lelea Nastasie, se dovedește a fi un coșmar de femeie. Multe îndură frumoasa Maria de la un bărbat aspru și bădăran și mama lui arțăgoasă, iar războiul bate la ușă, făcând viața și mai grea. Voinicu pleacă la lupta și își pierde viața. Rămasă singură cu doi copii, văduva poate, în sfârșit, să aplece ochii asupra celui care îi cucerise inima, dar cu care nu avea nicio șansă să se mărite, din cauza prejudecăților satului.
Încă de la început, satul Sava este descris drept străjuit la fiecare capăt de câte o biserică – cea românească și cea ungurească. Aceasta este nu doar o simplă așezare în spațiu, ci simbol al unei lumi împărțite: două neamuri trăiesc unul lângă altul, cu minime intersectări. Îi despart etnia, vorba și religia, iar regulile nescrise sunt clare – nu se pot amesteca, sunt ca apa și uleiul.
Atunci când Sándor și Maria își permit să dea frâu liber sentimentelor, întregul sat li se pune împotrivă. Badea Todor, tatăl Mariei, e devastat, la fel și Janos bácsi. Nici în ruptul capului nu pot accepta ceea ce li se pare o mezalianță, o trădare de neam. Rodul acestei iubiri atât de frumoase și condamnate este Ana, o fetiță minunată, care trebuie să suporte răutatea fratelui Niculae și a altor voci din sat, care o numesc bitangă de bozgor (veți întâlni mulți termeni specifici în roman, explicați într-un glossar la final).
De ce vă povestesc toate acestea? Nu din dorința de a da spoilere, pe care știți că nu o am, dacă urmăriți, de obicei, ceea ce recomand. O fac pentru că mi se pare necesar a înțelege premisele acestei istorisiri, care trec dincolo de o poveste de dragoste nefericită, de disensiuni sociale sau de descrierea vieții satului.
Romanul se axează pe destinul celor două femei, Maria și Ana, explorând tăria lor de caracter, dificultățile mult prea multe ale unor vremuri dure, unde nu doar că viața era grea și plină de trudă, dar și mentalitățile erau cu totul altele decât azi. Autoarea redă întregul farmec al satului, care este protagonist în sine, trecut prin toate anotimpurile, fără însă a fi idealizat vreo clipă, întrucât este leagăn de tradiții și paradis natural, dar și cuib al bârfelor și al gândirii înguste.
Întocmai ca Mara lui Slavici, Maria Voinicoasa este o mamă devotată și o femeie aprigă, de toată isprava, care reușește să aibă grijă de averea și pământurile ei. Ana însă este un personaj de o delicatețe aparte, crescută în suferință ea reușește să își depășească destinul și să cucerească inimile celor buni. Ce îi rezervă însă soarta și care va fi alesul său, prin ce întâmplări vor trece, prin pierderi, boli, războaie?
Ana este una dintre cele mai impresionante figuri feminine din literatura noastră. Aștepta doar să apară cea care să o readucă la lumină, trebuia să fie inspirată de icoana vie a bunicii autoarei, n-aș putea spune dacă nu cumva chiar acesta este ascendentul acestei cărți. Rezultatul este însă remarcabil.
Ana este despre necuprinsul sufletului omenesc, despre dor și rădăcini, despre libertatea de a trăi și a simți. Despre epoci trecute, dar niciodată uitate. Despre veșnicia care s-a născut la sat, cum spunea poetul atât de îndrăgit de mine, Blaga. Nu trebuie să fiți copleșiți voi înșivă de amintiri pentru a-l aprecia cum se cuvine. Dacă ar fi să descriu romanul într-un cuvânt, acesta ar fi autentic. Descrie cu brio atât puterea de anduranță a neamului nostru, cât și pe cea a unor femei deosebite, al căror spirit e demn de toată lauda.
Stilul autoarei este impecabil, știe să folosească meșteșugit cuvintele, lucru pe care deja îl bănuiam după ce i-am citit poeziile, pe care iarăși le recomand cu drag – le puteți găsi în volumul Fluturi și alte frunze.
Un roman-document, pe care nu-l poți termina cu ochii complet uscați, fiindcă dincolo de toate obstacolele, credința, speranța și dragostea triumfă, nu numai în povești.”
În primul rând, doresc să precizez din capul locului că aceasta nu e o recenzie, este doar o recomandare de cititor, cum sunt, de fapt, mai toate articolele de cărți de pe acest blog. Nu vă așteptați la analize, reguli, expresii reciclate etc.
Eu sunt un om urban, născut și crescut la oraș. Bunicii mei erau născuți la țară, dar mutați la oraș de foarte de tineri, sau chiar orășeni get-beget, ca bunicul meu matern, dintr-un neam de comercianți. Nu am petrecut acele vacanțe pe care mulți le evocă cu nostalgie în satele bunicilor – vacanțele se desfășurau, în general, în cartier, cu unele drumuri tocmai în capitală, unde locuiau bunicii paterni. Am vizitat, e drept, prieteni la țară. O să vă întrebați, probabil, ce legătură pot avea toate acestea cu romanul Ana, de Em Sava, pe care îl recomand azi. Aparent niciuna, însă trebuie înțeles modul cum…
O prezentare care mi-a mers la suflet. Ana mea în viziunea Anei Silvy Basica.
„În primul rând, doresc să precizez din capul locului că aceasta nu e o recenzie, este doar o recomandare de cititor, cum sunt, de fapt, mai toate articolele de cărți de pe acest blog. Nu vă așteptați la analize, reguli, expresii reciclate etc.
Eu sunt un om urban, născut și crescut la oraș. Bunicii mei erau născuți la țară, dar mutați la oraș de foarte de tineri, sau chiar orășeni get-beget, ca bunicul meu matern, dintr-un neam de comercianți. Nu am petrecut acele vacanțe pe care mulți le evocă cu nostalgie în satele bunicilor – vacanțele se desfășurau, în general, în cartier, cu unele drumuri tocmai în capitală, unde locuiau bunicii paterni. Am vizitat, e drept, prieteni la țară. O să vă întrebați, probabil, ce legătură pot avea toate acestea cu romanul Ana, de Em Sava, pe care îl recomand azi. Aparent niciuna, însă trebuie înțeles modul cum văd eu, în calitate de cititor lipsit de nostalgia amintită mai sus, acest excelent roman al satului românesc, roman social, biografic, special.
Monografie a satului ardelenesc? Cu siguranță da, are toate elementele necesare pentru a putea fi astfel definit, doar că această încadrare este mult prea seacă pentru a cuprinde bogăția de informații și emoții pe care le aduce cu sine această lectură. Roman realist fără doar și poate, are drept protagoniste două figuri feminine marcante, iar narațiunea nu este una pur ficțională, ci are la bază chiar povestea înaintașelor autoarei, pe care ea o derulează cu măiestrie și cu mult suflet.
Em Sava își transportă cititorul la începutul secolului XX, în satul transilvănean Sava, unde își are obârșia. Una dintre fetele cele mai mândre din sat, Maria, își urmează destinul trasat în acele vremuri de părinți și se căsătorește cu Voinicu, o căsătorie agreată de ambele familii, deși soacra, lelea Nastasie, se dovedește a fi un coșmar de femeie. Multe îndură frumoasa Maria de la un bărbat aspru și bădăran și mama lui arțăgoasă, iar războiul bate la ușă, făcând viața și mai grea. Voinicu pleacă la lupta și își pierde viața. Rămasă singură cu doi copii, văduva poate, în sfârșit, să aplece ochii asupra celui care îi cucerise inima, dar cu care nu avea nicio șansă să se mărite, din cauza prejudecăților satului.
Încă de la început, satul Sava este descris drept străjuit la fiecare capăt de câte o biserică – cea românească și cea ungurească. Aceasta este nu doar o simplă așezare în spațiu, ci simbol al unei lumi împărțite: două neamuri trăiesc unul lângă altul, cu minime intersectări. Îi despart etnia, vorba și religia, iar regulile nescrise sunt clare – nu se pot amesteca, sunt ca apa și uleiul.
Atunci când Sándor și Maria își permit să dea frâu liber sentimentelor, întregul sat li se pune împotrivă. Badea Todor, tatăl Mariei, e devastat, la fel și Janos bácsi. Nici în ruptul capului nu pot accepta ceea ce li se pare o mezalianță, o trădare de neam. Rodul acestei iubiri atât de frumoase și condamnate este Ana, o fetiță minunată, care trebuie să suporte răutatea fratelui Niculae și a altor voci din sat, care o numesc bitangă de bozgor (veți întâlni mulți termeni specifici în roman, explicați într-un glossar la final).
De ce vă povestesc toate acestea? Nu din dorința de a da spoilere, pe care știți că nu o am, dacă urmăriți, de obicei, ceea ce recomand. O fac pentru că mi se pare necesar a înțelege premisele acestei istorisiri, care trec dincolo de o poveste de dragoste nefericită, de disensiuni sociale sau de descrierea vieții satului.
Romanul se axează pe destinul celor două femei, Maria și Ana, explorând tăria lor de caracter, dificultățile mult prea multe ale unor vremuri dure, unde nu doar că viața era grea și plină de trudă, dar și mentalitățile erau cu totul altele decât azi. Autoarea redă întregul farmec al satului, care este protagonist în sine, trecut prin toate anotimpurile, fără însă a fi idealizat vreo clipă, întrucât este leagăn de tradiții și paradis natural, dar și cuib al bârfelor și al gândirii înguste.
Întocmai ca Mara lui Slavici, Maria Voinicoasa este o mamă devotată și o femeie aprigă, de toată isprava, care reușește să aibă grijă de averea și pământurile ei. Ana însă este un personaj de o delicatețe aparte, crescută în suferință ea reușește să își depășească destinul și să cucerească inimile celor buni. Ce îi rezervă însă soarta și care va fi alesul său, prin ce întâmplări vor trece, prin pierderi, boli, războaie?
Ana este una dintre cele mai impresionante figuri feminine din literatura noastră. Aștepta doar să apară cea care să o readucă la lumină, trebuia să fie inspirată de icoana vie a bunicii autoarei, n-aș putea spune dacă nu cumva chiar acesta este ascendentul acestei cărți. Rezultatul este însă remarcabil.
Ana este despre necuprinsul sufletului omenesc, despre dor și rădăcini, despre libertatea de a trăi și a simți. Despre epoci trecute, dar niciodată uitate. Despre veșnicia care s-a născut la sat, cum spunea poetul atât de îndrăgit de mine, Blaga. Nu trebuie să fiți copleșiți voi înșivă de amintiri pentru a-l aprecia cum se cuvine. Dacă ar fi să descriu romanul într-un cuvânt, acesta ar fi autentic. Descrie cu brio atât puterea de anduranță a neamului nostru, cât și pe cea a unor femei deosebite, al căror spirit e demn de toată lauda.
Stilul autoarei este impecabil, știe să folosească meșteșugit cuvintele, lucru pe care deja îl bănuiam după ce i-am citit poeziile, pe care iarăși le recomand cu drag – le puteți găsi în volumul Fluturi și alte frunze.
Un roman-document, pe care nu-l poți termina cu ochii complet uscați, fiindcă dincolo de toate obstacolele, credința, speranța și dragostea triumfă, nu numai în povești.”
O prietenă, văzându-l pe Andrei cum șorecăie pe la mine pe blog și pe pagina de FB (de fapt, ca să fim cinstiți și să respectăm adevărul, a tras o tură, o singură dată) a zis că vrea să-l traducă în franceză. Am zâmbit și firește că am fost de acord cu propunerea ei foarte drăguță și educativă. Acum câteva zile mi-a trimis traducerea și e așa de drăgălașă combinația de texte. O singură problemă a avut. Cu numele personajelor. Păi cum să zici Mâța-Câța și Miorlănel în limba lui Baudelaire? Zici și tu Grisette și Minou. Păi nu? Ca să și rimeze. Eu vă pun o bucățică de Andrei cel somnoros, deși sunt departe tare de publicare, pentru că vreau să il desenez eu și e tare aventuros dumnealui, iar cu timpul știți… E vorba oricum de șoricei și, unde sunt șoricei sunt și pisici. Aici e și un câine. Cum cine? Yogi Doggy, firește. E și o varză care dă putere șoricelului, doi gândăcei, o furnică, o vrăbiuță, un fluture ca o mireasă de frumos, dar ticălosss…
Despre SIONO nu vă mai zic, pentru că am senzația că vă plictisesc. Deși nume faine sunt în cuptor la copt. Dar, toate la timpul lor.
Acum o prezint pe Mâța-Câța, alias Grisette, în conflict deschis cu Yogi. Frate, ce afurisită! – Yogi, mă cam plictisești. Ce îmi spui sunt doar povești. Sunt deșteaptă, grațioasă… Eu sunt o valoare-n casă. Sunt iubită, mângâiată… Și teroare în Poiată. Printre mii de șoricei. Oho-ho și vai de ei Când pornesc la vânătoare! De-i ochesc… nicio scăpare. Nu-nțelegi tu ce onoare E să scapi de rozătoare. Nu ai minte niciun pic… Recunosc. Ești mai voinic. Ce folos? De mă gândesc Când ușor eu te prostesc. Eu mă plimb pe unde vreau Nu ca tine. Pa și Miau!
Am poftă de-un șoricel O să mă grăbesc nițel Să prind unul, poate doi Să-i servesc și pe pisoi. Miaauuu!
***
– Yogi, tu m’ennuies un peu.
Ce que tu me racontes, ce ne sont que des histoires.
Je suis intelligente, gracieuse…
Je suis une valeur pour la maison.
Je suis aimée, réconfortée et la terreur de l’étable.
Pour des milliers de souris.
Ouah et malheur à elles quand je vais à la chasse !
Sweet & Salty 